Asasinii - precursorii teroriștilor de azi
Destin deturnat, varianta românească a cărții lui Tamim Ansary, Destiny Disrupted: A History of the World Through Islamic Eyes, apărută în 2009, îmi reamintește de Asasinii din serialul turcesc despre Malik Shah, în care vizirul Nizam al Mulk ce luptă pe viață și pe moarte cu organizația sinistră condusă de Hassan al Sabbah.
Asasinii apar și în cărțile despre Saladin, cîteva tentative de asasinat fiind exersate de organizație la comandă. Potrivit lui Tamim, Ansary Sabbah își ridicase în Iranul de Nord, mai precis pe culmea munților Elbrus, o fortăreață, Alamut (Cuibul vulturilor), inexpugnabilă pînă cînd mongolii îi pun gînd rău. Organizația beneficiază de o descriere deosebită în cartea lui Tamim Ansary, scrisă cu talent de scriitor. Recrutarea și instruirea sînt făcute să înspăimînte:
„Asasinii erau organizați ca un prototip de sectă a societății secrete. Afară, în lume, nu dădeau niciun indiciu cu privire la identitatea sau la credințele lor reale. Drept urmare, nimeni nu știa cîți asasini existau și care dintre oamenii dintr-un bazar sau dintr-o moschee, de exemplu, erau de fapt asasini. Recruții parcurgeau stagii intensive de îndoctrinare și de formare, iar după ce erau acceptați în sectă, fiecare membru avea un rang care reflecta nivelul său de cunoștințe. Cei inițiați treceau dintr-un stagiu în altul pe măsură ce se presupunea că au descifrat nivele tot mai profunde din semnificația Coranului, pînă ajungeau la temelia pe care era construit totul, după care erau admiși în cercul intim al lui Sabbah.”
Ca și mai tîrziu, peste secole, la Teroriștii islamici, asasinarea însemna automat o sinucidere din partea autorului, acceptată din start cu seninătate, dacă nu chiar cu entuziasm. Asta îi făcea pe asasini extrem de periculoși:
„Agenții care comiteau crimele pentru el erau numiți fedayin, ceea ce înseamnă «sacrificatori». Cînd puneau la cale un asasinat public, știau că vor fi prinși și uciși la cîteva clipe după ce își vor îndeplini misiunea, dar nu făceau niciun efort să evite acest deznodămînt. De fapt, moartea era un element-cheie în ritualul pe care îl puneau în scenă: erau ucigași sinucigași. Acceptînd moartea, le transmiteau autorităților că nici măcar amenințarea cu execuția nu-i putea intimida.”
Asemenea mongolilor, dar și vikingilor, asasinii foloseau din plin publicitatea macabră. Țintele erau astfel alese încît uciderea lor să aibă un larg ecou și mai ales să neliniștească prin sugestia că nimeni nu se poate păzi de mîna lungă a organizației:
„Sabbah era arhetipul prototeroristului, care folosea pe scară largă asasinatul, pentru valoarea sa propagandistică. Întrucît nu avea suficiente resurse și trupe pentru a purta bătălii sau pentru a cuceri orașe, trimitea indivizi sau cel mult grupuri mici să asasineze persoane țintite cu grijă, alese pentru șocul pe care îl genera moartea lor. Asasinii complotau luni sau chiar ani întregi pentru realizarea asasinatelor lor, uneori reușeau să devină prieteni cu victimele sau să intre în serviciul lor și să ajungă pînă într-o poziție în care se bucurau de încredere.”
O organizație care poate lovi pe oricine, oricît de păzit ar fi, apare ca infailibilă. Ea creează un climat de nesiguranță totală, și mai ales pentru ea imaginea de forță înspăimîntătoare:
„Deși complotau în cel mai mare secret, ucideau cu cît mai multă publicitate: obiectivul lor nu era să îndepărteze de la putere o anumită persoană, ci să determine lumea civilizată să creadă că Asasinii puteau ucide pe oricine, oricînd și oriunde. Sabbah voia ca oamenii să fie îngrijorați la gîndul că oricine dintre cei pe care îi cunoșteau – cel mai bun prieten, slujitorul de cea mai mare încredere, ba chiar soția – putea fi de fapt un Asasin. În felul acesta, spera să controleze politica oamenilor care, spre deosebire de el, dețineau teritorii, posedau resurse și comandau trupe.”
Despre Asasini au mai scris și alții.
Tamim Ansary aduce în plus amănunte despre rolul Asasinilor în prăbușirea ordinii existente la vremea lor, ordinea selgiuciză adică:
„Asasinii au mărit neliniștea unei lumi aflate deja în mare tulburare. Sunniții se luptau cu șiiții. Califatul Abbasid de la Bagdad se lupta cu Califatul Fatimid de la Cairo. De aproape o sută de ani, invazia turcilor brutalizase societatea. Iar acum, acest cult al ucigașilor își întindea tentaculele secrete în Orientul Mijlociu, injectînd în societate un coșmar persistent.
Asasinii își anunțau prezența printr-o serie de asasinate din ce în ce mai spectaculoase. Au ucis oficiali selgiucizi și clerici sunniți foarte cunoscuți. Au ucis doi califi. Comiteau asasinatele cît mai frecvent cu putință în cele mai mari moschei în timpul rugăciunilor de vineri, cînd erau siguri că vor avea un public numeros.
Apoi, în 1092, l-au ucis pe însuși Nizam al-Mulk, care tocmai se retrăsese din activitate. Peste mai puțin de o lună, l-au ucis și pe stăpînul său, sultanul Malik Shah, fiul lui Alp Arslan. În răstimpul cîtorva săptămâni, îi eliminaseră pe cei doi oameni imperiului. Acești ucigași au declanșat o luptă pentru putere secătuitoare între fiii, frații, verii și alte rude ale lui Seliuk, precum și între diverși aventurieri, luptă care a fărîmițat partea de vest a imperiului. Din Asia Mică pînă în Sinai, practic, fiecare oraș a ajuns în mîinile altui prinț – Ierusalim, Damasc, Alep, Antiohia, Tripoli, Edesa – fiecare era de fapt un stat suveran cu o loialitate doar nominală față de sultanul de la Bagdad. Fiecare mic prinț se crampona de posesiunile sale ca un cîine de os și îi privea pe toți ceilalți prinți cu suspiciune.
În 1095, visul comunității universale eșuase la nivel politic. Ulema nu mai țineau societatea laolaltă decît cu Coranul, cu hadith-urile și cu șaria. Filosofii erau împrăștiați, mai participau la conversație, dar vocea lor se auzea tot mai slab. Aceasta era lumea în care trăia și lucra Ghazali, o lume în care a avea încredere în rațiune putea să pară cu ușurință un lucru irațional.
Și atunci au început catastrofele.”
Foto sus: Alamut, fortăreața Asasinilor, miniatură persană din secolul al XVI-lea (© Wikimedia Commons)