Armamentul importat de România populară din Uniunea Sovietică

Iosif Vissarionovici Stalin a visat începând din anul 1924 să realizeze revoluția mondială sau cucerirea întregii planete în numele comunismului. Partea proastă a fost că a trecut și la punerea în practică a fanteziei și a dezvoltat o uriașă industrie de război, model care a fost exportat apoi în toate statele din lagărul comunist. România a intrat în sfera Kremlinului în anul 1944 și agenții partidului comunist au trecut la punerea în practică a ideilor celui ce dorea un singur lagăr mondial. Conducerea de la București a început să importe armament scump din Uniunea Sovietică în cantități ce nu țineau cont de nivelul de trai al populației și era absolut normal să fie păstrate cartelele alimentare.

Au fost aduse începând din anul 1949 tunuri antitanc de calibrul 57 mm ZiS-2 și acestea au fost distribuite câte 27 de piese la fiecare divizie de infanterie. Cum industria sovietică avea un excedent de guri de foc, partea română a primit un număr sporit de ZiS-3 de calibrul 76,2 mm, proiectilele acestora fiind utile în luptele împotriva infanteriei. Cele perforante aveau excelente capacități antitanc. Puterea de foc pentru nimicirea pozițiilor fortificate era încredințată obuzierelor de calibrul 122 mm M-30, armă care era piatra de încercare pentru orice artilerist până la evenimentele din decembrie 1989. Consumul de obuze timp de decenii a fost unul deosebit și a fost satisfăcut din import sau din producția internă. Misiunile de spargere a frontului inamic reveneau pieselor de calibrul 152,4 mm de tip ML-20, cele ce aveau cam opt tone în poziție de marș.

A fost normal să apară probleme legate de aprovizionarea populației, dar se poate spune că economia socialistă era prea puternică pentru a fi afectată doar de aceste piese de artilerie. Problema era că fiecare gură de foc necesita un camion sau un tractor special pentru tractare și alte camioane erau necesare pentru aducerea muniției în timp util în pozițiile de tragere. Mașinile de aprovizionare erau obligatoriu rezistente și cu tracțiune integrală pentru a face față terenurilor grele sau accidentate. A fost absolut normal ca statul să acorde o atenție deosebită fabricilor de camioane și de tractoare, aparent capacitatea de producție de la Brașov fiind văzută ca fiind civilă.

Tunurile aduse din anul 1949 aveau însă un cusur: mobilitate redusă din cauza vitezei reduse a tractoarelor de artilerie. Era foarte utilă trecerea la folosirea artileriei autopropulsate și a tunurilor de asalt. Tovarășul Iosif Stalin a oferit și astfel de mașini deosebit de scumpe în raport cu bugetul României populare. Au apărut autotunuri SU-76 ce aveau piese de calibrul 76,2 mm și puteau să intervină rapid ajutorul infanteriei. Erau distribuite câte șase regimentul de infanterie, cam puține totuși pentru a lupta eficient împotriva inamicului capitalist. Unitățile de tancuri și mecanizate au primit autotunul SU-100, dar frontul putea să fie spart cu ajutorul blindatelor de tip ISU-152, cele ce puteau lansa proiectile cu masa de 43,56 kg sau obuze anti-beton de 56 kg. Gurile de foc erau destul de precise, dar importanța lor creștea prin faptul că erau protejate de cuirasa groasă din oțel și astfel se puteau apropia de centrele de rezistență ale inamicului.

Un regim totalitar nu poate să fie decât vânzător de iluzii. Numai moartea lui Stalin a dus la o reducere a cheltuielilor militare, dar acestea au rămas oricum ridicate și a fost prăpăd economic până-n 1989. Așa se explică și de ce încă mai existau cartele. Românii mai trăiesc cu iluzia că statul comunist a dus o politică de plată a datoriei externe pentru a scăpa de lăcomia creditorilor din lumea capitalistă, dar puțini sunt cei ce bănuiesc faptul că statul roșu socialist se înarma masiv. De exemplu, din anul 1975 au fost făcute eforturi deosebite pentru producerea de tunuri antitanc de calibrul 100 mm pentru înlocuirea armelor de calibrele 57 și 76,2 mm, cele ce aveau o vechime prea mare și, normal, un grad de uzură ridicat. Un tun model 1977 avea o masă de 3.150 kg și implica prezența unui camion DAC 665 T pentru tractare și o altă mașină specializată trebuia să aducă muniția mult mai grea.

Industria zisă națională a primit drept misiune să producă armament în cantități mari și de calitate deosebită și astfel a apărut Tunul – obuzier calibrul 152 mm, model 1985, cel ce avea o masă de 7,55 tone. Se observă că era proiectat și realizat atunci când în România se cerșea câte o coajă de pâine, cea mai mare umilință la care a fost supus poporul român de către conducerea modernă de la București. Muniția armei era deosebit de costisitoare, o singură lovitură având o masă de circa 60 kg.

Românii au trăit mereu în umbra tunurilor din ce în ce mai multe și mai puternice, muniția lor fiind deosebit de scumpă. Artileria a mâncat o mare parte din bugetele statului și a fost firesc să fie nivel de trai scăzut. Armata nu era a țării, ci era pregătită pentru cucerirea întregii planete alături de forțele sovietice. Au fost publicate după 1989 planurile de luptă spre vestul Europei sau spre Istanbul și Grecia. Poporul român urma să fie carne de tun pentru a fi satisfăcute fanteziile celor de la Kremlin.

_{Foto sus: Tun sovietic ZiS-3 de calibrul 76,2 mm (© Wikimedia Commons)}