Adevăr istoric, adevăr juridic, adevăr...

Dar asta e o problemă de care cititorul obişnuit nu numai că nu vrea să ştie, chiar se enervează, cu atât mai vehement de altfel cu cât el personal se consideră deţinătorul (unic de cele mai multe ori) al unicului adevăr absolut. Drept care nici nu aşteaptă altceva de la istoric decât o umilă confirmare a acestui adevăr personal-şi exclusiv a acestuia.

Acesta e contextul dilematic şi foarte tensionat în care opinia publică solicită de 20 de ani adevărul despre Revoluţie şi clamează mereu faptul că e privată de acest adevăr. Or, cel puţin sub aspect juridic, acest strigăt perpetuu nu mai e deloc adevărat.

Sub aspect juridic, ca şi în cazul mineriadei din 1990, dosarele pe care Parchetele, Militar şi Civil, pretindeau că le-au alcătuit erau o glumă, încheiată invariabil cu NUP. Abia în 1997, numirea lui Sorin Moisescu şi atribuirea Dosarului Revoluţiei lui Dan Voinea au declanşat efectiv cercetările.

Dan Voinea a interogat personal miile de victime supravieţuitoare ale evenimentelor, familiile şi apropiaţii celor ucişi, a consultat toate documentele forţelor armate-jurnale, registre, procese verbale de predare-primire a muniţiei-alcătuind mii de pagini de dosare. Între 2001 şi sfârşitul lui 2004, cercetările au fost blocate, au fost apoi reluate, dar, în 2008, în urma transferării cercetărilor care implică şi militari, şi civili, de la Parchetele militare la cele civile, echipa s-a dizolvat.

Cu toate astea, au fost judecate mai multe procese, unele comentate în mass media, altele, mai puţin. După pseudo-procesul soţilor Ceauşescu din 25 decembrie 1989, în 1990 s-au judecat „Procesul celor 4“, Procesul CPEX, Procesul „lotului Timişoara“ (încheiat în 1991) ;în procesul lotului „Calea Lipovei“, după multe tergiversări, abia în 1997 se pronunţă condamnarea definitivă, în vreme ce, în lotul „Sibiu“, NUP-urile se ţin lanţ şi procesele ajung să se deschidă abia în 1999, împreună cu alte 29 mari dosare a câte 4-25 inculpaţi, care ajung, în fine, să se încheie cu condamnări definitive în 2000-2001.

Cercetare amănunţită

Foarte recent, prof. dr. Emil Constantinescu, preşedintele României între 1996 şi 2000, a întreprins, în volumul I al lucrării sale personale, „Revoluţia din 1989, aşa cum a fost“ (2009, Minerva), o operaţie migăloasă, dar salutară:a reordonat în ordine strict cronologică evenimentele, aşa cum rezultă ele din cercetările Parchetului, din memoriile participanţilor şi din diverse alte surse primare.

Adevărul istoric pe care această atentă cercetare îl relevă este mult mai înnoitor decât se putea bănui. Ceea ce alte cercetări nu au reuşit să pună în lumină cu privire la adevărata revoluţie, cea din 16-21/22 decembrie, este pe de-o parte componenta insurecţională victorioasă, probabil fiindcă nu am încetat să fim obsedaţi de formule prefabricate-revoluţie de catifea, tineri cu piepturile goale, şi foarte importanta dimensiune programatică a evenimentelor.

Pe de altă parte, într-o societate obsesiv preocupată de comploturi, forţe invizibile, mari maşinaţii externe, etc., ideea că factorul dominant al evenimentelor din decembrie 1989 a fost unul exterior şi secret a devenit foarte repede extrem de populară. Paradoxal, românii revoltaţi contra lui Ceauşescu au căzut în plasa alegaţiilor acestuia despre „agenturili“ străine.

Că ar fi fost vorba de KGB sau, încă şi mai palpitant, de o combinaţie între CIA şi serviciile maghiare, cu sau fără contribuţia ruşilor, ideea că românii nu au fost de fapt decât o masă amorfă de manevră într-un joc al Marilor Puteri e consonantă cu imaginarul nostru tradiţional, care amestecă autoderiziunea cu iresponsabilitatea în mitul unui popor în afara istoriei.

Ea nu e însă consonantă cu realitatea, şi cartea dlui Constantinescu o dovedeşte din plin:revolta, insurecţia, revoluţia din 16-21/22 decembrie a fost opera exclusivă a cetăţenilor  obişnuiţi, neînarmaţi, dintre care 162 au fost ucişi şi 1.107 răniţi;complotul şi complotiştii au apărut în scenă – şi la televizor – abia în după amiaza zilei de 22 şi mai au încă de răspuns, şi în faţa justiţiei, nu doar în faţa istoriei, de cei 942 morţi şi 2.245 de răniţi din zilele de 22-25 decembrie 1989.