Vizita Papei Francisc în România – certificat de europenitate

Europa, ca substanță civilizațională, ca matrice a exploziei creștinismului și filosofiei, ca laborator al democrației și al bunăstării sociale, e un spațiu devenit comun în istoria recentă prin participarea a cât mai multor persoane la masa drepturilor și libertăților cetățenești. E un spațiu în care drepturile minorităților, în special după tragedia Holocaustului, au fost din ce în ce mai corect articulate, atât la nivel legislativ, cât și în practica autorităților publice. 

România, blamată și blamabilă pentru multe dintre politicile pe care nu reușește să le pună în practică, e însă o țară care nu are cum să fie restantă la nivelul politicilor față de minoritățile naționale. Încă de dinainte ca modernitatea să-și facă simțită prezența în spațiul românesc, diferite etnii și confesiuni și chiar religii au coexistat pașnic, adesea chiar în lipsa unui cadru normativ de tip legislativ impus prin respirația puternică a organizațiilor internaționale. 

Toleranța românească, atent punctată de mai toți călătorii străini prin zonele locuite de români de-a lungul timpului, ba chiar și invitația naturală a românilor către dialog constructiv cu alte popoare sunt ontologice nouă, românilor. Astăzi, cadrul legislativ referitor la protecția minorităților este unul care nu ridică probleme de excluziune și nu lasă loc de instrumente de intoleranță din partea etniei majoritare. 

Să ne aducem aminte că, în anul 1999, majoritatea țărilor ortodoxe au primit cu multă suspiciune vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Istoria a avut propria ei rațiune când, în mai 1999, un Papă catolic și nelatin a vizitat, după aproape un mileniu, o țară ortodoxă și latină. Coincidențele încrucișate au fost rezultatul unui mers al istoriei care evidenția, din ce în ce mai pregnant, faptul că țara noastră are resursele construirii unui ethos democratic, chiar dacă la acel moment nu era dublat și de capacitatea de a produce bunăstare. Timpul a trecut în favoarea deschiderii românilor către ceilalți. Am călătorit în occidentul catolic și protestant, am lucrat în orașe unde am avut acces la joburi decente, dar n-am reușit să străpungem stratificarea etnică preexistantă acolo. Am devenit poate și mai frustrați decât în țară, însă nu ne-am pierdut toleranța și deschiderea față de ceilalți. 

Dacă în această perioadă România deține președinția Consiliului Uniunii Europene este pentru că rotativa a căzut în dreptul nostru. Nu este un semn al europenității decât în măsura în care confirmă apartenența noastră la familia Uniunii Europene. 

Vizita Papei Francisc, în schimb, este o confirmare a europenității noastre mai ales prin punctele și locurile pe care le va bifa: Bucureștiul dominant ortodox și în care se află totodată ”centrul formal” a Bisericii Romano-Catolice din România, Blajul – loc al martiriului românesc, expresie a începuturilor democrației românilor și sinteză a creștinismului hibrid răsăritean și apusean, Iașiul – locul celei mai dinamice Episcopii Romano-Catolice și Șumuleu-Ciuc, locul în care se adună anual poate cel mai mare număr de catolici din Europa. Șumuleu-Ciuc nu este doar dovada palpabilă a faptului că secularizarea deplânsă în univeritățile europene începând cu anii 1960 nu s-a instalat peste tot, dar este totodată și un loc al cultivării toleranței creștinilor prin supunerea logicii etnico-naționaliste în fața identității religioase. La Șumuleu Ciuc, ca și în alte locuri din Europa, printre care Cetatea Vaticanului nu trebuie uitată, identitatea religioasă este mai importantă decât cea etnică sau chiar națională. Desfășurat în România, într-o zonă locuită mai ales de etnici maghiari, pelerinajul anual de Rusalii de la Șumuleu Ciuc reunește cetățeni europeni în special din țările din Europa Centrală și de Est. Este un loc în care politicile pentru minorități se resemnează în fața forței credinței creștine, iar barierele moderne, birocratice, operaționalizate de puterea despotică a statelor pălește în fața credinței. 

Așadar, vizita Papei Francisc este momentul maxim de europenitate al acestui an – momentul în care, cu toții, trebuie să redescoperim Europa în inima României, o Europă care nu se epuizează în centrele de putere birocratică de la Bruxelles sau București. Șansa noastră este aceea de a pregăti această vizită, chiar dacă lipsită de impactul celei din anul 1999, ca pe o sărbătoare a națiunii române mature, care recent și-a sărbătorit 160 de ani de statalitate modernă și 100 de ani de la aducerea majorității românilor în granițele aceleiași țări. O națiune română care, asemenea Bisericii, include, nu exclude diferite etnii și categorii sociale, o națiune care chiar dacă nu și-a format încă propriile capacități de a extinde bunăstarea socială la toate categoriile sociale, reușește din plin să dezvolte empatie democratică cu orice fel de etnie, religie și tradiție care nu contravin europenității noastre.