Rusia vs. Ucraina: lupta pe terenul istoriei

De la tratatul de la Peraiaslav, din 1654, Ucraina nu s-a bucurat decât de foarte puține momente de independență față de Rusia, și atunci în situații geopolitice extrem de tensionate, precum ultimele zile ale Primului Război Mondial, după Revoluția din 1917. Astăzi, naționaliștii ruși privesc conceptul de independență ucreaineană ca o aberație, o consecință nefericită a ceea ce Putin a numit cel mai mare dezastru geopolitic al secolului:prăbușirea Uniunii Sovietice.

Se spune că vechile obiceuri mor greu. Pentru mulți ruși, Ucraina e un soi de „membru fantomă”, pe care îl simți acolo chiar și la mult timp după amputare. Ideea că Ucraina poate fi într-adevăr o națiune este ciudată pentru mulți ruși. De aceea, mergând pe ideea că percepția asupra istoriei condiționează politica, e important să înțelegem care este perspectiva rusă asupra istoriei ucrainene, și cea ucraineană asupra propriei sale istorii.

Deși eronată, ideea că istoria Ucrainei e doar o anexă la marea istorie a Rusiei e împărtășită de mulți și, într-o anumită măsură, e de înțeles. Ucraina și Rusia au împărțit atât momente bune, cât și momente dificile ale istoriei încă de la nașterea Rusiei Kievene (primul stat proto-rus), prin războaiele împotriva polonezilor din secolul al XVII-lea și, mai recent, în lupta împotriva fascismului.

Legăturile dintre cele două națiuni sunt multe și profunde. Cele două biserici ortodoxe au același patron, Sf. Vladimir. Apoi, momentul celui de-Al Doilea Război Mondial este un episod esențial în memoria colectivă a ambelor țări:în „Marele Război Patriotic” al Rusiei au murit, în fond, 8 milioane de ucraineni, astfel că victoria Rusiei a fost și victoria Ucrainei.

Ruși vs. Ucraineni

Pentru mult timp, pentru ruși ucrainenii erau un fel „rude de la țară”. Potrivit teoriilor etnogenezei slave, cele două popoare erau înrudite, dar diferite:„Marii Ruși”, adică rușii, și „micii ruși”, adică ucrainenii. Literatura ucraineană, ce se dezvoltă puternic începând cu secolul al XIX-lea, a fost considerată ca un produs al societății țărănești, subordonată canonului literar rus. Faptul că dezvoltarea culturii naționale ucrainene a început în vestul Ucrainei, parte a Imperiului Austro-Ungar, i-a făcut pe ruși să considere întreaga cultură locală drept o mișcare anti-rusă sprijinită de forțele externe (ideea e folosită și astăzi).

În perioada sovietică, conceptul de națiune ucraineană a fost privit, evident, cu suspiciune, fiind considerat drept contra-revoluționar și periculos. În 1918, când autoritatea centrală din Rusia se prăbușește, la Kiev se formează un guvern conservator sprijinit de germani, condus de Pavlo Skoropadskyi. Ulterior, în al Doilea Război Mondial, unii ucraineni s-au alăturat germanilor în lupta antisovetică. În unele locuri, acțiunile naționaliste antisovietice au continuat până în anii ’50. De aceea, pornind de la această memorie istorică, naționaliștii ucraineni de azi (chiar și cei moderați) sunt acuzați [de partea (pro-)rusă, evident] că sunt „fasciști” sau „bandiți”, termeni tipici ai vechiului discurs comunist.

În perioada sovietică, identitatea națională ucraineană nu a fost niciodată inclusă complet în idenitatea rusă/sovietică.  Uneori, însă, alăturarea celor două putea fi utilă statului sovetic. În 1939-1940, când Galiția, Volânia și Bucovina de Nord au fost anexate Ucrainei Sovietice ca rezultat al pactului Ribbentrop-Molotov și al invaziei Poloniei de către Armata Roșie, Sovietul Suprem din Ucraina îi trimitea următorul mesaj lui Stalin:„După ce au fost despărțite, separate timp de secole de granițe artificiale, marele popor ucreainean este în sfârșit reunit pentru totdeauna într-o singură republică ucraineană”. Apoi, în 1945,  teza potrivit căreia Ucraina nu era un simplu vasal al Uniunii Sovietice, ci un stat comunist independent, i-a permis Ucrainei să intre în Națiunile Unite ca membru fondator alăturide URSS, acordând astfel Moscovei un vot în plus în procedurile organizației.

Procesul prin care granițele Ucrainei moderne au fost definite, atât la vest, cât și la Marea Neagră, au fost parte integrantă a expansiunii ruse de-a lungul secolelor, începând cu 1700. În secolele XVIII-XIX, pe măsură ce strategia geopolitică a Rusiei s-a dezvoltat în jurul ideii de a face din Marea Neagră un lac rusesc, mergând până la cucerirea Istanbulului, Imperiul Otoman a pierdut treptat teritoriile din Nordul Mării Negre, iar provinciile ucrainene au fost beneficiarele. Astfel, țara a devenit din ce în ce mai bine integrată în economia și politica imperiului rus, aflat în plină dezvoltare, servind drept sursă de grâne și rută către mare.

Pentru mulți ucraineni, Putin nu este altceva decât o reîncarnare a lui Hitler, comparație tabu din perspectivă rusă.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Ecaterina cea Mare a fondat portul Odessa. Printre alții, Odessa avea să fie orașul de origine al lui Troțki și al Annei Ahmatova, două dintre cele mai mari nume ale politici și culture ruse, dar și locul unor masacre teribile ale Holocaustului. Mai la est, prin război, colonizări și epurări etnice ale populației musulmane, Crimeea, ultima rămășiță a Hoardei de Aur Mongole, a devenit bijuteria Imperiului Rus și, în imaginarul rușilor, un fel de „teren de joacă”. În 1954, când Nikita Hrușciov a transferat Crimeea RSS Ucrainene, cu ocazia celebrării a 300 de ani de la tratatul de la Pereiaslav, nimeni nu-și imaginea că granițele interne ale URSS vor deveni vreodată granițe internaționale. Însă în 1991, la destrămarea Uniunii Sovietice, peninsula a scăpat de sub controlul Moscovei.

Ideea că peninsula Crimeea a ajuns să facă parte dintr-o Ucraină independentă printr-un accident reprezintă un adevăr de necontestat în opinia politicienilor ruși. De acolo până la a considera că autoritatea Ucrainei asupra Crimeei este ilegitimă din punct de vedere istoric nu mai e decât un pas. De aici poate începe un joc foarte periculos. Ce urmează? Însăși independența Ucrainei, sau cea a statelor baltice, poate fi văzută ca o consecință a unor circumstanțe istorice pe care unii ar dori acum să le inverseze.

De la un anumit punct, preocuparea pentru istorie poata da în revizionism. Și cât de departe împingem perspectiva istorică în trecut? Viziunea unei Crimei etern rusească ignoră în mod intenționat populația musulmană pe care autoritățile țariste, apoi cele sovietice, le-au strămutat sau deportat, chiar într-o manieră violentă. Chiar până la începutul secolului XX, jumătate din populația peninsulei era formată din tătari, ulterior deportați de Stalin (crimă recunoscută de Hrușciov în 1956);mulți dintre aceștia nu s-au putut întoarce aici decât după 1990.

Versiunea rusă asupra istoriei Ucrainei, dependentă de propria narațiune istorică a creșterii și declinului imperiului rus, de la țari la sovietici, explică atitudinea pe care Moscova o are astăzi față de vecinul său estic, nu neapărat în termeni de interese obiective, cât de emoții și percepții (cine are dreptate și cine nu). Din perspectiva rusă, problema e că ucrainenii nu mai împărtășesc această interpretare a istoriei țării lor. De la Kiev, istoria Ucrainei arată altfel și, cu cât mergi spre vest, perspectiva se schimbă din ce în ce mai mult. În loc să vorbească despre contribuția lor la măreția geopolitică a Rusiei, ucraineni preferă acum o istorie alternativă care pornește de la conceptele libertății și rezistenței. Redescoperirea trecutului propriu a fost un element important în afirmarea independenței Ucrainei, dar acum acceptarea faptului că sunt posibile istorii multiple, nu doar una, este vitală, căci aceasta reprezintă o marcă a democrației.

Acum, momente istorice considerante esențiale pentru relațiile ruso-ucrainene sunt contestate. De exemplu, în timp ce rușii văd în tratatul de la Pereiaslav un moment al reunificării celor două popoare, ucrainenii îl consideră o alianță temporară între liderii militari ai celor două state, o alianță pe care rușii au interpretat-o ulterior după propriile interese. Iar în 2009, la aniversarea a 300 de ani de la marea bătălie de la Poltava, președintele Viktor Iușcenko a fost aspru criticat de Rusia deoarece a sugerat că ucrainenii care au luptat alături de suedez împotriva lui Petru cel Mare au fost adevărați patrioți.

În mod similar, dacă, în trecut, foametea din anii ’20-’30 a fost prezentată drept o experiență comună a suferinței sovietice, ruso-ucrainene, acum se argumentează că marea foamete care a afectat regiunea Ucrainei a fost un simplu atac al Moscovei împotriva poporului ucrainean, sugerându-se chiar că fenomenul a fost un genocid provocat. Apoi, integrarea Ucrainei vestice la Uniunea Sovietică, în 1939, poate fi prezentată drept o reunificare a Ucrainei sub conducere sovietică. Dar pentru ucrainenii din vestul țării ea poate fi văzută și drept începutul unei ocupații ruse care avea să dureze cinci decenii.

Nu e exagerare să spunem că istoria poate fi tot un fel de teritoriu;o extensie a teritoriului unei țări. Iar în Ucraina, nu doar teritoriul ei este acum atacat, ci și trecutul ei. Dacă Rusia și Ucraina trebuie să conviețuiască și să fie vecine respectându-se una pe cealaltă, atunci fiecare trebuie să învețe să accepte (sau să tolereze) istoria celeilalte.

Charles Emmerson, Ukraine and Russia’s History Wars, în History Today, 4 martie 2013