O istorie pe cale de dispariție: Institutul Cantacuzino

Cel mai mare institut de seruri și vaccinuri din România şi din Europa de Sud-Est (Institutul a avut și are însă mai multe roluri importante), Institutul Cantacuzino, se află într-un impas a cărui finalitate, în lipsa unei intervenţii hotărâte, va fi desfiinţarea.

Înfiinţat în 1921 la iniţiativa profesorului Ioan Cantacuzino, prin decretul dat de Regele Ferdinand I, Institutul Cantacuzino avea drept scop ”imunizarea populaţiei contra pandemiilor şi epidemiilor”. Specialiștii Institutului se ocupau însă și de diagnostic, cercetare, sănătate publică și învățământ. Eforturile Institutului au dus la eradicarea variolei în România şi au ferit populaţia de tuberculoză, tetanos, difterie, dizenterie, holeră etc.

Pe linia de producţie a Institutului s-au aflat medicamente precum cantastimul (stimulator al capacității de apărare a organismului, cu rezultate în unele forme de cancer, şi polidinul, care putea oferi rezistenţa împotriva unora dintre infecţii), dar și alte aproape 400 preparate. Producţia de vaccinuri a funcţionat neîntrerupt, imunizând milioane de români de-a lungul istoriei sale. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, standardele europene au cerut dotarea institutului cu aparatură modernă. Ministerul Sănătăţii a împrumutat 11, 5 milioane de euro de la Banca Mondială (vor fi plătiţi în rate până în 2022!), banii au fost cheltuiţi, dar proiectul de modernizare a aparaturii Institutului nu s-a finalizat. În 2010, Agenţia Naţională a Medicamentului a retras autorizaţiile de producere şi vânzare a oricărui tip de vaccin. Linia de producție este bună şi poate să producă vaccin de calitate, dar sunt necesare câteva ajustări. În prezent, Institutul Cantacuzino are datorii și conturile blocate. În prezent Institutul nu este considerat drept o instituție strategică (decât în vorbe, demagogic) și se propune să primească un împrumut, cu dobândă – ca și pentru orice negustor care ia banii de la bancă.

Urmând principiile colegialităţii şi solidarităţii, studenţi ai Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie, , Carol Davila”, împreuna cu câţiva dintre profesorii lor, au decis să se alăture angajaţilor Institutului Cantacuzino, susţinând cauza salvării acestuia. Știm că Institutul poate fi salvat, pentru binele României și al românilor.

Studenţii doresc să atragă atenţia tuturor factorilor decizionali care pot să influenţeze în mod direct sau indirect soarta Institutului şi să sensibilizeze opinia publică cu privire la starea Institutului Cantacuzino. Românii datorează viaţa acestui Institutut, care timp de 70 de ani, le-a vaccinat părinţii şi bunicii şi, uneori, le-a salvat vieţile.

https://www.facebook.com/salvamINCDMI 

https://www.youtube.com/watch?v=ezmRSrMuYLc

Istoria Institutului „Dr. I. Cantacuzino”

Institutul de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino" a fost creat din punct de vedere legal în 1921, dar încă din 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, profesorul Cantacuzino (foto) a creat si condus "Laboratorul de Medicină Experimentală" care, pe lângă activităţile sale didactice si ştiinţifice, avea ca sarcină în anul 1904 de a prepara serul antistreptococic si apoi serul antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse biologice pe care la va produce Institutul Cantacuzino, al cărui "Laborator de Medicină Experimentală" a constituit nucleul iniţial.

Intr-un raport redactat la începutul anului 1921, Profesorul Cantacuzino se exprima astfel:"Încă de la începutul războiului naţional (primul război mondial) si de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile si serurile necesare armatei (precizez că este vorba atât de armata română, cât si de cea rusă si, apoi, de misiunea Aliată), cât si populaţiei din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. In aceste împrejurări si în ciuda dificultăţilor tehnice, am reuşit să facem fată necesităţilor colosale ale războiului, fără a fi obligaţi să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeaşi cantitate de vaccinuri si seruri, deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României si populaţiei sale si prin generalizarea practicii de vaccinare si serotipie. In ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face fată nevoilor actuale ale României.

In Monitorul Oficial de sâmbătă, 16 iulie, 1921, s-a publicat Legea privitoare la fondarea Institutului de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino", votată de către Parlament, sancţionată si promulgată de către regele Ferdinand, la 13 iulie 1922, în Decretul Nr. 3068.

Primul articol al acestei legi prevede: La 1 aprilie 1921, la Bucureşti, în apropierea Ministerului de Interne, Direcţia generală a Serviciului sanitar, s-a fondat la Bucureşti un institut cu numele de "Institutul de seruri si vaccinuri  Dr. I. Cantacuzino", care are ca scop prepararea de seruri si vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare tării. Articolul următor stipulează că în acest scop, "Institutul se va ocupa cu munca de laborator si cercetare necesare perfecţionării metodelor tehnice".

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea principală, care a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944 a fost refăcută si i s-a adăugat un etaj. In noiembrie 1945, Institutul se angajează să producă vaccinul antirabic (pe care îl produce la Institutul Antirabic Autonom) si vaccinul variolic. Dar datorită situaţiei economice, sociale si politice survenite în România si în toată Europa de Est după cel de-al doilea război mondial, organizarea si funcţionarea Institutului Cantacuzino suferă modificări severe.

Primii ani după al doilea război mondial au fost marcaţi de mari nelinişti si de bulversarea produsă de impunerea modelului sovietic în tara noastră. Motive politice conduc la formarea a două alte instituţii (cu sedii noi), fapt ce are ca scop evident înlăturarea vechii conduceri Cantacuziniste a Institutului Cantacuzino: este vorba de Institutul de Parazitologie si Malarie condus de Profesorul Mihai Ciucă si de Institutul de Imunologie condus de Profesorul Ionescu-Mihăiesti. Noua direcţie a Institutului Cantacuzino a reorganizat Institutul în două sectoare: sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică si sectorul de producţie, cele două având la rândul lor mai multe secţii. Secţiile sectorului de cercetare ştiinţifică asigurau atât activitatea epidemiologică, cât si cea de consiliere tehnică a organizaţiilor antiepidemice din ţară.

Din anul 1970, Institutul a fost reorganizat, având în continuare sarcinile de plan impuse de Ministerul Sănătăţii. Principiul de conducere unică este înlocuit cu cel de "conducere colectivă", mai mult prin vorbe , decât prin fapte, de vreme ce conducerea exercitată de "Consiliul ştiinţific" este strict reglată de deciziile direcţiei superioare ale statului, ca de altfel si structura si organizarea acestuia.

Consiliul ştiinţific cuprindea 25 membrii: director, director adjunct, şefi de laborator si de colective, contabilul şef, secretarul organizaţiei partidului comunist din Institut, preşedintele sindicatului si 1-3 reprezentanţi ai cercetătorilor si ai altor specialişti aleşi din doi în doi ani.

In 1973, structura organizaţiei Institutului se schimbă din nou: se elimină sectoarele – nu rămân decât laboratoarele subordonate direct direcţiei Institutului.

Institutul Cantacuzino a cunoscut în continuare o dezvoltare relativă, deoarece conjunctura politică a anilor 60 – începutul anilor 70 a permis o anume modernizare a structurilor si dotărilor tehnice, o circulaţie mai liberă a informaţiei ştiinţifice si a oamenilor de ştiinţă.

Din nefericire, condiţiile politice si economice s-au deteriorat încetul cu încetul si Institutul s-a izolat si s-a separat în totalitate de lumea ştiinţifică internaţională, neavând acces la nici o informaţie ştiinţifică contemporană, nici la progresul tehnic. Degradarea condiţiilor tehnice existente si imposibilitatea de a achiziţiona noi tehnologii au agravat serios cercetarea, la fel ca si producţia Institutului.

In plus, angajarea si promovarea personalului, în general si al celui ştiinţific, în particular, nu s-au putut realiza conform nevoilor reale ale Institutul si nici după criteriile care definesc valoarea ştiinţifică reală.