Hitler, Stalingradul și Armata Română

La începutul anului 1942, atunci când Adolf Hitler împreună cu generalii săi hotărau obiectivele pe care armata germană trebuia să le atingă pe Frontul de Est, Stalingradul nu avea o importanţă aparte în planul ofensiv german.

Pe 5 aprilie 1942, Hitler semna Directiva operativă nr. 41, care stabilea planul de campanie și obiectivele Wehrmachtului în acel an pe Frontul de Est. Prin desfășurarea Operaţiunii Blau, dictatorul nazist urmărea două mari scopuri: nimicirea trupelor sovietice și capturarea câmpurilor petrolifere din Caucaz.

Planul se sprijinea însă pe mai multe premise false. Hitler considera că armata sovietică era extrem de afectată de luptele purtate în 1941, iar prăbușirea ei era inevitabilă. Premisa a fost complet demontată chiar la începutul lui mai 1942, atunci când sovieticii au iniţiat prima lor mare ofensivă, în zona Harkov, împotriva trupelor germane. Ofensiva, deși a fost un dezastru, dovedea că Armata Roșie nu doar că nu era epuizată, dar dispunea și de resursele necesare de a iniţia și a desfășura atacuri combinate.

Pe de altă parte, Wehrmachtul era departe de a mai reprezenta forţa care ataca, în iunie 1941, Uniunea Sovietică. Pierderile din acel an­ și-au pus amprenta semnificativ asupra capacităţii de luptă a trupelor germane. Unităţile duceau atât lipsă de personal, cât și de tehnică de luptă. În ciuda acestor neajunsuri, armata germană putea în continuare să desfășoare ample campanii, însă nu să atingă obiectivele care vor fi stabilite de Hitler.

Subestimarea capacităţii sovieticilor de a învăţa nu doar din propriile greșeli, dar și din manevrele militare pe care le utilizaseră germanii în campania din 1941, a fost un alt aspect pe care nici dictatorul nazist, nici generalii germani nu l-au luat în seamă atunci când au stabilit planul de luptă pentru anul 1942. Atacurile pe flancuri, prin învăluirea trupelor inamice, nu aveau să mai fie doar apanajul forţelor germane, sovieticii urmau să conceapă și să pună în aplicare propriile planuri ce foloseau astfel de manevre.

Dar poate cea mai mare greșeală pe care Hitler a făcut-o în 1942 a fost să își îndrepte atenţia spre Stalingrad. Entuziasmat de succesele obţinute în urma desfășurării primelor două etape din Operaţiunea Blau, Hitler a modificat la 23 iulie Directiva operativă nr. 45 și a ordonat ca Stalingradul să fie capturat, și nu neutralizat, așa cum prevedea iniţial planul ofensiv. A fost momentul de început care a condus către dezastrul de la Stalingrad.

Prinsă în această încleștare titanică, Armata Română a fost angrenată pe parcursul lui 1942­ într-o serie întreagă de acţiuni ofensive din Crimeea și până în Caucaz. Angajamentul tot mai mare al forţelor române pe Frontul de Est l-a surprins și pe Hitler. Pe măsură ce armata germană era tot mai concentrată în bătălia de la Stalingrad, unităţile române primeau roluri importante în dispunerea pe frontul de luptă, fără a poseda însă echipamentul necesar desfășurării unor astfel de misiuni. Astfel au ajuns Armatele III și IV române să apere flancurile Armatei a 6-a germană la Stalingrad – deznodământul tragic e cunoscut.

Acest articol a fost publicat în numărul 49 al revistei „Historia Special” (revista:special/49), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2024 - 25 martie 2025, și în format digital pe paydemic.com.