Gânduri ale lui Dan Hăulică: „Românii, când sunt deştepţi, sunt foarte deştepţi. Asta îţi creează mai mult datorii decât avantaje“

Adevărul.ro vă prezintă câteva îndemnuri memorabile rostite de academicianul Dan Hăulică, în diverse împrejurări, la Mănăstirea Putna. Criticul de artă, care a murit duminică la vârsta de 83 de ani, a avut în anul 2006 iniţiativa înfiinţării Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Maica Benedicta” la Mănăstirea Putna, după ce Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Maica Benedicta a fost înmormântată aici, în 2006.

Iată câteva din gândurile rostite de Dan Hăulică, la Putna, în diverse împrejurări;

• Trebuie să avem încredere în forţele intelectuale vii ale naţiunii şi să facem apel la ele.

• A-ţi cunoaşte rădăcinile, strămoşii, reprezintă agentul funcţionalităţii unui popor.

• Forţa unei culturi este dată de capacitatea ei de a se concepe şi de a acţiona în istroie ca un întreg organic, capabil să marcheze memoria dincolo de orice regretabile jocuride zig-zag care dezagregă.

• Sunt valori care stau drept, viteze, oricât ar încerca unii şi alţii să le abordeze la nivelul relativizant şi demitizant.

• Memoria colectivă are etica ei inerentă, ea depăşeşte cumulul de cunoştinţe.

• Permisivitate, abandon, sentiment al zădărniciei, se întîlnesc prea frecvent în zilele noastre, traversăm, ca un blestem, o adevărată spaimă în raport cu marile ambiţii. Sub pretext de luciditate contemporană, bîntuie un fel de blazare faţă de încordările care ar trebui să fie expresia sufletului colectiv, a unor ţinte asumate lucid şi eficace. Mitul nu este, pentru noi, ocazia unei evaziuni, ci, dimpotrivă, ocazia de a ne închega lăuntric, în rosturi inepuizabile şi de a realiza un fel de forţă coalescentă, rezistînd la încercările şi rupturile la care este expusă civilizaţia contemporană.

• Eminescu este o emblemă a identităţii noastre naţionale, încât aici nu avem voie să fim permisivi. Pruritul de insolenţă, când se manifestă, nu o dată, sub condeiul unor publicişti iresponsabili, trebuie să primească replici hotărîte. Sunt momente acute când o intelectualitate care-şi merită numele trebuie să ştie să se arate solidară.

• Ne putem regăsi, peste aventurile neînsemnate, de ordin circumstanţial, în Eminescu. Este un totdeauna al fiinţei româneşti şi al apetitului trăirii. Slavici are o însemnare – Eminescu se considera ca şi cum ar fi trăit indefinit şi veşnic. Nu era vorba de orgoliul fiinţei individuale, dar era vorba de trăire a unei imanenţe istorice, care este o zestre extraordinară, o bogăţie sufletească, nu numai a insului, dar pe care ne-o transmite Eminescu tuturor.

• Să avem permanent înscris în memorie:prin Eminescu mergem spre fundamente, spre senzori de o profunzime totală, care depăşesc esteticul. Este, în primul rând, senzorul adevărului, ca supremul existenţei, care, până la urmă, se contopeşte cu Divinitatea. Eminescu ne apără de noi înşine, de slăbiciunile noastre. Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în ultimele ei ceasuri, în spital, pe patul de suferinţă, li se adresa prietenilor cu rugămintea „Să-l apăraţi pe Mihai!” Nu spunea mai mult, era un fel de familiaritate extraordinară, fraternă, cu un destin care o pătrundea şi care îi umpluse de lumină întreaga existenţă. Raportarea maicii Benedicta, testamentară, cred că spune foarte mult despre ceea ce poate şi ceea ce trebuie să însemne Eminescu pentru noi toţi.

• E aşa de mare Eminescu, tocmai pentru că lecţia lui e inepuizabilă. • A trăi autentic problemele artei, într-un prezent al dificultăţii lucid asumate, nu ignorate, poate conduce la izbînzi peremptorii, ce nu se împiedică în dichotomii precare – cultură majoră şi minoră. Dumnezeu a pus harul creaţiei în fiecare dintre noi, în fiecare din naţiunile şi seminţiile lumii, dar totul este să ştim să nu dispreţuim această bogăţie, de care cîteodată nici nu suntem demni. Eu cred într-o datorie a noastră faţă de prezentul creaţiei, cred că artistul trebuie să gîndească în raport nu cu un viitor indefinit, ci în raport cu aşteptări imperioase ale prezentului. El se adresează unor contemporani pe care trebuie să-i conducă nu spre sine, dar spre un ideal de exigentă comuniune. Artistul este un purtător de ideal, un redemptor.

• Arta este un factor de fericire în sensul de creştere a libertăţii interioare. Ea ascultă de Dumnezeu şi de sămînţa de lumină care este pusă în noi, dincolo de preceptele şi de interdicţiile pe care se căznesc să le elaboreze anumite persoane care se ocupă de artă.

• Brâncuşi a imaginat Coloana fără de sfârşit ca o verticală de răscumpărare supremă a noastră, a obştii, a poporului – care ȋl susţine pe el îl şi ȋl va susţine ȋntotdeauna –, a întregii umanităţi.

• Brâncuşi tindea la un fel de sîmbure absolut de lumină prin verticalitatea formelor de păsări care aspiră spre înalt. Asuma o asemenea sfidare, suscitînd miezuri de experienţă din străfunduri milenare

• Am avut întotdeauna ideea că instituirea unei personalităţi, ca element expresiv pentru societate, trebuie să treacă nu numai prin înzestrarea propriu-zisă, dar şi printr-un anume curaj. „Cultură şi curaj” era o deviză pe care am şi pus-o într-un text al meu, şi mă inspira un relief antic al Greciei în care zeiţa înţelepciunii, Athena, se sprijină în lance. Deci înţelepciunea are curajul să lupte pentru ceea ce vrea să impună, să lupte spre triumf. Cred că asta m-a determinat pe dinăuntru, în adînc;nu conştientizam întotdeauna, dar cred că asta era. Oricum, am văzut în artă mai mult decît o satisfacţie de ordinul imediat, am văzut un fel de raţiune de viaţă

• Cred că Biserica trebuie nu atît să dea norme de artă modernă, dar ea trebuie să fie un focar viu şi rodnic de spiritualitate, să instituie o chemare irezistibilă spre spiritualitate. Asta cred eu că este esenţial. Spiritualitate înseamnă şi o prelungire în viaţa practică, înspre controlul de sine, într-o exigenţă etică, cînd suntem pîndiţi de atîtea gesturi de imoralitate, de corupţie. Biserica este o apărătoare a virtuţii, dar nu la modul pedagogiilor simpliste.

• Exemplul fiecăruia, cît este de limitat, poate să servească şi altora. Nu are rost să ne lamentăm – „gata, totul e pierdut”;este vorba despre o naţie care are vitalitatea ei artistică, creatoare în general, şi are inteligenţă vie. Românii, cînd sunt deştepţi, sunt foarte deştepţi. Asta îţi creează mai mult datorii decît avantaje.

• Important este ca, în porţiunea oricît de modestă a existenţei sale, fiecare să-şi vadă bine ţinta, spre o anume curăţenie a scopului şi spre o anume luminozitate interioară. Brâncuşi avea un fel de aplicaţie de artizan cîteodată – preocupat să şlefuiască fără sfîrşit o piatră. Venise la el Noguchi, care avea să devină un mare sculptor american-japonez, – i-a fost un timp elev. Brâncuşi îl învăţa neabătut lucruri elementare, şi îi spunea „Nu te lăsa niciodată distras”. Nu voia să se lase disociat de ţinta pe care o avea în faţă. Sînt vorbe ce merită rememorate. Să nu te desfăşori ca pentru ceva care este doar o satisfacţie! Să acţionezi ca şi cum ceea ce ai de făcut este cel mai important lucru în viaţă! Truda, oricît de aspră, să fie însoţită de sentimentul unei gravităţi ireductibile, ca cel mai important lucru de făcut în viaţă, ca o datorie imposibil de evitat. Sigur că excelenţa depinde şi de factori care depăşesc imediatul. Dar eu cred că exigenţa inflexibilă a bătrînului meşter ar trebui să fie un criteriu, nu doar pentru artă, ci pentru oricare din situările noastre în viaţă:să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci cînd am lucrat. Unde trebuie, adică cît mai aproape de lăuntrul nostru şi, prin asta, şi cît mai aproape de Dumnezeu.

• Suntem sortiţi – şi ne rugăm să rămânem – unei dăinuiri întru lumină. Mi se pare că aici, la Putna, realizăm această vocaţie a dăinuirii întru lumină.Citeste mai mult: adev.ro/nahz2q