Câştigătorul Putin şi purtătorul său de cuvânt, Donald Trump

Multă lume a sperat că, deşi nu e versat în negocieri politice internaţionale ca Vladimir Putin, Donald Trump va avea măcar abilitatea omului de afaceri care vrea să câştige şi care îşi „simte“ adversarul. Conferinţa de presă a celor doi lideri a mers însă din rău în mai rău şi apoi chiar dezastruos pentru liderul de la Casa Albă şi pentru aliaţii Americii. Mai jos, lista şi analiza gafelor prin care Trump s-a predat lui Putin.

Să nu uităm că nu avem habar ce s-a discutat pe fond între cele două delegaţii şi cu atât mai puţin între cei doi lideri, pentru că nu a existat niciun martor în afară de traducători. Deci nu ştim nici ce se va implementa – probabil puţine lucruri: încercări de „reset“ cu Rusia lui Putin au făcut toate administraţiile americane, fără succes. Până una, alta, însă, la conferinţa de azi s-au întâmplat lucruri foarte grave, care ne arată cum gândeşte liderul de la Casa Albă şi afectează şi ultima fărâmă de credibilitate pe care acesta o mai avea - am privit în fapt un meci câştigat de Putin aproape exclusiv pe bază de autogoluri.

Preşedintele american, cel mai înalt reprezentant al Statelor Unite, stând alături de principalul său inamic strategic din acest moment, a declarat că are încredere mai degrabă în Vladimir Putin (printre altele, fost ofiţer KGB!) decât în instituţiile ţării sale.

„Oamenii mei au venit la mine, Dan Coats [şeful DNI] a venit la mine, au venit şi alţii şi mi-au spus că ei cred că Rusia a intervenit în alegerile americane. Preşedintele Putin a zis că nu a fost Rusia. Eu vă spun atât: nu văd de ce ar fi“, a declarat Trump, la întrebarea unui jurnalist american care i-a cerut să spună pe cine crede mai degrabă – preşedintele rus sau propriile servicii de informaţii şi anchetă. Întrebarea venea după lungi peroraţii ale lui Trump, care dădea de înţeles că îi ia apărarea lui Putin în faţa instituţiilor americane, că nu are încredere în acestea şi că i se pare că de vină este SUA pentru deteriorarea relaţiilor între cele două state. Până şi în România, politicienii inculpaţi de regulă declară că, deşi sunt acuzaţi pe nedrept, au încredere în justiţie sau, mai neutru, că aşteaptă ca ea să-şi facă treaba. Trump a spus din start că nu are încredere în instituţiile americane şi, de lângă inamicul său şi de la înălţimea scenei şi a poziţiei nr 1 în stat, şi-a subminat senin propria ţară şi instituţiile sale democratice (iar Putin nu a ratat ocazia unei înţepături, comentând la o altă întrebare că doar America este o democraţie; au cumva jurnaliştii vreun dubiu în privinţa asta?).

• Întrebarea dacă Rusia s-a amestecat în afacerile interne ale SUA îi fusese pusă mai întâi lui Putin. Ea viza acţiunile ostile ale Rusiei, dovedite ca atare chiar recent, prin incriminarea a 12 ofiţeri de spionaj ruşi, de către echipa procurorului Robert Mueller, pentru influenţarea alegerilor. Preşedintele Trump a răspuns preţ de câteva minute în locul lui Vladimir Putin şi nu doar că a scos castanele din foc în locul acestuia, dar a şi deturnat toată discuţia, făcând-o să fie despre democraţi şi Hillary Clinton, în loc să fie despre acţiunile ostile ale Rusiei: „am învins-o pe Hillary uşor şi lumea ştie asta… nu există dovezi privind o implicare a Rusiei (!)… trebuie întâi să aflăm ce s-a întâmplat cu cele 30.000 de emailuri… această anchetă e un dezastru pentru ţara noastră, ea a îndepărtat ţările noastre una de cealaltă… nu a existat nicio înţelegere cu Rusia“. Preşedintele SUA, ales acum 2 ani, s-a răfuit iar cu foştii lui concurenţi, de faţă cu actualii săi inamici.

• Trump a declarat (în dispreţul adevărului istoric care consemnează momente precum criza rachetelor din Cuba, în treacăt fie spus) că relaţiile dintre cele două ţări, SUA şi Rusia, nu au fost niciodată mai rele. În acelaşi timp însă a spus că asta se întâmpla „până acum patru ore“, având deci pretenţia că diferenţe/ conflicte fundamentale, între cele două mari puteri nucleare principale, se rezolvă într-o discuţie în tete-a-tete de 2 ore.

Mai grav însă, întreaga discuţie a fost o capcană în care Trump s-a aruncat singur, cu elan. Dacă relaţiile sunt într-adevăr atât de rele, între inamici sau măcar competitori, atunci întâlnirea de azi trebuia să fie una de management de criză, menită în primul rând să reducă riscul de conflict bilateral iminent sau accident declanşator de conflict (de pildă dacă, în climatul actual de neîncredere reciprocă, una dintre părţi primeşte o avertizare de atac nuclear din partea propriilor instituţii, care este o alarmă falsă, dar neştiind acest lucru şi având în vedere miza uriaşă, decide să retalieze tot cu o lovitură nucleară). Rezultatul optim nu ar fi putut fi mai mult decât o detensionare parţială, un început de dialog pe 1-2 chestiuni stringente asupra cărora cei doi parteneri conchid că au interese comune (i.e. terorism, Siria, stoparea proliferării nucleare). După testarea reciprocă pe o perioadă de timp, când ambii parteneri livrează conform înţelegerii, poţi agrea că s-a stabilit un nivel de încredere reciprocă ce îţi permite să încerci o cooperare mai aprofundată.

• Trump şi Putin au trecut însă de la „cele mai proaste relaţii“, la o amplă arhitectură (mă rog, impropriu spus, pentru că în niciunul dintre cazuri nu rezulta sub ce formă se vor operaţionaliza respectivele decizii) de cooperare: lucrat împreună în Siria (în ce format? nu există la ora actuală niciunul care să permită armatei americane cooperarea cu un non-aliat ca Rusia în teatrul de operaţiuni), grup de lucru de experţi pentru cooperarea culturală, grup de lucru la nivel înalt format din oameni de afaceri şi antreprenori pentru îmbunătăţirea relaţiilor comerciale (cum anume, când Rusia se află sub sancţiuni occidentale??), dialog pe integrarea cooperării militare, arme nucleare, securitate cibernetică, ba au anunţat şi că se vor întâlni „des“ pe viitor (în ce format? de ce? pe care dintre aceste domenii este chiar fezabilă cooperarea, pentru că s-ar fi găsit o bază comună, cu reguli şi scopuri agreate?). Un ghiveci care nu poate fi luat deci în serios, dar care arată şi că Trump este dispus la orice negociere, cu oricine, pentru a rezolva (iluzoriu) probleme punctuale, renunţând cu totul la principii, valori, dar şi la interesul şi siguranţa poporului american! Repet: sigur că „abordarea diplomatică este preferabilă conflictului“, dar cu condiţia ca şi cealaltă parte să fie onest angajată în aceste demersuri şi să renunţe la a te submina în paralel. 

Trump l-a creditat pe Putin cu statutul de competitor (exact ceea ce acesta vroia: confirmarea drept „celălalt“ în balanţa de putere care decide soarta lumii), care este legitim să vrea să obţină maximum de beneficii pentru ţara sa, la fel cum Trump încearcă să obţină pentru a sa. E o competiţie, nu un conflict, a acreditat preşedintele SUA. Problema este că Putin nu e un competitor corect, ci utilizează îndeosebi metode subversive şi ilegale (anexarea Crimeii, interferenţa în alegeri, atacuri cibernetice etc.), care să-i compenseze tocmai slăbiciunile. Între competitori corecţi pe scena internaţională, încercarea de detensionare a relaţiilor, de deschidere, de dialog pentru a reduce riscurile reciproce şi a căuta o cale de cooperare este legitimă şi dezirabilă. Atunci când adversarul este trişor şi continuă acţiunile ostile la adresa ta, neagă că a avut vreodată vreo vină şi nu renunţă la a te submina, chiar în timp ce spune că vrea cooperare, nu se poate pune problema unui dialog sau destinderi reale. Trump s-a grăbit să întindă Rusiei o mână înainte de a se stabili adevărul privind acţiunile Rusiei şi gravitatea lor, fără să-i ceară socoteală lui Putin pentru ce a făcut până atunci şi fără a-i cere să înceteze. Concesiile sunt, aşadar, doar de partea SUA, în timp ce Putin poate continua să facă ce făcea.

• De altfel, Trump l-a legitimat pe Putin şi o serie de acţiuni ale acestuia extrem de grave, de la anexarea Crimeii, până la intervenţia în Siria pentru susţinerea lui Assad. Putin a menţionat că SUA ar putea impulsiona autorităţile de la Kiev să respecte tratatele internaţionale (!), în timp ce Trump nici nu a rostit vreo vorbă despre anexarea Crimeii (a vorbit Putin pentru el!), cu atât mai puţin vreun reproş şi nu a răspuns nimic la remarca impertinentă a lui Putin. De altfel, Putin i-a făcut un cadou otrăvit lui Trump, marcând pentru publicul occidental că acesta a ridicat problema interferenţei ruse în alegerile din SUA - doar pentru a nega imediat că ea ar fi reală; iar apoi menţionând că Trump consideră că anexarea Crimeii a fost ilegală – doar pentru a sublinia că acesta este un subiect pe care cei doi au pur şi simplu opinii diferite (ca şi când o încălcare a tratatelor internaţionale condamnată aproape unanim în lume ar putea fi subiect de dispută intelectuală şi interpretări subiective). Astfel l-a „ajutat“, răpindu-i însă subiectele pe care liderul american ar fi putut fi contondent, marcând cu adevărat puncte în faţa adversarului şi a publicului.

Nici la remarcile lui Putin despre programul nuclear iranian „cu scop exclusiv paşnic“ nu a ripostat Donald Trump, decât pe lângă subiect (implicarea Iranului în jocurile de putere din Orientul Mijlociu). Prin iniţiativa de a colabora în Siria pentru rezolvarea conflictului, a problemei umanitare şi a crizei migraţiei, Trump preia şi retorica lui Putin (care mereu intervine doar pentru cauze „umanitare“, ca şi în Transnistria!) şi îi legitimează şi prezenţa acestuia în Siria, care s-a petrecut ca atâtea altele înainte: sub pretextul unei intervenţii salvatoare, Rusia intră în joc pentru a-şi avansa propria agendă, adesea disruptivă şi care doar pune piedici suplimentare în calea unei rezolvări reale. Cu alte cuvinte, Rusia aprinde focuri şi apoi sare să le stingă, pozând în eroină.

• Trump pare să spună, pe scurt, că Putin are tot dreptul să încerce să-şi maximizeze câştigul pentru el şi ţara sa, la fel cum şi Trump va face (oare?) pentru a lui. Iar buna credinţă a amândurora se reflectă în dorinţa de a identifica totuşi un numitor comun, un domeniu sau mai multe unde se pot întâlni la mijloc. Seducătoare teorie, doar că lumea ar fi fost probabil aneantizată de mai multe ori dacă ea s-ar fi aplicat ca atare, cinic, fără limitări, fără principii de drept internaţional, fără linii roşii care nu pot fi trecute (i.e. interzicerea anexării unor teritorii prin forţă doar pentru că poţi, interzicerea uciderii civililor nevinovaţi etc.). Trump a abdicat practic de la toate acestea şi a acceptat că „anything goes“, sacrificând poziţia de supremaţie strategică a Americii de dragul unor câştiguri tactice.
• Repetând că „toţi suntem de vină… cu toţii am greşit, am fi putut face mai bine… etc.“ cu privire la imixtiunea Rusiei în alegerile americane, Trump a echivalat SUA cu Rusia din punct de vedere al comportamentului, al regulilor după care se conduce, al autorităţii morale şi al capacităţii tactice (adică faptul că democraţii nu şi-au apărat mai bine sistemele este tot aia cu faptul că Rusia a căutat să influenţeze prin metode subversive rezultatul alegerilor în America) – ori ăsta este exact narativul promovat sistematic de Kremlin: suntem toţi la fel, toate puterile sunt machiavelice, cu toţii întrebuinţăm orice fel de metode să ne atingem scopurile, deci Rusia nu e nicicând mai vinovată decât SUA. Ori adevărul este că poate nici SUA sau statele europene nu se ridică mereu la înălţimea principiilor pe care le promovează, dar să echivalezi asta cu comportamentul intern şi internaţional sistematic al unui regim totalitar, corupt şi criminal care nu are niciun fel de scrupule şi nu înţelege să respecte nicio regulă, înseamnă a pierde orice simţ al proporţiilor.

Singurele chestiuni care realmente sunt îmbucurătoare şi (cam) doar ele trebuiau să figureze pe agenda întâlnirii de astăzi ar fi:- cooperarea în vederea deschiderii de canale operaţionale pentru evitarea incidentelor bilaterale în Siria (cu alte cuvinte, acţiuni ale Rusiei care să lovească din greşeală personal sau tehnică americană sau viceversa, având în vedere proximitatea în care cele două puteri operează şi să genereze o ripostă, considerându-se că a fost un atac deliberat)

...ar fi fost minunat dacă tot aici s-ar fi abordat şi posibile incidente similare în Marea Neagră, de pildă, unde „patrulează“ nave de război americane, iar avioane ruseşti zboară periculos de aproape, „la provocare“ şi încalcă frecvent spaţiul aerian al statelor riverane, inclusiv al României – pericolul de escaladare fiind foarte prezent; 

- continuarea cooperării pentru combaterea terorismului, ca modalitate de construire a încrederii;

- proliferare nucleară, reducerea arsenalelor şi mecanisme de prevenire a crizelor

 În mod normal, de aici (teme unde e mai uşor de identificat o linie comună) s-ar fi plecat către o politică de engagement pas cu pas, cu confirmarea bunei credinţe de ambele părţi la fiecare nivel atins. După ce a întârziat la întâlnire însă, a ieşit zâmbitor şi l-a făcut pe Donald Trump purtătorul lui de cuvânt pe chestiunile mai delicate, făcându-l să se umple de ridicol şi de oprobiu pentru că i-a luat cu încăpăţânare apărarea, Putin i-a făcut cadou şi o minge de la Campionatul Mondial de fotbal, spunându-i subtil că mingea e în terenul SUA! Preşedintele rus pare să fi învăţat că Trump mută şi pierde, deci îi ridică bucuros mingi la fileu.