A murit academicianul Dinu C. Giurescu

Istoricul Dinu C. Giurescu a murit marţi, la vârsta 91 de ani. El a fost membru titular al Academiei Române, deputat şi vicepreşedinte al Partidului Conservator. Potrivit apropiaților acestuia, academicialul a murit acasă, la locuința sa din București.

Dinu C. Giurescu descinde dintr-o celebră familie de istorici, fiind fiul lui Constantin C. Giurescu și nepotul lui Constantin Giurescu. S-a născut la 15 februarie 1927, la București, unde a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava“. Tot în București a absolvit Facultatea de Istorie, în 1950, iar în 1968 și-a obținut titlul științific de doctor.

A lucrat inițial (1956-1964) ca muzeograf la Muzeul de Artă din București, Secția de artă medievală, iar apoi, vreme de patru ani (1964-1968), a fost cercetător în cadrul Oficiului de Studii și Documentare al Ministerului de Externe, ocupându-se de istoria diplomației. În 1968 devine profesor la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“, București, fiind titular al cursului de istoria civilizației europene (1968-1987). A fost profesor la Catedra de istoria românilor din cadrul Facultății de Istorie, Universitatea București (1990-1997), conducător de doctorate și profesor consultant începând cu 1997. Între anii 1988-1990 a fost visiting profesor la William Paterson College, Wayne, New Jersey și la Texas A&M University, Statele Unite ale Americii. 

Activitatea sa științifică acoperă o bogată și diversă arie tematică, fiind preocupat de arta românească medievală din secolele XIV-XVIII, de studiul civilizației române, de caracteristicile feudalismului românesc în relațiile economice. Între lucrările dedicate acestor subiecte se numără: „Anafornițe brâncovenești“ (1959), „Bisericani, ctitorie a epocii lui Ștefan cel Mare“, „Maîtres orfèvres de Kiprovac en Valachie au XVIIe siècle“ (1964), „Relațiile economice ale Țării Românești cu țările Peninsulei Balcanice în perioada feudalismului timpuriu“ (1964). 

A manifestat, de asemenea, interes pentru istoria diplomației românești și a publicat o serie de volume de „Documente diplomatice“: Nicolae Titulescu (1967), M. Kogălniceanu (1972), precum și de studii istorice, între care „La diplomatie roumaine et le Pacte des Quatres“ (1969).  A fost preocupat atât de editarea de izvoare, cât și de elaborarea unor sinteze de istorie națională: „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi“ (1971, în colaborare), „Istoria românilor“ (1974-1975, în colaborare), „Istoria ilustrată a românilor (1981-1982). 

O atenție deosebită a manifestat pentru problemele de istorie contemporană: „Romania’s Communist Takeover: The Radescu Government“ (1994), „România în al Doilea Război Mondial“ (1999), „Imposibila încercare. Greva regală 1945“ (1999), „Romanian in the Second World War“ (1939-1945) (2000), „Cade Cortina de fier. România 1947“ (2002), „Documente privind alegerile din 1946“ (2001), „Uzurpatorii“ (2004), „De la Sovromconstrucții la Academia Română“ (2008) și multe altele. Împreună cu academician Mircea Malița a elaborat volumul „Zid de pace, turnuri de frăție – deceniul deschiderii: 1962-1972“.

A fost coordonator și coautor al volumelor IX (ed. I, 2008 ; ed. a II-a 2016) și X (2013) din valorosul tratat „Istoria românilor“, operă fundamentală elaborată sub egida Academiei Române.  A militat împotriva demolării unor importante monumente istorice și de artă, cărora le-a consacrat o serie de lucrări între care: „The Razing of Romania’s Past“ (1989), apărută în limba română în anul 1994: „Distrugerea trecutului României“, „Arhitectura Bucureștiului“ (2010). 

În 1990 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 2001, membru titular. Pe data de 24 aprilie 2014 a fost ales vicepreședinte al Academiei Române, funcție din care a fost nevoit să se retragă după numai un an, din rațiuni medicale. A fost, de asemenea, președinte al Comisiei mixte de istorie româno-bulgare din Academia Română. Președinția României l-a decorat, în anul 2000, cu Ordinul Național în grad de Cavaler.