Ultimele turnuri de luptă ale Vienei, care trebuiau să facă orașul invincibil în al Doilea Război Mondial
Într-o astfel de atmosferă vibrantă, asezonată cu parfum de ciocolată, își fac apariția din loc în loc niște construcții total atipice ce amintesc de una dintre cele mai negre perioade pe care acest splendid oraș european le-a trăit... Flaktürme (turnurile flak, ridicate în vremea celui de Al Doilea Razboi Mondial)
Flaktürme sunt niște structuri imense de beton sub forma unor turnuri, folosite deopotrivă ca buncăre pentru protecția populației civile, dar și ca poziții strategice pentru tunuri antiaeriene. Ele au fost ridicate după Anschluss Österreichs (anexarea Austriei) de către Germania nazistă. În total, au existat 8 complexe de turnuri în orașele Berlin (trei), Hamburg (două) și Viena (trei), iar construcția lor a început în 1940. Alte orașe care au folosit astfel de turnuri sunt Stuttgart și Frankfurt, însă aici structurile sunt singulare.
Turnuri Flak mai mici au fost construite în puncte considerate strategice, precum la Angers, în Franța, și Heligoland, în Germania. Aceste turnuri erau operate de Luftwaffe pentru a apăra orașele împotriva raidurilor aeriene strategice ale Aliaților în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. De asemenea, ele serveau ca adăposturi antiaeriene pentru zeci de mii de civili locali.
De ce construcția a început în 1940
După ce Germania lui Hitler a declanșat cel de Al Doilea Război Mondial și a câștigat fulgerător bătălia cu Polonia, apoi și cea cu Franța, provocând trupelor expediționare ale Marii Britanii o retragere în niște condiții teribile la Dunkirk, a fost lansată prima etapă din operațiunea „Leul de Mare” (invadarea Marii Britanii) la început de august 1940. În această etapă se urmărea neutralizarea și izolarea RAF (aviația britanică), precum și a Royal Navy din zona litorală.
În ciuda presiunii extraordinare puse pe britanici, pe 25 august 1940 are loc raidul RAF asupra Berlinului. O incursiune-surpriză al cărei efect a fost mai degrabă psihologic asupra liderului nazist. După acest moment, Adolf Hitler a ordonat construcția a trei Flaktürme masive pentru a apăra capitala de atacurile aeriene. Fiecare turn era echipat cu un sistem radar, având o antenă radar care putea fi retrasă în spatele unei cupole groase din beton și oțel pentru protecție. Arhitectul turnurilor Flak a fost Friedrich Tamms (1904–1980).
Cu pereți de beton de până la 3,5 m grosime, proiectanții turnurilor le considerau invulnerabile la atacurile cu muniția standard transportată de bombardierele grele RAF din acea perioadă. Pe aceste construcții imense au fost montate turnurile care puteau susține un ritm de tragere de 8.000 de lovituri pe minut. Totuși, majoritatea erau proiectile de calibru mic, cu o rază de acțiune de până la 14 km și cu un câmp de tragere de 360 de grade. Doar tunurile de 128 mm aveau o rază de acțiune eficientă împotriva bombardierelor grele ale RAF și USAF.
În timpul Bătăliei Berlinului din 1945, numărul refugiaților într-un astfel de edificiu a ajuns până la 30.000 de berlinezi. Aceste structuri, asemănătoare turnurilor de cetăți medievale, erau printre cele mai sigure locuri dintr-un oraș devastat de război, astfel că turnurile Flak au fost printre ultimele locuri care au capitulat în fața Armatei Roșii, fiind forțate să se predea doar după epuizarea proviziilor. Sovieticii au întâmpinat dificultăți în distrugerea Flaktürme în timpul asaltului asupra Berlinului, chiar și folosind unele dintre cele mai mari tunuri sovietice, precum obuzierele M1931 de 203 mm.
Flaktürme din Viena – printre cel mai bine păstrate
Viena, aflându-se în centrul Europei, nu a fost considerată la început o țintă prioritară. Dar la 9 septembrie 1942, Hitler a ordonat construirea de Flaktürme în Viena. Comandamentul Luftwaffe a propus ca locații de construcție zonele Schmelz, Prater și Floridsdorf. Hitler a respins însă aceste locații, deoarece distanțele mari nu ar fi protejat corespunzător centrul orașului. După discuțiile cu guvernatorul Baldur von Schirach, au fost stabilite locațiile finale. Trei perechi de turnuri, cu un orizont de apărare de aproximativ 20 km, urmau să formeze un triunghi defensiv al cărui centru era Domul Sf. Ștefan: în Augarten, în Arenbergpark și un al treilea în Esterházypark, lângă Mariahilfer Strasse și în curtea Stiftskaserne.
Alegerea locurilor a fost determinată în principal de disponibilitatea terenului și de posibilitatea de a crea legături feroviare. Planul prevedea ca, după sfârșitul războiului, turnurile Flak să fie acoperite cu marmură și dedicate ca monumente soldaților germani căzuți.
Trebuie spus că spre deosebire de turnurile mici sau cele răzlețe, fiecare complex Flaktürme era format din:
- un G-Turm (germană: Gefechtsturm), „Turn de luptă”, cunoscut și sub denumirea de Turn de artilerie, Turn de baterie sau Turn Flak Mare
- un L-Turm (germană: Leitturm), „Turn de dirijare”, cunoscut și sub denumirea de Turn de control al focului, Turn de comandă, Buncăr de ascultare sau Turn Flak Mic.
Ca și în cazul altor turnuri de acest tip, arhitectul Friedrich Tamms a fost responsabil de planificare. La sfârșitul războiului, turnurile abia erau funcționale. Acestea adăposteau, pe lângă centrele de comandă militară, spitale și instalații de producție. Ele au servit și ca adăposturi pentru protecția populației din jur: fiecare turn avea capacitatea de a adăposti până la 30.000 de persoane.
După finalizarea primei perechi de turnuri din Arenbergpark, în octombrie 1943 au început lucrările pentru construirea perechii cu turn de comandă din Esterházypark și turn de artilerie corespunzător din Stiftskaserne. În iulie 1944, și acești doi coloși de beton au fost dați în folosință.
Construirea acestor structuri în perechi urma un principiu clar: echipamentele radar de pe turnurile de comandă măsurau datele bombardierelor inamice care se apropiau, apoi transmiteau informațiile către turnurile de artilerie. Pentru a facilita conducerea focului, platformele superioare ale fiecărei perechi de turnuri Flak erau situate la aceeași altitudine – motiv pentru care fiecare turn avea o înălțime diferită, iar acest lucru se vede cel mai bine la ultima pereche de turnuri, cele din Augartenul vienez (sectorul Leopoldstadt). Turnul de luptă și turnul de direcție au fost construite între iulie 1944 și ianuarie 1945, conform tipului III de construcție. Turnul de luptă, cu cele 13 etaje ale sale, este cu doi metri mai înalt decât turnul de direcție cu 12 etaje, pentru a aduce platformele celor două turnuri pe același nivel. Acestea sunt ultimele turnuri construite și, prin urmare, cele mai avansate din timpul celui de Al Treilea Reich. Un detaliu deosebit sunt contravânturile din beton armat de pe exteriorul turnurilor, destinate să faciliteze întreținerea și repararea platformelor.
Turnul de luptă este cel mai înalt dintre toate turnurile Flak. Inițial, doar zece etaje erau prevăzute, iar acest lucru a fost modificat abia la începutul anului 1944. Peretele exterior are o grosime de 2,50 m, iar grosimea peretelui interior al inelului variază între 1,40 m la bază și 1 m sus. Acest perete interior include două scări și două lifturi. Pe exterior au fost montate două lifturi pentru muniție, care duceau până la etajul 11, la platformă. Aici se aflau camere de decontaminare, dușuri și o instalație de dezinfecție. Patru scări duc de aici către etajele superioare și pozițiile de tragere. Plafonul avea o grosime de 3,50 m și era spiral-aranjat. Pentru transportul muniției și țevilor de tun, aici exista o macara.
Doar la Viena, în Augarten și în Stiftskaserne, au fost construite turnuri de artilerie de al treilea tip. Spre deosebire de turnurile masive, cubice, din prima și a doua generație – cum erau cele din Berlin, Hamburg și Arenbergpark din Viena – acestea aveau o formă cilindrică, cu o bază hexadecagonală (cu 16 laturi).
Augarten turnul L de dirijare
Constructorii acestor turnuri
Majoritatea muncitorilor implicați în aceste șantiere erau prizonieri de război, la care se adăugau muncitori civili și deținuți din lagărele de concentrare. Printre aceștia se numărau persoane de diverse naționalități: italieni, francezi, belgieni, dar și cehi, sârbi și est-europeni. Acești muncitori erau cazați în lagăre. Cel mai apropiat lagăr de șantierele din Esterházypark și Stiftskaserne era „Lager IV”, cunoscut și sub numele de „Lager Freihaus”. Acesta era situat în fostul complex de clădiri dintre Wiedner Hauptstraße 10 și Operngasse 13, unde astăzi studenții Universității Tehnice își petrec timpul în bibliotecă.
Munca pe șantierele turnurilor Flak era extrem de periculoasă. Există relatări despre accidente, inclusiv căderi de la înălțimi mari. Mulți dintre muncitorii forțați și-au pierdut viața sau au suferit răni grave în timpul construcției.
Harta Turnurilor in functie de catedrala Sfantul Stefan din centrul Vienei
Curiozitățile și particularitățile acestor construcții
Ca niște mase gri și străine peisajului, cele șase turnuri Flak din Viena se ridică în perechi deasupra orașului. Cinci dintre ele sunt amplasate relativ liber în parcuri și fie nu sunt utilizate deloc, fie au fost integrate în scopuri pașnice. Însă turnul din Stiftskaserne este aproape invizibil, ascuns de privirile trecătorilor și pierzându-se în peisajul cotidian. Doar de la distanță se poate observa ultimul său etaj, ridicându-se deasupra acoperișurilor clădirilor. Este, de altfel, singurul rămas în uz militar, în prezent găzduiește Centrul de Tehnologia Informației și Securitate Cibernetică (Informations Kommunikations Technologie und Cybersicherheitszentrum), este considerat zonă militară restricționată și nu este accesibil publicului.
În timpul războiului, primarul nazist Hanns Blaschke își stabilea în turn cartierul general, la etajul al patrulea erau spații pentru Reichspost (serviciul poștal al Reich-ului), care asigura menținerea comunicațiilor. Un document din august 1944 oferă detalii despre cum ajungea personalul primarului de la primărie la turnul din Stiftskaserne în caz de alarmă, însă este marcat cu mențiunea „Învechit”, ceea ce sugerează că aceste măsuri ar fi fost modificate ulterior. Inițial, soluția prevedea că:
- În garajul central al primăriei trebuia să existe în permanență un automobil Daimler complet alimentat și pregătit pentru plecare.
- Dacă situația aeriană indica apropierea bombardierelor aliate, centrala telefonică a primăriei alerta garajul central.
- În acel moment, automobilul se deplasa în curtea 3 a primăriei.
- Când sirenele anunțau iminentul atac aerian, primarul și echipa sa se urcau în vehicul și se deplasau rapid la turnul Flak, care avea o intrare specială pentru camioane.
Peretele de escalada Haus des Meeres
În cartea sa „Die Stiftskaserne. In Krieg und Frieden”, Manfried Rauchensteiner menționează că aproximativ 16.000 de persoane se refugiau în turnul de artilerie din Stiftskaserne. Această cifră poate părea exagerată, dar relatările martorilor confirmă că oamenii umpleau fiecare spațiu disponibil, stând înghesuiți ore întregi până la sfârșitul alarmelor aeriene. Ba chiar se vehiculează și cifre de 40.000 de oameni.
După război, perechea de turnuri din centrul Vienei a avut destine diferite: cel din Stiftskaserne a fost folosit de armata americană ca depozit, iar mai apoi de cea austriacă, fiind și în prezent în administrația acestei structuri, iar parcul Esterházypark a fost hostel, observator astronomic și mai apoi turnul a fost adaptat pentru Haus des Meeres, care are sediul aici din 1958. În prezent găzduiește aquarim, muzeu al torturii și din 1998, un perete de escaladă pe exteriorul clădirii.
Despre turnurile din Augarten se stie că la scurt timp după inaugurarea lor, anumite fabrici de armament și-au mutat activitatea acolo, în special în cel de artilerie. Totuși, a rămas consemnată o plângere din martie 1945, venită din partea unei angajate a Crucii Roșii Germane. Aceasta s-a adresat primarului Blaschke, exprimându-și nemulțumirea față de așa-numiții „Bunkerwanzen” („ploșnițele buncărului”), termen peiorativ folosit în limbajul popular vienez pentru a desemna persoanele care, de frica bombardamentelor, se refugiau în turn încă de dimineață, aducând cu ele bagaje și provizii.
Turnul de lupta din Arenbergpark
Pentru celelalte turnuri există diverse proiecte de reutilizare în scopuri civile și de agrement, însă încă nu există un acord între proprietari și comunitatea locală cu privire la convertirea lor. Inițial, demolarea a fost solicitată frecvent, dar s-a dovedit a fi prea costisitoare, iar în prezent, Biroul Federal pentru Monumente a integrat aceste turnuri ca parte din istoria vieneză, chiar dacă nu neapărat cea mai strălucitoare, pe care și eu vă recomand să o descoperiți.
Textul face parte din în numărul 279 (revista:279) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: CIPRIAN PLĂIAȘU, ARCHIV DES BEZIRKSMUSEUMS NEUBAU, WIKIMEDIA
