FRAGMENT/ „Anxietatea O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare"
Bestseller New York Times, Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare a fost considerată, în 2014, una dintre cele mai bune cărți ale anului de The Washington Post, The Seattle Times și The Boston Globe.
Fragment:
" Este anxietatea patologică o tulburare medicală, aşa cum susţin Hipocrate şi Aristotel şi farmacologii moderni? Sau este o problemă filozofică, aşa cum cred Platon şi Spinoza şi terapeuţii cognitiv-comportamentalişti? Este o problemă psihologică, un produs al traumei din copilăriei şi al inhibiţiei sexuale, aşa cum consideră Freud şi acoliţii lui? Sau este o afecţiune spirituală, aşa cum au afirmat Søren Kierkegaard şi descendenţii săi existenţialişti? Sau, în sfârşit, este – aşa cum au declarat W.H. Auden şi David Riesman şi Erich Fromm şi Albert Camus şi nenumăraţi comentatori moderni – o afecţiune culturală, o funcţie a timpurilor în care trăim şi a structurii societăţii noastre?
Adevărul e că anxietatea este în acelaşi timp o funcţie a biologiei şi filozofiei, a corpului şi a minţii, a instinctului şi a raţiunii, a personalităţii şi a culturii. În timp ce anxietatea este retrăită la un nivel spiritual şi psihic, poate fi măsurată ştiinţific la nivel molecular şi fiziologic. Este produsă de natură şi este produsă de cultură. Este un fenomen psihologic şi un fenomen sociologic. În termenii tehnologiei informatice, este deopotrivă o problemă de hardware (circuitele mele nu sunt bine montate) şi o problemă de software (rulez programe greşite de logică care mă fac să am gânduri anxioase). Originea temperamentului are multe faţete; dispoziţiile afective care par să aibă o sursă unică, simplă – o genă proastă, să spunem, sau o traumă din copilărie – s-ar putea să aibă mai multe. La urma urmei, cine poate afirma că lăudatul echilibru interior al lui Spinoza nu deriva mai puţin din filozofia lui cât din biologia lui? Nu se poate oare ca un nivel scăzut, programat genetic, de activare a sistemului nervos autonom să fi produs filozofia lui senină, şi nu invers?
Nu trebuie să caut departe ca să găsesc dovezi că anxietatea este o trăsătură familială. Străbunicul meu Chester Hanford, care a fost mulţi ani decan la Harvard, a fost internat la sfârşitul anilor ’40 la Spitalul McLean, celebrul spital de boli psihice din Belmont, Massachusetts, suferind de anxietate acută. Ultimii 30 de ani din viaţa lui au fost adesea agonie. Deşi medicamentele şi tratamentele cu electroşocuri aduceau uneori remisiuni ale suferinţei lui, astfel de răgazuri erau temporare, iar în cele mai întunecate momente din anii ’60 era doar un ghem fetal în dormitorul lui, scoţând ceea ce părinţii mei îşi amintesc drept gemete neomeneşti.
Copleşită de responsabilitatea de a-l îngriji, soţia lui, străbunica mea, o femeie formidabilă şi sclipitoare, a murit în 1969 de o supradoză de scotch şi somnifere.
Fiul lui Chester Hanford este bunicul meu din partea mamei. Acum în vârstă de 93 de ani, e un bărbat extrem de împlinit şi, privit din afară, încrezător. Însă are un temperament predispus
la îngrijorare şi o mare parte din viaţă a fost împovărat de o colecţie de ritualuri specifice tulburării obsesiv-compulsive (OCD), clasificată oficial ca un tip de tulburare anxioasă. De exemplu, nu iese niciodată dintr-o clădire decât pe uşa pe care a intrat, superstiţie care duce uneori la manevre logistice complexe. Mama, la rândul ei, este foarte încordată şi se îngrijorează cu înverşunare şi suferă de multe dintre fobiile şi nevrozele de care sufăr eu. Evită cu asiduitate înălţimile (lifturile de sticlă, telescaunele), vorbitul în public şi asumarea celor mai multe tipuri de riscuri. La fel ca în cazul meu, vomitatul o sperie de moarte. Când era tânără suferea de atacuri de panică frecvente şi severe. În momentele de anxietate maximă (sau cel puţin aşa susţine tatăl meu, fostul ei soţ), fricile ei frizau paranoia: când era însărcinată cu mine, spune tatăl meu, era convinsă că un ucigaş în serie într-un Volkswagen galben ne supraveghea apartamentul. […]
Doar pe baza dovezilor acestor patru generaţii de rude din partea mamei (…) nu este neîntemeiat să ajung la concluzia că am o predispoziţie genetică la anxietate şi depresie. Însă aceste fapte, în sine, nu sunt hotărâtoare – fiindcă nu este oare posibil ca transmiterea anxietăţii de la o generaţie la alta din partea mamei să nu aibă nimic de-a face cu genele şi să fie întru totul determinată de mediu? (…) Sau anxietatea mea are rădăcini mai adânci şi mai ample decât lucrurile pe care le-am trăit şi genele pe care le-am moştenit – adică în istorie şi în cultură?
[…]
Sau, la urma urmei, este anxietatea mea „normală“ – un răspuns natural la timpurile în care trăim? Eram în şcoala generală când s-a lansat la televizor The Day After, filmul despre urmările distopice ale unui atac nuclear. Ca adolescent, aveam frecvent vise care se încheiau cu o rachetă ce brăzda cerul. Erau aceste vise dovezi de psihopatologie anxioasă? Sau o reacţie rezonabilă la condiţiile pe care le percepeam – la urma urmei, aceleaşi condiţii care i-au preocupat pe analiştii politicilor de apărare în anii ’80? Războiul Rece, bineînţeles, s-a încheiat de mult – dar a fost înlocuit de ameninţarea avioanelor deturnate, bombe radioactive, terorişti cu bombe pe sub haine, atacuri chimice, antrax, ca să nu mai vorbim de SARS (sindromul acut respirator sever), gripa porcină, tuberculoza rezistentă la tratament, perspectiva apocalipsei induse de schimbările climatice şi stresul neîntrerupt provocat de o cădere economică planetară şi de o economie globală care trece prin schimbări aparent fără sfârşit. În măsura în care este posibil să măsurăm asemenea lucruri, erele de transformare socială par să producă o amplificare masivă a anxietăţii populaţiei. În epoca noastră postindustrială de incertitudine economică, când structurile sociale trec prin perturbări constante şi când rolurile profesionale şi de gen se schimbă întruna, nu este normal – chiar adaptativ – să fii anxios?
La un nivel, da, este – cel puţin în măsura în care întotdeauna, sau adesea, este adaptativ să fii rezonabil de anxios. Conform lui Charles Darwin (el însuşi suferind de o agorafobie incapacitantă care l-a obligat să stea în casă ani în şir după călătoria pe Beagle), speciile care „se tem bine“ îşi cresc şansele de supravieţuire. Este mai puţin probabil ca noi, oamenii anxioşi, să ne eliminăm din fondul genetic zbenguindu-ne, să spunem, pe marginea prăpastiei sau devenind piloţi de vânătoare.
[…]
Cu aproximativ 80 de ani în urmă, Freud a sugerat că anxietatea este „o enigmă a cărei rezolvare ar trebui să arunce multă lumină asupra întregii noastre vieţi psihice“. Descifrarea misterelor anxietăţii, considera el, ne va fi de mare ajutor în dezlegarea misterelor minţii: conştiinţă, sine, identitate, intelect, imaginaţie, creativitate – ca să nu mai vorbim de durere, suferinţă, speranţă şi regret. Pătrunderea şi înţelegerea anxietăţii este, într-un anumit sens, pătrunderea şi înţelegerea condiţiei umane.
[…]
În această carte îmi propun să explorez „ghicitoarea“ anxietăţii. Nu sunt medic, psiholog, sociolog sau istoric al ştiinţei – oricare dintre ei ar aduce o mai mare autoritate academică unui tratat despre anxietate decât o fac eu. Aceasta este o lucrare de sinteză şi informare care adună laolaltă analizarea ideii de anxietate din istorie, literatură, filozofie, religie, cultură populară şi ultimele cercetări ştiinţifice – toate întreţesute prin ceva la care eu (vai mie!) pot spune că mă pricep foarte bine: propria mea experienţă în materie de anxietate. "
Jurnalistul și editorul american Scott Stossel, absolvent al Universităţii Harvard, pornește în această carte de la propria-i luptă cu anxietatea și retrasează o lungă istorie medicală, culturală, filozofică și socială, de la Galen și Hipocrate, trecând prin Robert Burton și Kierkegaard, Darwin, William James și Freud, până în prezent. Explorând ceea ce treptat s-a cristalizat conceptual și clinic ca anxietate, de la medicina antică, încă legată de filozofie, până la neuroștiinţele și genetica din ultimele decenii, Stossel ne dă numeroase exemple de bolnavi celebri, precum și o galerie (autoironică și savuroasă) de portrete de familie. Tabloul rezultat este complet, informat, empatic. Aflăm printre altele și cum se poate lupta cu anxietatea, cum poate fi ţinută eventual sub un oarecare control, astfel încât bolnavul să ducă o viaţă relativ normală.
În 2014 Scott Stossel a primit Erikson Institute Prize for Excellence in Mental Health Media.
„Scott Stossel oferă o descriere definitivă a anxietății… Această poveste trebuia spusă.“ – ANDREW SOLOMON
„Scott Stossel conferă acestei povestiri profunzime, inteligență și perspectiva care i-ar putea lumina mulți ani de acum încolo pe cei ce suferă în tăcere.“ – ELIZABETH GILBERT
„Admirabil făcută… Inteligentă, interesantă și bine scrisă.“ – The New Yorker
„Lămuritoare, mobilizatoare… Curajoasă și… potențial terapeutică.“– The Washington Post
„Cartea aceasta aruncă o lumină nu doar asupra unei boli anume, ci și asupra condiției umane care-i dă naștere.“ – The Wall Street Journal
