⬆

Corneliu Michăilescu. Avangardă și droguri în pictura românească

Pictor, sculptor, publicist, profesor de arte decorative, nuvelist, Corneliu Michăilescu (1887-1965) a fost unul dintre cei mai îndrăzneți deschizători de drumuri din mișcarea artistică de avangardă din România. Influențat de curentele care au revoluționat arta la începutul secolului XX, acest creator apreciat de specialiști pentru originalitatea operei sale a încercat să surprindă în lucrările sale metafizica fenomenului artistic. Din acest motiv a ajuns să consume mescalină, convins că poate astfel pătrunde în planurile superioare ale creației artistice.

Corneliu Michăilescu a văzut lumina zilei pe malurile Dâmboviței, pe data de 20 august 1887. A fost cel de-al treilea fiu dăruit de Smaranda (născută Florescu) inginerului Mihai Mihăilescu, inspector silvic la Ministerul Domeniilor, capul unei familii înstărite din București.

Preocupat de educația vlăstarelor sale, inginerul Mihăilescu a urmărit cu atenție evoluția școlară a micului Corneliu, care, după absolvirea primelor cicluri din școala primară, a urmat cursurile renumitului liceu „Sfântul Sava”, unde, în anul 1906, a obținut bacalaureatul. Proaspătul absolvent de liceu s-a înscris imediat la Facultatea de Drept, Litere și Filozofie din București, însă, după numai doi ani de studiu, tânărul aspirant la meseria de avocat a înțeles că adevărata sa menire este cea de artist. Urmare a acestei revelații, a abandonat Facultatea de Drept pentru a se înscrie la Școala de Belle-Arte din Capitală, pe care a absolvit-o în anul 1912. Așa cum cerea tradiția, în toamna aceluiași an a plecat la studii în străinătate.

Portret de tinereţe al lui Corneliu Michăilescu, realizat de pictorul Alexandru Romano

Biografie artistică atipică

Traseul său artistic s-a dovedit totuşi diferit de cel al artiștilor din generația sa. Dacă în majoritatea cazurilor, aceștia alegeau să studieze la München, Roma sau Paris, Corneliu Michăilescu a preferat Florența, manifestând dorința de a cunoaște marea artă a Renașterii italiene în orașul lui Dante, Petrarca, Boccacio, Machiavelli, Michelangelo și al ducilor de Medici. S-a înscris astfel la Accademia di Belle Arti di Firenze, unde a studiat pictura clasică și unde a participat cu lucrări la diverse expoziții. În frumosul oraș situat pe malurile râului Arno, Corneliu Michăilescu a intrat în contact cu cercurile anarhiste italiene și cu noile curente de gândire ce tulburau Europa începutului de secol XX.

După trei ani de studiu pe tărâm italian, în iarna anului 1915, artistul a decis să revină la București. În drum spre țară, a făcut o escală la Zürich, unde i-a întâlnit pe Marcel Iancu, Tristan Tzara și pe amicii lor din mișcarea dadaistă. Momentul a consacrat punctul de plecare al viitoarei colaborări dintre Corneliu Michăilescu și gruparea artistică de avangardă din jurul revistelor „Contimporanul”, „Unu” și „Integral”.

Revenit acasă în vâltoarea evenimentelor care precipitau intrarea României în război, a fost mobilizat în Regimentul 6 Mihai Viteazul, unitate care a luat parte la luptele desfășurate în zona Brașovului. Căzut prizonier, a fost internat în lagărul militar de la Tuchel. După semnarea tratatului de pace de la București și eliberarea din lagăr, în toamna anului 1918 revine în Italia la studii, tot la Accademia di Belle Arti di Firenze, unde urmează cursurile de gravură și acvaforte ale profesorului Camillo Inocenti, între anii 1919 și 1921. E perioada în care înființează „Gruppo degli independenti”, împreună cu alți artiști. Participă la prima expoziție a grupului, în 1920, în calitate de membru fondator.

În 1922 se întoarce acasă, unde deschide prima expoziție personală, la sala Sindicatelor Artelor Frumoase din Capitală. E începutul unei perioade bogate în prezențe la saloanele oficiale și la expozițiile de grup organizate în țară și în străinătate, activitate desfășurată intens timp de peste douăzeci de ani și întreruptă doar de instaurarea regimului comunist. Înțelegând că nu se poate integra realismului socialist impus de noua conducere politică, şi-a trăit ultima parte a existenței la reședința sa de la Cernica, mulțumindu-se cu sporadice colaborări.

Zeiţa Mărilor, de Corneliu Michăilescu

Stop-cadru: arta de avangardă la 1926. Critici acerbe şi o provocare la duel

Şi acum, istoria pe îndelete: după doi ani de la prima expoziție personală, Corneliu Michăilescu participă la Salonul Oficial din anul 1924 cu lucrările intitulate Natură moartă și Păzitorii castelului. Pentru această a doua lucrare obţine chiar marele premiu acordat de juriul Salonului.

Doi ani mai târziu, lucrurile stau cu totul diferit. Spre deosebire de Constantin Brâncuși, a cărui artă se bucura de apreciere în capitala Franței, avangardiștii participanți la Salonul Oficial din anul 1926 n-au avut parte în capitala Regatului României de același tratament. Din contră, prezența artei de avangardă în cadrul Salonului Oficial a reușit să declanșeze o adevărată avalanșă de critici și cronici negative la adresa pictorilor cubiști. Iată: participarea la Salon cu lucrările cubiste Angelus și După bal i-a atras lui Corneliu Michăilescu oprobriul cronicarilor vremii. Iritat peste măsură de atmosfera creată şi ca un adevărat urmaș al pictorului spadasin Caravaggio, Michăilescu l-a provocat la duel pe Victor Bilciurescu, unul dintre criticii săi cei mai vehemenți. Chiar dacă în cele din urmă duelul n-a mai avut loc, pictorul i-a dat totuși acestuia o replică acidă într-un articol publicat în ziarul „Cuvântul”, unde și-a apărat cu tărie crezul artistic.

Victor Bilciurescu și adepții săi, critici înverșunați ai artei de avangardă, nu se puteau desprinde de conștiința tributară atmosferei idilice prezente în peisajele grigoresciene. Aversiunea lui Bilciurescu (și a celor care gândeau ca el) față de arta de avangardă îşi avea sursa într-o stare de fapt: la începutul secolului XX, societatea românească era marcată de o inerție estetică, total opusă dinamicii cu care se petreceau lucrurile în centre culturale din Europa și din lume. Începând cu arhitectura și sfârșind cu decorul interioarelor private, în anul 1926, spațiul cultural românesc era încă ancorat estetic în arta occidentală a secolului al XIX-lea. Mărturie edificatoare pentru înțelegerea atmosferei din epocă stau artefactele din marile colecții românești expuse în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă din București.

Fragmentul face parte din textul cu același nume, publicat în numărul 279 al revistei „Historia” (revista:279), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.