Cine a compus celebrul Bolero?
Mari iubiri, mari drame, pasiuni și conflicte interioare intense – viețile compozitorilor faimoși abundă, în general, de povești pline de emoții puternice, povești care par să fie adevărate scenarii de film. Răsfoind însă paginile istoriei muzicii, există un compozitor care surprinde. Prin viața sa aparent simplă, prin destinul său care nu este definit de ceva spectaculos. Un bărbat mereu elegant, cu aer de dandy, cu trăsături fine, un om a cărui creație însumează mai puțin de 14 ore de muzică, dar ale cărui partituri par a fi ieșite de sub mâna unui bijutier rafinat: Maurice Ravel (1875-1937). Anul acesta aniversăm 150 de ani de la nașterea celui care ne-a lăsat celebrul Bolero – una dintre cel mai des interpretate lucrări ale secolului XX – dar și baletul Daphnis et Chloé, La Valse (Valsul), Rapsodie Espagnole (Rapsodia spaniolă), Concertul în Sol major pentru pian și orchestră, Miroirs (Oglinzi) și Jeux d’Eau (Jocuri de apă).
Pe 7 martie 1875 se năștea la Ciboure, lângă Biarritz, în sud-vestul Franței și în apropierea graniței spaniole, Maurice Ravel. Tatăl său, de origine elvețiană, era inginer de cale ferată și un talentat inventator. Un adevărat pionier al industriei auto, a creat, printre altele, un motor bazat pe combustie internă și un prototip de mașină de curse. Mama sa era de proveniență bască și fusese crescută la Madrid. S-au făcut multe speculații cu privire la rădăcinile mamei și la faptul că, în copilărie, ar fi cântat cântece din folclorul basc și spaniol copiilor (Maurice a avut un frate mai mic, Édouard, care a devenit inginer, urmând calea tatălui).
Mai târziu, Ravel avea să creeze unele dintre cele mai cunoscute creații ale sale folosind sonorități spaniole, dar nu se știe dacă inspirația provenea din aceste cântece din copilărie sau pur și simplu din moda vremii, care a făcut ca și alți mari compozitori francezi să fie inspirați de ritmurile exotice cu iz iberic. În istoria muzicii se spune că, în mod ironic, cele mai reușite creații spaniole sunt, de fapt, semnate de francezi: Bizet, Chabrier, Debussy și Ravel.
Familia s-a mutat la Paris când copiii erau mici (după unele surse, Maurice avea doar câteva luni, după altele, câțiva ani). Aici, la vârsta de 7 ani, a început studiul pianului și la 14 ani a devenit elev al Conservatorului din Paris, unde a petrecut o perioadă destul de lungă: 16 ani. Relația sa cu ilustra instituție a fost una destul de controversată: Ravel simțea nevoia să improvizeze, să iasă din canoanele prestabilite în istoria muzicii și, ca orice pionier, s-a lovit de conservatorismul și suspiciunea profesorilor săi.
Ravel devenise deja un compozitor cu stilul său bine conturat și începuse să fie cunoscut pentru primele sale creații când s-a încheiat, într-un mod „exploziv”, relația dintre el și Conservatorul din Paris. În 1901, 1902, 1903 și 1905, Ravel a încercat să câștige râvnita distincție Prix de Rome. Premiul fusese anterior obținut de nume mari, ca Berlioz, Bizet, Massenet, Gounod și Debussy, aducând celebritate, dar și ceea ce am numi astăzi o bursă pentru o rezidență artistică de un an: în această perioadă, câștigătorul avea un venit asigurat, care îi permitea să se dedice creației în timp ce locuia într-o vilă din Roma.
S-au născut acuzații de favoritism împotriva direcțiunii instituției, s-a invocat (la ultima participare) și că Ravel ar fi depășit cu câteva luni limita de vârstă (30 de ani) și directorul Conservatorului (Théodore Dubois) a fost demis. A fost înlocuit cu Gabriel Fauré, cunoscutul compozitor francez care fusese profesor al lui Ravel și unul dintre puținii care îl susțineau și îi apreciau creațiile.
Deși scandalul provocat a fost imens, Ravel a pierdut titlul pentru a patra și ultima oară. Însă, în final, tot el a fost cel câștigat: Parisul vuia pe tema subiectului denumit „L'affaire Ravel” („Afacerea Ravel”), ceea ce i-a sporit masiv notorietatea.
Imitator al lui Debussy?
În afară de acest conflict, o singură tensiune a mai definit destinul său, deși este relativă intensitatea acestei dispute. Cu 13 ani mai în vârstă decât el, Claude Debussy era un nume bine-cunoscut al muzicii franceze. Nu este clar câte discuții au purtat efectiv cei doi, pentru că nu au avut loc prea multe întâlniri efective între ei. Însă au existat permanent diferite comparații între cei doi, adesea fiindu-le asociată eticheta de compozitori „impresioniști”, în urma unei paralele între muzica lor și picturile impresioniștilor. Atât Ravel, cât și Debussy au respins încadrarea în vreun stil muzical, deși istoria muzicii a continuat să le atribuie această apartenență. Cert este că Ravel a fost adesea acuzat de imitație a stilului lui Debussy, ceea ce nu se confirmă în realitate. Un argument esențial: el compusese în 1901 Jeux d’Eau (Jocuri de apă), o superbă lucrare pentru pian solo, pe când Debussy nu publicase încă nicio lucrare notabilă care să îi definească stilul. Partitura era dedicată profesorului său, Gabriel Fauré, și a fost inspirată de compozițiile lui Liszt.
Deși Debussy avea tendința de a ridica în slăvi propriile creații și se pare că simțea invidie pentru succesele colegului său, Ravel și-a păstrat mereu o atitudine elegantă, demnă și echilibrată, evitând conflictele. De altfel, nu avea efectiv nimic de împărțit cu Debussy. Conflictul, ca aproape întotdeauna în astfel de situații, fusese alimentat mai mult de societate și de unii prieteni sau cunoștințe.
„Pentru Debussy, omul și muzicianul, am avut o profundă admirație, dar firile noastre sunt total diferite și, deși consider că Debussy nu este cu totul străin de stilul meu personal, mi se pare totuși că mă pot identifica mai bine cu Gabriel Fauré, Emmanuel Chabrier, Erik Satie... Cred că am urmat tot timpul o direcție opusă față de cea a simbolismului lui Debussy... S-a afirmat cu oarecare insistență că lucrarea mea Jocurile de apă ar fi putut avea o oarecare influență asupra compoziției lui Grădini sub ploaie și s-a sugerat o coincidență chiar mai izbitoare în cazul Habanerei mele; dar prefer să las comentariile de acest gen în seama altora. S-ar putea totuși ca asemenea concepții aparent similare să prindă contur în conștiința a doi compozitori diferiți aproape în același timp, fără să fie vorba de o influență a unuia asupra celuilalt”, mărturisea Ravel la zece ani după moartea lui Debussy.
Huliganii
Ravel a făcut parte dintr-un grup denumit Les Apaches (Huliganii), din care făceau parte muzicieni, poeți, scriitori, diverși reprezentanți de seamă ai intelectualității franceze, în fața cărora compozitorul a interpretat în primă audiție multe dintre creațiile sale, luând în considerare părerile acestora. Aici a fost ascultată pentru prima oară Oglinzi (1905), o superbă suită de 5 lucrări pentru pian solo, dintre care poate cea mai cunoscută a rămas Alborada del gracioso, în care se fac resimțite deja inflexiunile spaniole ce au caracterizat mai multe creații ale lui Ravel. A urmat apoi o operă într-un act L'Heure espagnole (Ora spaniolă), lucrare pe care a creat-o ca un omagiu adus tatălui său. Premiera a avut loc pe 19 mai 1911, la Opera Comică din Paris, dar nu s-a bucurat de un mare succes.
Creația dinainte de Primul Război Mondial
Printre lucrările pe care Ravel le-a creat înaintea izbucnirii Primului Război Mondial se numără: Gaspard de la nuit (pe un subiect cu tentă onirică, inspirat de poetul romantic francez Aloysius Bertrand), partitură considerată una dintre cele mai dificile creații pentru pian solo scrise vreodată și Valses nobles et sentimentales (Valsuri nobile și sentimentale), un omagiu adus lui Schubert (ce lansase o lucrare cu același nume în 1823). Mai târziu, versiunea orchestrală a valsurilor a devenit balet sub titlul Adélaïde, ou le langage des fleurs (Adélaïde sau limbajul florilor), cu un subiect foarte asemănător cu La traviata a lui Verdi.
Au urmat suita pentru două piane Ma mère l'Oye (Mama mea, gâsca), lucrare inspirată din poveștile pentru cei mici și compusă inițial pentru a fi interpretată la patru mâini de copiii sculptorului polonez Cyprian Godebski. Partitura a fost orchestrată ulterior sub forma unui balet. De altfel, majoritatea creațiilor lui Ravel au urmat acest drum: a fost concepută mai întâi versiunea pentru pian și, ulterior, compozitorul a decis să realizeze și versiunile orchestrale ale partiturilor sale.
În 1907, Ravel a compus Rapsodie Espagnole, prima sa partitură creată, de la bun început, pentru orchestră. La baza uneia dintre superbele sale creații inspirate de ritmurile iberice a stat o Habanera, pentru două piane, pe care o compusese în 1895, fără a o publica separat. Premiera Rapsodiei a avut loc sub bagheta dirijorului Édouard Colonne și în interpretarea orchestrei sale, la Théâtre du Châtelet din Paris, pe 15 martie 1908. Dar cum Debussy compusese Estampes în 1903, în care una dintre părți era intitulată Soirée dans Grenade (Seară la Granada), Ravel a subliniat că Habanera sa fusese scrisă anterior, pentru a evita posibilele acuzații de imitație.
„Cea mai bună lucrare a lui Ravel”
Între 1909 și 1912, Ravel a creat baletul său Daphnis et Chloé, o cerere venită din partea celebrului impresar rus Serghei Diaghilev, pentru trupa sa Ballets Russes, care prezenta spectacole la Paris. Lucrarea nu s-a bucurat de același succes extraordinar ca alte balete ale companiei, dar Stravinski (care compusese pentru Diaghilev baletele Ritualul primăverii, Pasărea de foc și Petrușka) a descris lucrarea drept „nu numai cea mai bună lucrare a lui Ravel, ci și unul dintre cele mai frumoase produse ale muzicii franceze”.
Baletul, inspirat de povestea unui scriitor antic grec, a fost interpretat pentru prima oară la Paris, la Théâtre du Châtelet, pe 8 iunie 1912, cu doi celebri balerini ruși în rolurile titulare: Tamara Karsavina și Vaslav Nijinski. Ravel a compus predominant lucrări de dimensiuni reduse, acest balet (cu durata puțin sub o oră) fiind cea mai lungă creație a sa. Astăzi, Daphnis et Chloé este cântat mai rar ca balet, dar este interpretat în sălile de concert sub forma celor două suite orchestrale pe care compozitorul însuși le-a extras din compoziția inițială.
Ultima creație înainte de război a fost Trioul în la minor, o altă lucrare apreciată de public. În Primul Război Mondial, Ravel a încercat să se înroleze în forțele aeriene franceze, dar cei 40 de ani, înălțimea de doar 1,60 m și fragilitatea siluetei sale au făcut să fie acceptat doar ca șofer de ambulanță pe Frontul de la Verdun. Muzicianul s-a îmbolnăvit însă de dizenterie și a trecut printr-o lungă recuperare în spital, fiind apoi scos de pe front. Pe lângă ororile războiului, în viața sa se mai abate o dramă: Ravel își pierde mama, de care îl legase permanent o relație strânsă. După război și moartea mamei sale, intră într-o perioadă de insomnie și de sensibilitate nervoasă, din care nu își va mai reveni niciodată deplin.
Războiul îi inspiră o altă creație cunoscută: Le Tombeau de Couperin (Mormântul lui Couperin), compusă între 1914 și 1917. Lucrarea este un dublu omagiu: partitura este închinată compozitorului baroc francez François Couperin, dar fiecare mișcare este dedicată și memoriei unui prieten al lui Ravel, dintre cei decedați în Primul Război Mondial. Ca aproape toate creațiile sale, suita originală a fost concepută pentru pian solo, iar Ravel a orchestrat cele patru mișcări în 1919.
Cea mai cunoscută partitură
Exotic, obsesiv, erotic sau banal? Oricum a fost definit de-a lungul timpului, Bolero-ul compus de Ravel este o creație spectaculoasă, inedită și a rămas în istoria muzicii drept cea mai cunoscută partitură a sa. În 1928, Ravel a primit propunerea de a compune Bolero-ul din partea dansatoarei ruse Ida Rubinstein, care i-a cerut inițial să orchestreze șase piese dintr-o suită pentru pian semnată de compozitorul spaniol Isaac Albéniz și intitulată Iberia.
Ulterior însă, Ravel a aflat că un dirijor spaniol realizase deja o astfel de orchestrație. Deși acesta i-a cedat drepturile de autor lui Ravel, compozitorul francez s-a decis în final să creeze o lucrare proprie de inspirație hispanică. Pe baza ritmului caracteristic dansului spaniol, Ravel a imaginat o structură muzicală simplă, pe care o repetă obsedant pe parcursul întregii lucrări de 15-20 de minute. Se naște un permanent efect de acumulare și tensiune, prin faptul că lucrarea debutează cu un simplu ritm interpretat la tobă, căreia i se alătură treptat, în crescendo, restul instrumentelor orchestrei, până la un efect sonor exploziv. Bolero-ul a reprezentat un demers radical și curajos în istoria muzicii, un ritm repetat la nesfârșit, cu variație orchestrală, dar cu o putere cumulativă extraordinară.
Premiera a avut loc la Opera din Paris, pe 22 noiembrie 1928, în coregrafia semnată de Bronislava Nijinska (sora lui Vaslav Nijinski). În montarea originală, acțiunea avea loc într-o tavernă din Spania, unde o dansatoare dansează pe o masă. Spre surpriza compozitorului însuși, care credea că lucrarea sa va fi un eșec, considerând-o mai degrabă un fel de experiment muzical, Bolero-ul a devenit un succes imens și imediat.
„Bolero-ul înseamnă 17 minute de țesătură orchestrală fără nicio muzică”, declara compozitorul, cu umor și autoironie, despre propria sa creație. Ravel nu și-a imaginat niciodată că lucrarea sa va avea atâta succes și că va fi cântată în sălile de concert mai des decât este interpretată ca balet. Una dintre montările celebre ale Bolero-ului este cea din 1961, semnată de marele coregraf francez Maurice Béjart.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Getty Images
