⬆

Tudor Vladimirescu, omul ideal pentru a conduce mișcarea de emancipare a Țării Românești

Până în 1821, Tudor Vladimirescu făcuse dovada spiritului său de inițiativă, a energiei sale, a capacităților militare și organizatorice. Tudor era implicat profund în contextul intern atât ca negustor, cât și ca vătaf de plai la Cloșani, deci slujbaș al statului, dar era și la curent cu noile tendințe din politica europeană. Era un om umblat, vorbitor de limbi străine, cu bune conexiuni în toate mediile sociale, inclusiv cel boieresc, și un apropiat al Consulatului general al Rusiei de la București. Cu alte cuvinte, Tudor era omul ideal pentru a conduce mișcarea de emancipare a țării și restabilirea statutului de autonomie al Țării Românești, atât de grav încălcat în ultimul veac de către Poarta Otomană.

Dacă nu putem vorbi de o înțelegere propriu-zisă între Tudor și Eterie, este cert că a existat o înțelegere între liderul pandurilor și acea parte a boierilor pământeni sau „făgăduiți” cauzei naționale, care vedeau în Tudor personalitatea potrivită pentru a declanșa mișcarea de emancipare națională.

„Omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea și Vladimirescu... Era un om energic, decis, cu spirit de inițiativă și cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredința lui conducerea mișcării de emancipare”. (Fl. Constantiniu)

În acest sens, cei trei mari boieri ai Ţării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanșeze acțiunea militară:

„Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”.

Povețele, evident, urmau să vină pe parcurs de la semnatarii împuternicirii. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Românești, Alexandru Suțu. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului lui Suțu și care urma să administreze țara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiași trei mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie. Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă de arnăuți.

Pe 21 ianuarie ajunge la Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă. Acestuia îi destăinuie că răscularea poporului se va face cu consimțământul boierilor patrioți. Sceptic, Moangă îi spune că din această întreprindere „nu va scăpa cu viață”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă:

„Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”.

Proclamația de la Padeș

Locul ales pentru declanșarea mișcării este câmpia din apropierea satului Padeș, de unde își lansează celebra Proclamație, de fapt, primul document al Revoluției. Tonul folosit este dur, menit să incite și să stimuleze populația să i se alăture:

„Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?”. Prin această Proclamație, Tudor pare că „trasează adevărata orientare a revoluției, atât în sens politic-național, cât și social, conferind acesteia un caracter independent de marii boieri, cu care se înțelesese inițial, evident, stârnind nemulțumirea acestora, în orice caz, o stare de incertitudine și de confuzie”. (N. Isar)

Pentru a pătrunde sensul acțiunilor ulterioare ale lui Tudor este esențial să descifrăm întreaga complexitate a peisajului social, politic și diplomatic în care are loc mișcarea sa. Pe de o parte, el are o înțelegere cu marii boieri pământeni, dornici să scape de domnii fanarioți și să restabilească autonomia țării, dar fără ca sistemul social să se schimbe. Pe de altă parte, Tudor trebuie să ridice o populație și în primul rând pe țărani, liberi sau neliberi, excedați de o fiscalitate nemiloasă, agravată în timpul ultimilor doi domni, Caragea și Suțu

„Ajuns în Oltenia, în fruntea pandurilor, dar și a altor pături ale lumii satelor, ca și ale orășenilor, care răspund la chemarea sa, [...] Tudor se vede silit să adapteze programul și acțiunile sale pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor boieri, ci și pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza mișcării”. (N. Isar)

Plecat din București cu un program național cu accente antifanariote, Tudor Vladimirescu lansează la Padeș o Proclamație axată mai degrabă pe rezolvarea unor probleme sociale. În fond, pentru cei care îl urmau, era mai important să scadă birurile, decât dacă domnul era grec sau român.

Steagul de luptă al lui Tudor Vladimirescu

Înțeles cu Eteria și bazându-se pe sprijinul rus, în eventualitatea unui conflict, pe care sconta, între Țar și Poartă, Vladimirescu trebuia în același timp să menajeze momentan susceptibilitățile turcilor, pentru a nu provoca o intervenție a acestora.

În acest sens, tot de la Padeș, Vladimirescu expediază și trei memorii explicative ale acțiunii sale, unul către Înalta Poartă, celelalte două, împăraților Rusiei și Austriei, aflați, în acel moment, la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach (astăzi, Ljubljana, capitala Sloveniei).

„În memoriul către sultan – pe un ton ce respecta raporturile tradiționale cu acesta, dar ferm în esența lui –, fără a se aduce o acuzație directă suzeranului, se motiva acțiunea începută, cerându-se Porții să se abțină de la vreun act de autoritate până ce «norodul» nu va readuce dreptatea în țară, după care un reprezentant al sultanului putea veni să constate și să se convingă atât de justețea acțiunii, cât și de dreptatea reașezată. În continuare, n-a fost întreruptă legătura cu pașalele de la Dunăre, iar prin ele cu Poarta și chiar direct, la Istanbul, vor fi trimiși curieri cu alte memorii”. (G.D. Iscru)

Sfânta Alianță

Din nefericire, împrejurările politice externe erau la acel moment complet nefavorabile acțiunii pandurului oltean. În Europa domina sistemul Sfintei Alianțe, instituit după căderea lui Napoleon, prin actul semnat la Paris, pe 26 septembrie, de țarul Rusiei, Alexandru I, împăratul Austriei, Francisc I, și regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al III-lea. Aflat la acea dată sub influența misticei baroane Iulia Krudener, Alexandru I i-a convins și pe ceilalți doi monarhi de necesitatea creării unei „mari alianțe europene” puse sub patronajul divinității și ghidându-se după principiile fraternității creștine.

Sfânta Alianță a fost, după inspirata expresie a cancelarului austriac Metternich, „expresia sentimentelor mistice ale împăratului Alexandru și aplicarea principiilor creștinismului în politică”. Alianța urmărea să revină la starea de lucruri de dinainte de 1789 și, într-un anume sens, a fost prima organizație ce-și propunea stabilitatea și cooperarea în Europa. Din ea făceau parte toate statele europene, fără notabilele excepții ale Imperiului Otoman, Angliei și Sfântului Scaun. Evident, atunci, ca și acum, rolul decisiv îl aveau reprezentanții marilor puteri, în principal țarul Alexandru I al Rusiei și cancelarul austriac, Metternich. De altfel, după moartea lui Alexandru I (1825), Sfânta Alianță intră în moarte clinică, sfârșitul formal fiind parafat de revoluțiile de la 1848. Până la decesul țarului, însă, congresele Sfintei Alianțe se țineau cu oarecare regularitate (Aix-la-Chapelle – 1818, Karlsbad – 1819, Troppau – 1820, Laybach – 1821, Verona – 1822).

Întâmpinarea Kaiserului în timpul Congresului de la Laybach (Ljubljana) în 1821

Or, exact în ianuarie-februarie 1821 se desfășura la Laybach congresul ce-i reunea la start printre alții pe Alexandru I și Metternich. Principala problemă în discuție era intervenția austriacă în Regatul Neapolelui, pentru a potoli mișcarea revoluționară condusă de frații Pepe (Guglielmo şi Florestano).

Jocul Rusiei

Aflat sub influenţa ultra-retrogradă a lui Metternich, Alexandru I își dă acceptul pentru intervenția habsburgică în sudul Italiei, fapt ce-l punea într-o situație imposibilă în ceea ce privește acțiunile declanșate de Tudor și de Eterie. Ca slav și ca ortodox, dar mai cu seamă ca cel mai îndreptățit exponent al expansionismului rusesc, Țarul nu putea decât să simpatizeze cu mișcările de emancipare națională ale românilor și grecilor, mai ales că pe ultimii chiar îi încurajase prin ministrul său adjunct de Externe, grecul Ioan Capodistrias.

Ca monarh absolut și semnatar al Sfintei Alianțe, Alexandru I nu putea aproba revolta unor supuși ai sultanului împotriva suveranului lor legitim, așa cum nu aprobase nici revolta italienilor împotriva suveranului lor legitim, regele Ferdinand al VII-lea al Neapolelui.

„Acțiunea lui Tudor, declanșată pe 21 ianuarie/2 februarie 1821, avea să apară din motive declarate comune, suveranilor Rusiei și Austriei – nu mai puțin miniștrilor lor – în așteptare, toți, la Laybach, a unui «deznodământ fericit» pentru intervenția (austriacă - n.n.) contra revoluției napolitane, ca «o mișcare subversivă… surprinzătoare și regretabilă». Iar de la un asemenea punct de concentrare a împrejurărilor politice se cuvine a fi evaluate pozițiile marilor puteri față de acțiunile conduse de Tudor Vladimirescu și de Alexandru Ipsilanti”. (Gheorghe Cliveti)

Atât Ipsilanti, cât și Vladimirescu se ridicaseră împotriva ordinii de drept și a suveranului lor legitim, sultanul. Coincidența în timp a mișcărilor revoluționare din Regatul Neapolelui și din Spania, sub conducerea generalului Rafael Riego (ianuarie 1820-octombrie 1823), la care, iată, se adăuga acum și situația explozivă din Balcani, nu a făcut decât să alimenteze temerile lui Metternich că se află în fața unei conspirații revoluționare europene menite să destabilizeze ordinea de drept și stabilitatea continentului. În fața acestor provocări, orice atitudine, cu excepția uneia intransigente, ar fi însemnat o cedare de neconceput. Argumentele sale l-au convins pe Alexandru I, care, cu vădită neplăcere, a trebuit să se delimiteze categoric de acțiunile Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu.

Capodistrias însuși, protectorul din umbră al Eteriei, îi va scrie consulului rus la București, Al. Pini:

„În Valahia, ca și la Madrid, la Lisabona și la Napoli, un grup de soldați sunt cei care au deschis scena dezordinilor și care se străduiesc să dea imperiul pe mâna anarhiei”.

Așa încât diplomației rusești nu-i mai rămâne decât să se alinieze poziției austriece, condamnând cu aceeași vehemență „caracterul subversiv” al acțiunilor revoluționare greacă și românească.

Foto sus: Intrarea lui Tudor Vladimirescu în București. Conform descrierilor din epocă, a intrat în oraș călare pe un cal alb, cu o pâine în mână, semn al belșugului, având alături un preot cu două cruci în mâini. Probabil în spatele lui se afla purtătorul său de drapel, apoi urma lungul șir al pandurilor. Lumea s-a adunat ca la sărbătoare pentru a vedea acest alai care venise în Capitală să schimbe istoria. Desen realizat de Cătălin Drăghici