Hartă a Balcanilor la sfârșitul secolului al XIX-lea (foto: Shutterstock)

Trezirea naționalismului în Balcani

Vreme de secole, populațiile din Balcani au trăit în cadrul unor state multietnice, dinastice. Acest lucru nu a determinat însă o omogenizare, fiecare populație fiind conștientă, însă, de faptul că vecinii ei vorbeau o limbă diferită, practicau altă religie și aveau un stil de viață diferit. Identitățile au fost fluide până în secolul al XIX lea1.

Naționalismul în sensul modern a fost adus pentru prima dată în Balcani de Revoluția Franceză, odată cu expansiunea napoleoniană. Francezii au desființat Republica Veneția care domina regiuni întinse ale litoralului dalmat, punând bazele Provinciilor Ilire.

Cu toate acestea, au existat manifestări politice naționale croate încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în special împotriva tendințelor de maghiarizare duse în Imperiul Habsburgic după moartea lui Iosif al II-lea. Prima mișcare națională în adevăratul sens al cuvântului a purtat numele de „mișcarea ilirică”. Un pionier al acesteia a fost preotul catolic croat Šime Starčević (1784-1859), care a publicat în anul 1812, la Triest, o lucrare denumită Noua gramatică ilirică, document considerat precursorul Reînnoirii naționale croate, mișcare reprezentată mai ales de tineretul burghez având atât preocupări în domeniul lingvistic, cât și în cel politic2..

Un element important cultivat de-a lungul timpului a fost ideea existenței în secole a unei statalități croate, mai mult sau mai puțin autonomă față de puterea centrală maghiară sau habsburgică, aceasta putând fi evidențiată de existența neîntreruptă a unui consiliu al nobililor cu numele de Sabor, cât și a unui conducător cu numele de Ban.

Teritoriile deținute de otomani în Europa la începutul secolului al XIX-lea
Teritoriile deținute de otomani în Europa la începutul secolului al XIX-lea

Dezvoltarea unei identități naționale a fost cu atât mai dificilă cu cât în regiunile locuite de croați existau trei dialecte principale lingvistice: kajkavian (în jurul Zagrebului), štokavian (cel mai extins, vorbit în cea mai mare parte a Croației, cât și la croații din Bosnia) și dialectul čakavian (vorbit în sud-vestul Croației și în insule). Reprezentanții „renașterii croate” știau însă că maghiarii vor ignora o mișcare a câtorva regiuni ce compuneau Croația-Slavonia din jurul Zagrebului, în care se vorbea doar dialectul kajkavian.

Liderii mișcării ilirice în frunte cu Ljudevit Gaj (1809-1872) au încercat însă să extindă ideea de națiune croată mult dincolo de aceste limite, având la bază ideea folosirii dialectului štokavian. Se ajungea astfel la ideea că ilirii ar fi dat naștere tuturor slavilor de sud; prin extindere, această națiune urma să îi includă atât pe o mare parte dintre sârbii care vorbeau același dialect, cât și pe musulmanii din Bosnia. Ljudevit Gaj a propus alfabetul folosit de limba croată până astăzi, preluând elemente diacritice din cehă și poloneză3.

Deși câțiva sârbi, în special din jurul revistei „Bačka Vila” din Novi Sad, au fost dornici de susținerea ilirismului, majoritatea intelectualilor acestei etnii au fost ostili la început acestei mișcări, mai ales pe fondul unor elemente ce țineau de ritul liturgic ortodox, dar și de faptul că alfabetul chirilic ar fi fost singurul specific limbilor slave4.

Situația avea să se schimbe odată cu activitatea sârbului Vuk Štefanović Karađići, care a fundamentat standardul lingvistic tot pe dialectul štokavian, la fel ca Ljudevit Gaj. În același timp, Karađići a extins la rândul său definiția sârbei printre toți vorbitorii acestui dialect, încă din 1814 afirmând că unul dintre subdialectele štokaviene este caracteristic sârbilor creștin-ortodocși. Națiunea sârbă, potrivit remarcilor lui Karađići, nu era așadar exclusiv ortodoxă5.

În 1841, adepții mișcării ilirice au ajuns să aibă propriul partid, cu numele de Narodna Stranka (Partidul Național), acesta fiind susținut intens și de sârbii din interiorul Imperiului Habsburgic, cristalizându-se ideea unei națiuni cu două religii diferite.

Pe de altă parte, în această perioadă se poate observa și dezvoltarea unei mișcări ce a început să capete din ce în ce mai mult teren în rândul croaților, fiind vorba aici despre un curent pro-austriac, anti-sârb și central-european. Acest curent se baza în principal pe multiplele influențe și culturi ce își lăsaseră amprenta asupra croaților de-a lungul secolelor6.

O figură importantă în timpul Revoluției de la 1848 din Imperiul Habsburgic a fost cea a banului Josip Jelačić, văzut drept un izbăvitor al popoarelor slave în fața apariției unui stat ungar. La aproape jumătate de secol de la Prima Revoltă sârbă ce a determinat o largă autonomie pentru acest stat, croații s-au ridicat la luptă împotriva suveranității maghiare, luptând și pentru frații lor sârbi.

Josip Jelačić a fost numit Ban al Croației de către împăratul Ferdinand I al Imperiului Habsburgic, tocmai pentru a crea un centru alternativ de putere față de coroana maghiară. La data de 5 iunie 1848, acesta își făcea intrarea în Zagreb, iar după ce a depus jurământul a strâns mâna patriarhului ortodox din Sremski Kalovici tocmai pentru a evidenția angajamentul său față de „națiunea de același sânge și cu două credințe”7.

Josip Jelačić a fost numit Ban al Croației de către împăratul Ferdinand I al Imperiului Habsburgic
Josip Jelačić a fost numit Ban al Croației de către împăratul Ferdinand I al Imperiului Habsburgic

Jelačić a continuat cu o campanie împotriva revoluției ungare susținând practic Viena, însă croații au fost înfrânți în bătălia de la Pakozd la data de 29 septembrie. Deși a așteptat ajutorul habsburgic, acesta nu a venit. În același timp, revoluția croată a fost înfrântă și din cauza unei slabe susțineri populare, Saborul croat șovăind în privința unei reforme agrare pe parcursul anului 1848.

Intensificarea procesului de autodeterminare

După 1848 poate fi observată abordarea unor direcții diferite în ceea ce îi privește pe sârbi și pe croați. Având ca model unificarea Germaniei în jurul Prusiei și a Italiei în jurul Piemontului, Serbia, beneficiind de o autonomie extinsă față de Imperiul Otoman, a început din ce în ce mai mult să își asume acest rol. Trebuie menționat că, spre deosebire de deceniile anterioare în care sârbii vizau o extindere în special în teritoriile otomane (Bosnia, Kosovo, Macedonia), de data aceasta se urmărea și o extindere pe seama unor teritorii habsburgice. Acest lucru a început să fie tot mai evident după obținerea independenței depline din 1878.

Apariția dualismului austro-ungar în 1866, prin care se urmărea detensionarea situației între cele două părți ale monarhiei habsburgice, a fost urmată în 1868 și de ceea ce s-a numit „Nagobda” (Acordul), fapt ce le permitea croaților din partea maghiară a imperiului să aibă o autonomie limitată, Banul (Guvernatorul) era însă desemnat în continuare de către prim-ministrul maghiar și numit de rege, iar croații beneficiau de o serie de elemente pe plan local (impozite, chestiuni bugetare și folosirea în cadrul unor instituții a limbii croate).

Intensificarea procesului de autodeterminare pe fondul „secolului națiunilor” a acutizat însă problemele. Inițial, croații au conștientizat posibilitatea obținerii unei suveranități alături de alți slavi sudici, în special sârbi. Prelatul catolic Joseph G. Strossmayer a elaborat în anul 1866 un adevărat program de unificare a slavilor de sud din Imperiul Habsburgic, folosind termenul de „iugoslav” și, mai mult decât atât, întemeind la Zagreb „Academia Iugoslavă de Științe și Arte”.

Academia iugoslavă alături de Universitatea și cercul filologic din Zagreb au fost elemente-cheie ale programului lui Strossmayer. Acestea trebuiau să încurajeze unificarea limbilor slave sudice (pe modelul iliric) și să stabilească Zagrebul ca centru al artelor sud-slave comune, al cercetărilor umaniste și științifice și al instituțiilor de învățământ. Pe lângă aceste lucruri, Strossmayer și-a acordat sprijinul și pentru numeroase publicații, școli, expoziții și edificii, din Slovenia până în Bulgaria. Se pare că marele său vis a fost inclusiv ajungerea la un acord între Roma și bisericile ortodoxe ale popoarelor din Europa de Est8.

O mișcare diferită de cea a lui Strossmayer a fost cea a militanților pentru un stat autonom al croaților, ai cărei exponenți au fost în principal Ante Starčević și Eugen Kvaternik. Acesta trebuia să includă Croația (regiunea Zagrebului), Slavonia, Dalmația și Bosnia-Herțegovina.

Doctrina lor nega mișcarea ilirică în aproape toate aspectele. Spre deosebire de aceasta, cei doi nu se bazau pe sprijinul habsburgic. Starčević și Kvaternik considerau centralismul lui Franz Joseph ca o confruntare ilegală asupra drepturilor istorice croate, pentru care conducătorii habsburgici depuseseră un jurământ. Într-una dintre piesele sale satirice, Starčević și-a exprimat sentimentele pentru Austria:

Vă spun: Austria este întotdeauna una și aceeași. Ea nu s-a schimbat niciodată, nici nu se schimbă... Despotismul nu se îmbunătățește”9.

Ideologia celor doi s-a bazat pe afirmarea dreptului statal, încă de la migrația croaților în bazinul Adriaticii. Croația ar fi trebuit să se întindă de la Alpi la Drina și din Albania la Dunăre. Starčević a împins această linie mai departe, până în regiunea Timocului, recunoscând doar două națiuni slave în Balcani: croații și bulgarii. În timp ce musulmanii din Bosnia erau croați care trecuseră la islam, slovenii erau „croații de sus” sau „croați de Norricum”. Potrivit concepției lui Starčević (deși era rodul unei căsătorii mixte, mama sa fiind ortodoxă), numele sârbilor provenea din latinescul „servus” (slujitor, sclav) și fusese redescoperit de propaganda rusă și ortodoxă pentru a împărți croații după religie la vremea primelor eforturi ale lui Petru cel Mare de a pătrunde în Balcani10.

Disputele între această doctrină şi cercuri naționaliste sârbe s-au amplificat odată cu anexarea Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria în 1878. Deși legislația otomană a rămas în vigoare, regiunea a început să fie tratată sub forma unei colonii austriece. Populația număra aproximativ 43% populație ortodoxă, 39% musulmană și 18% catolică. E drept că populația musulmană fusese redusă numeric în urma conflictului și a emigrației spre alte părți ale Imperiului Otoman.

În timp ce șansele de a se uni cu Serbia, nutrite după 1875, s-au diminuat, a existat speranța ca teritoriul să fie anexat Croației sub autoritate habsburgică. O cerere în acest sens a fost înaintată de către Consiliul croat, însă a fost respinsă. Atât partea austriacă, cât și cea maghiară a imperiului se temeau de apariția unui al treilea centru de putere11.

Bazându-se pe principiul divide et impera, noile autorități din Bosnia au încercat să încurajeze o identitate separată a musulmanilor și să amplifice tensiunile dintre sârbi și croați. În luna august a anul 1902, Budapesta a aranjat republicarea într-un ziar sârbesc din Zagreb a unui articol dintr-o gazetă belgrădeană. Titlul sugestiv purta numele de „Srbobran” (apărătorul sârbilor), autorul fiind un anume Nikola Stojanović, care afirma:

„Croații nu au propria lor limbă, nu au obiceiuri comune, iar acest aspect este cel mai important dintre toate, acel sentiment de apartenență la o națiune, acel sentiment fără de care un popor nu poate revendica un stat”.

Articolului i s-a răspuns în paginile celui mai important ziar din Croația, „Obzor”, în care se afirmau următoarele: „Sârbii noștri vor să ne radă de pe fața pământului ca popor”.

Acutizarea disputelor a fost urmată de proteste în Zagreb, unde croații au ieșit pe străzi, au ridicat baricade și au aprins focuri, au fost prădate magazine sârbești, instituții și locuințe. Potrivit unui martor ocular croat, agitatorii aveau un slogan, „Srbe na vrbe” (Spânzurați-i pe sârbi în sălcii), slogan ce avea să fie preluat de regimul fascist croat în Al Doilea Război Mondial12.

Nu toți croații au luat însă parte la aceste manifestații, o personalitate aflată în plină afirmare și care era convinsă că ungurii, și nu sârbii, erau adevărații inamici ai croaților fiind Stjepan Radić. Acesta petrecuse o perioadă la Belgrad, unde s-a apropiat inițial de ideile pro-iugoslave. Cu toate acestea, ideile sale au fost însă rezumate doar la ceea ce privea populațiile din dubla monarhie, în opinia sa, sârbii din afara dublei monarhii urmând mai degrabă să realizeze o uniune cu bulgarii13.

Anul 1903 avea să aducă o serie de schimbări în ceea ce privește Balcanii de Vest. Asasinarea ultimului reprezentant al dinastiei sârbe Obrenović, apropiat cercurilor austro-ungare, și venirea la putere a lui Petru I Karađorđević au apropiat Serbia și mai mult de Rusia. În 1905, reprezentanții câtorva partide croate s-au întâlnit la Rijeka, unde au adoptat o rezoluție ce susținea de data aceasta poziția maghiară. În același timp, se urmărea încorporarea Dalmației în Croația și întărirea poziției acestui stat.

În lunile următoare, mai multe partide croate și sârbe din Imperiul Habsburgic s-au unit, formând Coaliția Croato-Sârbă. Deși era evitată problema Bosniei, pe moment se urmărea în principal unirea Croației cu Dalmația. Coaliția Croato-Sârbă a revenit treptat la ideile mișcării ilire, susținând că ambele entități formau națiunea iugoslavă, aveau o limbă comună, erau în relații reciproce egale și trebuiau să își întărească puterea și forțele naționale pentru ca noile vremuri să nu le găsească nepregătite. În 1906, Coaliția a reușit o victorie importantă în alegeri, obținând 88 de locuri în Saborul croat, iar în anii următori a fost abandonată apropierea față de unguri pe fondul continuării unor noi politici de maghiarizare14.

Cu toate că unele cercuri sârbe ale Coaliției visau la un stat iugoslav independent, obiectivul principal al Coaliţiei l-a reprezentat formarea unui al treilea pol de putere între Austria și Ungaria15.

Acest text este un fragment din articolul „Iugoslavia, mitul destrămat al unității“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!
Cumpără acum!

Foto: Shutterstock, Getty Images, Wikimedia Commons

Note:

1 Andreq Baruch Wachtel, Balcanii, o istorie despre diversitate și armonie, Ed. Corint, București, 2016, p. 117

2 Dr. Raico Cornea, „Limbajul urii”, exprimarea mediatică în conflictul din fosta Iugoslavie, Uniunea Sârbilor din România, Timișoara, 2015, p. 22

3 Ivo Banac, op. cit., p. 79

4 Ibidem, p. 81

5 Ibidem

6 Misha Glenny, Balcanii: Naționalism, război și Marile Puteri 1804-2021, Ed. Trei, București, 2020, p. 65

7 Ibidem, p. 67

8 Ivo Banac, op. cit., p. 91

9 Ibidem, p. 92

10 Ivo Banac, op. cit., p. 83

11 Ioan Popoiu, Statele din sud-estul Europei (1804-1999), Ediția a II-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2017, p. 179

12 Misha Gleeny, op. cit., p. 288

13 Ivo Banac, op. cit., p. 34

14 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Ed. Institutului European, Iași, 2000, Vol. II, p. 70

15 Ibidem, p. 71

Mai multe pentru tine...