Româncele, îndemnate să fie elegante, chiar dacă e război

Pantofi şi poşete din lemn acoperit cu pânză, rochii reciclate din anii trecuţi, pardesie şi pălării vechi, dar accesorizate în aşa fel încât să pară noi. Afectată de conflagraţia mondială, moda a căutat soluţii de supravieţuire. În 1941, acestea au fost găsite nu în croieli inedite ale hainelor, ci în combinaţii de materiale diferite, de care nu era nevoie pe front.

O discuţie despre moda anilor 1940 nu-şi are rostul fără a înţelege impactul pe care l-a avut cel de-Al Doilea Război Mondial asupra vieţii de zi cu zi. Conflagraţia mondială a schimbat, astfel, faţa modei pentru totdeauna. S-ar putea spune chiar că moda feminină a perioadei a fost dictată de Adolf Hitler. Invadarea Poloniei de către Germania nazistă în septembrie 1939 a dat tonul a tot ceea ce s-a întâmplat în următorul deceniu.

Pantofi cu talpă din lemn şi cu ţinte, purtaţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Iar moda a urmat trendurile sociale şi evenimentele din sfera economică. Lumea era în război şi preocupările legate de vestimentaţie au trecut în plan secund, influenţate, în mod evident, de privaţiunile impuse de conflictul global. Japonezii îi bombardau pe americani la Pearl Harbor, în 1941, la 7 decembrie, iar Germania invada Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia şi Franţa.

Raţionalizare, cuvântul de ordine

Aprovizionarea fabricilor a fost raţionalizată. Nylonul şi lâna erau necesare frontului, iar importul de mătase japoneză a fost întrerupt după episodul Pearl Harbor. Vâscoza, un material sintetic, înrudit cu nylonul şi descoperit în 1930, devine astfel cel mai utilizat material pentru confecţionarea hainelor.

În iunie 1940, Marea Britanie e atacată de nazişti, iar blocada implicită îi determină pe britanici să recurgă la instaurarea unui sistem de cupoane. Adulţii din insulă primeau 66 de cupoane pentru haine pe an. Resursele erau puţine, iar preţurile mari. Multe guverne au instituit restricţii prin care era interzisă utilizarea materialelor necesare militarilor pentru confecţionarea hainelor civile. După ce Londra a fost bombardată, iar oamenii se aşteptau la un atac cu gaze din partea germanilor, designerul Harvey Nichols a scos pe piaţă un costum din mătase impregnată cu ulei, în culori diferite. Deşi semăna mai degrabă cu un costum de protecţie, multe femei alegeau să şi-l pună îndată ce se auzeau sirenele. Noua creaţie era călduroasă şi confortabilă şi era dotată cu buzunare pentru acte şi obiecte de preţ.

În perioada cu pricina, Parisul pierde locul fruntaş în lumea modei. Casele de modă rămân deschise, dar fără clienţii din ţările aliate, care nu puteau accepta că unii dintre designeri cooperează cu naziştii. Coco Chanel, de pildă, faimoasa creatoare de modă, îşi închide magazinele în timpul războiului, dar e aspru criticată pentru relaţiile strânse cu naziştii. Chanel a sprijinit, de asemenea, şi detestatul regim de la Vichy, regim considerat drept criminal de Rezistenţa Franceză şi de posteritatate. Aşa se face că, într-o perioadă în care omenirea făcea cu greu faţă catastrofelor, Parisul scotea pe piaţă stofe şi croieli sclipitoare, inclusiv manşete şi mâneci impunătoare, nasturi nefuncţionali, stofă încreţită şi buzunare acoperite.

Moda de la Viena – copiată la Bucureşti

Dacă aruncăm o privire asupra creaţiilor vestimentare din primăvara lui 1941, observăm că ele nu diferă deloc de cele din 1940, ci păstrează aceeaşi linie. Rochiile sunt scurte şi largi, au cute sau pliuri şi talia foarte bine marcată. Buzunarele abundă şi ele la orice tip de rochie. Jachetele şi taioarele sunt lungi, cambrate pe talie şi încheiate în faţă cu nasturi. Fusta de la taior e dreaptă, aproape strâmtă sau foarte puţin evazată.

Se poartă jachetele în culori vii – roz ridiche, verde bob de mazăre sau galben lămâie –  care să înveselească rochiile din anul precedent. Pardesiele rămân şi ele identice cu cele din perioada anterioară:lungi, fără guler şi, adesea, din stofă ecossaise, prinse uneori în cordoane pe talie.

Dacă în materie de haine schimbările sunt aproape inexistente, nu acelaşi lucru se poate spune despre accesoriile anului 1941. Poşete, pantofi, eşarfe, voalete, toate sunt create cu ingeniozitate din materiale refolosite sau neobişnuite. Astfel, lemnul e la mare modă pentru confecţionarea poşetelor şi pantofilor. Şi aceasta nu pentru că ar fi mai bun, ci pentru că piele şi talpă nu se mai găseau aproape deloc. Nici în Franţa, nici în Germania, nici în Italia... niciunde.

Dar această nevoie de a face pantofi din lemn (izvorâtă din necesităţile timpului) nu i-a împiedicat pe creatori să mizeze pe culoare şi să dea o aparenţă de eleganţă. Talpa pantofilor era vopsită, astfel, în roşu aprins, bleumarin sau galben, iar căputa era din pânză sau stofă. Talpa groasă de câţiva centimetri era bătută în ţinte, la fel ca bocancii de armată. Doar că ţintele erau din cauciuc şi mari cât o monedă, fapt care împidica alunecarea din picior.

Vânzare pe cupoane la magazinul londonez Selfridges, în 1941

O altă invenţie sunt pantofii confecţionaţi din aceeaşi stofă cu rochia, purtaţi după-amiază. Au toc înalt şi talpă din trei bucăţi prinse între ele cu benzi de cauciuc pentru a da mai multă flexibilitate piciorului. Pantofii de seară sunt îmbrăcaţi în mătase colorată şi brodaţi cu perle. Cu toate acestea, sunt confecţionaţi tot din lemn. Acelaşi material a fost folosit cu succes şi pentru poşete. Acestea sunt mari, din lemn natural, lăcuit sau vopsit în culori vii. În unele modele e valorificată chiar şi scoarţa copacilor. Altele, mai elegante, combină lemnul cu stofa şi mătasea cu fermoare strălucitoare din metal.

Pălăriile sunt însoţite de voaletă. Calota îngustă şi înaltă cu boruri largi e înfăşurată în voal alb sau negru. Toca din voal avea de obicei forma unui turban sau a unei tamburine înclinate pe stânga, iar capul e înfăşurat în două benzi de voal înnodate la ceafă.

Pentru românce, azimutul în materie de modă era Viena. Femeile sunt îndemnate prin revistele de modă să fie elegante chiar dacă e război – şi privaţiunile nu lipsesc – şi sunt învăţate cum să valorifice vechile ţinute astfel încât să pară noi.

Americancele îşi taie părul

Dacă Parisul decade, industria modei se mută în New York-ul aflat în ascensiune. Creatoarea Claire McCardell, de exemplu, utiliza pentru hainele sale toate materialele care nu erau supuse restricţiilor guvernamentale.Adică bumbacul, denimul, jerseul, materiale care erau funcţionale şi confortabile şi puteau fi purtate cu orice ocazie. Îmbrăcămintea „ca de război” devine o tendinţă. Culorile la modă sunt cele ale steagurilor naţionale. Cum lâna se folosea pentru păturile militarilor, creatorii o reciclează pe cea existentă sau o înlocuiesc cu fibre sintetice precum vâscoza.

Atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite au impus restricţii asupra folosirii materialelor în producţia de îmbrăcăminte. Ordinul L-85 preciza cantitatea de stofă care trebuia să fie folosită pentru un obiect vestimentar. Femeile care trecuseră prin austeritatea Marii Crize de după 1929 se descurcau reciclând stofa şi făcându-şi haine şi jachete din pături uzate. Căptuşeala hainelor de iarnă a început să fie umplută cu pluş şi câlţi.

Mai puţină stofă înseamna un stil auster, cu croială strânsă peste şolduri şi cusături economicoase. Scurt şi drept erau cuvintele de ordine ale modei acelei perioade. Pentru că multe dintre americance au fost nevoite să se angajeze în fabrici pentru a susţine efortul de război, şi-au tăiat părul purtat până atunci în bucle răsfirate. În plus, saloanele de coafură erau scumpe şi nu oricine şi le putea permite.

Ca să dea o turnură şi mai paradoxală modei de criză, paietele imitând zechinii, preţioasele monede renascentiste, au început să orneze îmbrăcămintea, adăugând o notă de strălucire ieftină. Şi, cu toate că Hollywood-ul continua să etaleze staruri atrăgătoare, vedetele feminine aduceau pe ecrane un nou tip de eleganţă. În filmul „Mildred Pierce”(1945), Joan Crawford personifică o mamă singură care, pentru a atrage atenţia, se îmbracă cu haine atractive, dar cu o tăietură sobră.

În „Somnul de veci”(The Big Sleep, 1946), frumoasa Lauren Bacall se înfăţişează sexy şi atrăgătoare, în haine largi care reproduc multe dintre fanteziile modei din acea perioadă. Rochiile scurte pe care le impunea economia de material au deplasat atenţia asupra picioarelor femeilor. Picioarele deveniseră, astfel, personajele principale ale industriei filmului şi celebra fotografie a lui Betty Grable îmbrăcată într-un costum de baie şi privind peste umăr este exemplară pentru importanţa pe care o căpătaseră picioarele femeilor în imaginarul masculin al unei lumi aflate în miezul războiului.