Retragerea trupelor sovietice din România (1958): aspecte obscure
Nimic mai frustrant pentru istoric decât când, aflat în fața unei probleme neelucidate, știe că există izvoare care să aducă lumină sau chiar să ofere soluția, dar ele îi rămân inaccesibile.
Este cazul retragerii trupelor sovietice din România, operațiune desfășurată în lunile iunie-iulie 1958. Ce a determinat conducerea sovietică să adopte hotărârea de a readuce în țară efectivele staționate în România?
Memorii și documente
Pe urma versiunii date de Silviu Brucan în memoriile sale (Generația irosită, București, Ed. Univers & Calistrat Hogaș, 1992, pp. 75-76) unii istorici au considerat că retragerea trupelor sovietice din România este rezultatul extraordinarei abilități a lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, care, la o vânătoare de urși, bine regizată și abundent stropită de băutură, l-ar fi convins pe N.S. Hrușciov că era în interesul prieteniei românosovietice, ca militarii Armatei Roșii să părăsească teritoriul României.
Alți cercetători au susținut că plecarea trupelor sovietice din România a fost o hotărâre dictată exclusiv de interesele politice (reluarea politicii de destindere cu Occidentul, grav compromisă de reprimarea revoluției ungare din 1956 și de atitudinea URSS în criza Suezului din același an) și militare (restructurarea bugetului apărării, ca urmare a apariției rachetei balistice intercontinentale).
În anul 1996, a apărut în țara noastră un valoros volum de documente, intitulat România. Retragerea trupelor sovietice. 1958 (coordonat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1996) care a pus bazele documentare pentru investigarea acestui eveniment de capitală însemnătate în relațiile româno-sovietice. Atât timp cât fostele arhive sovietice nu sunt deschise în întregime cercetării, este dificil – dacă nu imposibil – de reconstituit procesul decizional de la Kremlin în cazul evocat aici.
Vîșinski alături de Petru Groza, la Cluj (1945)
Ne grăbim să precizăm că și în alte momente de covârșitoare importanță ale istoriei postbelice a României și istoriei relațiilor româno-sovietice, ignoranța noastră persistă ca urmare a lipsei surselor sovietice, care să indice motivațiile atitudinii sau deciziei Moscovei. Spre exemplu, deși s-a editat un volum de documente sovietice (Misiunile lui A.I. Vîșinski în România, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 1997), explicațiile deciziei lui Stalin de a impune – prin acțiunea lui Vîșinski la București – guvernul Groza, controlat de comuniști, rămân toate de domeniul ipoteticului. Documentele din volumul Vîșinski ne arată cum s-a executat decizia lui Stalin nu cum dictatorul sovietic a luat hotărârea și care au fost motivele ei.
Dezbaterile din Biroul Politic al CC al PMR din aprilie 1956
Revenind la retragerea trupelor sovietice din România, dorim să relevăm câteva momente și aspecte, care – în opinia noastră – ajută la înțelegerea acestui eveniment fără însă – subliniem faptul – să permită soluționarea problemei. În discuțiile din Biroul Politic al CC al Partidului Muncitoresc Român, din aprilie 1956, Miron Constantinescu a amintit că, în august 1955, Gheorghiu-Dej fusese desemnat să discute cu Hrușciov problema retragerii trupelor sovietice din România, dar că a trecut sarcina lui Emil Bodnăraș.
Mai semnificativă ni se pare însă reacția lui Gheorghiu-Dej față de cele afirmate de Iosif Chișinevschi în cadrul acelorași discuții din Biroul Politic, în cursul cărora – după cum se știe – invocând exemplul Congresului al XX-lea al PCUS și lupta împotriva cultului personalității – Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi au încercat să-l doboare pe Gheorghiu-Dej. Iosif Chișinevschi a declarat că hotărârea Biroului Politic de a aborda într-o discuție cu Hrușciov, problema retragerii trupelor sovietice din România a fost o greșeală:
„Vreau să mă mai refer la problema în legătură cu retragerea trupelor sovietice de la noi din țară – a spus Ioșca. Dacă noi am fi respectat cu strictețe normele de partid și ne-am fi prezentat cu o conducere serioasă, problema aceasta nu s-ar fi putut pune (subl. ns.). Dar noi în loc de o consultare profundă a acestei probleme, am luat o hotărâre pripită acasă la Gheorghiu- Dej în câteva clipe. Și nici până azi nu am analizat într-o ședință a Biroului Politic această greșeală. Este clar că nu am aplicat cu consecvență normele vieții de partid”.
Gheorghiu-Dej a făcut o lungă adnotare marginală pe textul stenogramei, din care cităm o frază semnificativă pentru problema discutată aici: „Ce importanță are unde a avut loc schimbul de păreri? Ai luat și tu doar parte la el – ai fost de acord cu propunerile făcute – nu era vorba de o cerere, ci de o consultare” (Alina Tudor, Dan Cătănuș, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi, București, Ed. Elion, 2001, p. 81).
Ceea ce este revelator pentru preocuparea permanentă a lui Gheorghiu- Dej de a nu se pune într-o lumină defavorabilă în fața Moscovei (sunt indicii serioase că Iosif Chișinevschi întreținea relații cu serviciile secrete sovietice, chiar din însărcinarea conducerii de partid) este că, deși victorios în fața lui Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi în discuțiile din aprilie 1956 din Biroul Politic, Gheorghiu-Dej a recunoscut parțial justețea criticii adversarului său: „[...] 2. Biroul Politic să îmbunătățească rezoluția plenarei CC cu cele propuse de tov. Chișinevschi. 3. Sunt de acord cu propunerea ca în hotărâre să fie cuprins un punct privitor la nejusta ridicare a problemei retragerii trupelor sovietice” (subl. nr.) (ibidem, p. 169).
Este incontestabil că, în două împrejurări – august 1955 și aprilie 1956 – Gheorghiu-Dej nu a vrut să-și asume personal răspunderea pentru propunerea făcută sovieticilor de a-și retrage trupele din România. Teamă? Precauție? Personal (dar, poate, mă înșel) cred că prima a precumpănit: omul ținea cu ghearele și cu dinții de fotoliul de lider al partidului și al țării: îi ucisese – ca ultimul mafiot – pe Foriș și Pătrășcanu, își eliminase și avea încă să-și mai elimine necruțător adversarii. Cum să-și riște statutul politic într-o discuție cu Hrușciov, cu un final atât de incert? Iată de ce, în ce mă privește, cred că relatarea lui Silviu Brucan, despre discuția Dej–Hrușciov de la vânătoare este... o poveste vânătorească!
Un document cu mistere
Că a existat o inițiativă românească în august 1955 privind retragerea trupelor sovietice din România este de netăgăduit. Timidă, de la început, ea a fost condamnată în aprilie 1956 de înșiși promotorii ei (nimeni nu a apărat-o în discuțiile din Biroul Politic în aprilie 1956!). Se poate spune că, din acel moment, „jocul” a fost dirijat de sovietici. Nu mai urmărim aici desfășurarea discuțiilor bilaterale privind staționarea trupelor sovietice în România întrucât ele sunt ilustrate de documentele editate în volumul coordonat de profesorul Ioan Scurtu. În valoroasa colecție de stenograme și hotărâri ale Prezidiului CC al PCUS din anii 1954-1964, apărută sub redacția acad. A.A. Fursenko, se află un text pe cât de important, pe atât de misterios, cum se va vedea îndată:
„Protocol nr. 148 din 1 aprilie [1958]
Hotărârea Prezidiului CC al PCUS
«Despre desfășurarea convorbirilor cu reprezentanții Republicii Populare Române în problemele legate de staționarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul RPR»
Strict secret
Propunerile Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS în această problemă nu se acceptă. Se însărcinează Secretariatul CC cu participarea Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS, pe baza schimbului de păreri din ședința Prezidiului CC, să pregătească un proiect de scrisoare a CC al PCUS către CC al Partidului Muncitoresc Român privind problemele staționării pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul României (Prezidium ȚK KPSS, 1954- 1964, tom II, Postanovleniia 1954- 1958, Moscova, ROSSPEN, 2006, p. 783).
Care erau propunerile Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS privind problema trupelor sovietice din România, propuneri respinse de Prezidiul CC al PCUS, nu ni se spune. Într-un comentariu la documentul citat mai sus se arată, printre altele:
„Alcătuitorii [volumului] nu au dispus de textul propunerilor Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS privind staționarea pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul României. Proiectul scrisorii CC al PCUS către CC al Partidului Muncitoresc Român a fost aprobat în ședința Prezidiului CC din 17 aprilie...” [p. 1018].
Emil Bodnăraș și Gheorghe Gheorghiu Dej au avut un rol important în retragerea trupelor sovietice
Dacă am cunoaște „schimbul de păreri” din Prezidiul CC al PCUS – instanța de decizie a partidului și, pe cale de consecință, a statului sovietic – precum și propunerile celor două ministere – Apărării și Externe – propuneri cu care conducerea sovietică nu a fost de acord; dacă aceste surse ne-ar fi, așadar, accesibile, motivele retragerii trupelor sovietice din România nu ar mai fi subiect de controversă între specialiști. Este dezamăgitor pentru istoric să știe că izvorul există, dar că, la 50 de ani de la eveniment, el îi rămâne inaccesibil.
De ce oare atâta secretomanie? Războiul rece s-a încheiat; Organizația Tratatului de la Varșovia nu mai există; contextul geopolitic și geostrategic din Europa și din lume este fundamental schimbat. Atunci? Ceea ce se poate desprinde cu certitudine din hotărârea Prezidiului CC al PCUS din 1 aprilie 1958 este că între instanța de vârf a partidului și Ministerele Apărării și de Externe au existat divergențe în privința retragerii trupelor sovietice din România, divergențe despre al căror conținut nu știm nimic.
Ceea ce știm este că a prevalat punctul de vedere al Prezidiului CC al PCUS. Prea puțin, pentru istoric! În încheiere o precizare: formula „staționarea/șederea pe mai departe” nu înseamnă cu necesitate continuarea prezenței militare sovietice pe teritoriul românesc. Scrisoarea lui N.S. Hrușciov din 17 aprilie 1958 către CC al PMR începe cu următoarele cuvinte: „Dragi tovarăși, Comitetul Central al PCUS ar vrea să se sfătuiască cu dv. în problema șederii pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române” pentru ca, mai jos, să se afirme: „după părerea noastră, acum nu mai este necesară șederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române” (România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, ed. cit., p. 273).
Volumul de documente sovietice, amintit mai sus, oferă un șir de informații privind politica militară a URSS în 1958, în contextul căreia este de plasat – credem noi – și retragerea trupelor sovietice din România. Vom încerca să o facem cu alt prilej.
Foto sus: Gheorghe Gheorghiu Dej și Chivu Stoica (© „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 4/1959)
