⬆

Războiul ruso-austro-turc din 1787-1792: Țările Române, între trei armate imperiale

Acest ultim război de secol al XVIII-lea a început din mai multe cauze: încercările Austriei de a acapara și mai multe teritorii de la otomani, preferabil fără luptă, așa cum obținuse Bucovina; de această dată erau vizate Orșova și Oltenia, în principal, urmate de Bosnia. Rusia, între timp, reitera Planul Dacic, acela de unire a celor două Țări Române într-un singur stat sub o dinastie rusească. Austria a refuzat categoric un astfel de plan. Rusia se amesteca, de asemenea, în problemele interne ale tătarilor, reușind să impună prin presiune militară un han loial Petersburgului.

După o serie de tatonări și încercări de rezolvare pe cale amiabilă a conflictului, Austria și Rusia s-au înțeles asupra alianței lor, împărăteasa Ecaterina a II-a încredințându-i împăratului Iosif al II-lea „aceaste doao țări creștinești să le ocrotească și să le păzască cu oștile sale”. Rusia avea astfel mai multe trupe de mutat pe frontul din Caucaz (unde Rusia luase sub protecția ei în 1783 regatul Georgiei) și în nordul Mării Negre.

La 13 august 1787, otomanii declarau război rușilor, iar la 9 februarie 1788, austriecii declarau război turcilor. Țările Române se pomeneau din nou între trei armate imperiale care erau puse pe distrugere și jaf. La finalul conflictului, otomanii își păstrau pozițiile față de Austria, care tehnic vorbind ieșea înfrântă din acest război, nevoită fiind a face pace și fiindcă un eveniment inedit îi amenința posesiunile din vestul Europei: Revoluția Franceză. Rusia dobândea în schimb unele teritorii, ajungând să aibă de acum granița cu Imperiul Otoman pe Nistru. Din nou, o descriere a conflictului ar ocupa cel puțin jumătate din acest număr al revistei, așa că ne vom limita la a prezenta doar acțiunile militare din spațiul Țării Românești și ale domnului muntean Nicolae Mavrogheni.

Mavrogheni la război

Când a început războiul, lui Nicolae Mavrogheni i s-a trimis de la Poartă un caftan cu un firman, cu ordinul de a apăra Ţara Românească împotriva Austriei, a fost numit seraschier și i s-au trimis trupe turcești – „și i-au rânduit o sută de mii de turci oaste, călărime și pedestrime și cu tunuri să aibă de paza Ţării Rumânești de către nemți și, de să va scula nemții cu război, să le stea împotrivă și el cu războiu și să nu-i lasă a intra în țară; și așa au venit turcii în țară”. În București a luat imediat măsuri – hanurile și mănăstirile au fost transformate în fortificații, pe când Mitropolia și Palatul episcopal, pe deal, erau adevărate forturi. A fost instalată o pulberărie în chiliile unei mănăstiri și, se pare, domnul a dat ordin să se sape un șanț în jurul Capitalei.

În octombrie 1787, rapoartele austriece trimise din București dau și niște cifre cu privire la numărul soldaților din Muntenia – Poarta îl autorizase pe Mavrogheni să recruteze 3.000 de călăreți și 5.000 de pedestrași. Ca o curiozitate, în „Ponturile după buna rânduială a cetei ostășești din breasla spătăriei” sunt înregistrate în această perioadă 110 steaguri cu 10.350 de oameni!

Armata lui Mavrogheni nu era deloc impresionantă: Ienăchiță Văcărescu scrie că „toată oastea care ținea cu plată nu era decât cinci, șase mii dă oameni și atât la devlet cât și aici arăta că are 20.000 dă oaste. Și pă această analoghie făcea luările și jafurile”.

Voluntar român în ultimul război ruso-austro-turc al secolului al XVIII-lea, după descrierea medicului Balthazar Hacquet. Unii dintre acești soldați de strânsură erau pedeștri, alții mai norocoși erau călare. Amestecul de arme și de straie de pe ei sărea în ochi oricui nu era obișnuit cu astfel de trupe neregulate care urmăreau mai mult prada, decât vreo glorie militară. Eficiența lor în luptă era redusă. Desen de Cătălin Drăghici

voluntar roman ruso austro turc desen Catalin Draghici jpg jpeg

Domnul a transmis o știre în județe, la 2 februarie 1788, prin care spunea că sunt „îndestui ostași pentru paza țării”, și a îndemnat pe locuitori ca, dacă vin vrăjmașii, „să săriți cu mic cu mare asupra lor, să dați fără de nici o sfială; și cel ce va aduce capul vreunui vrăjmaș ca acela, să știți că aceluia nu numai se va dărui de către domnia mea un bacșiș bun, și încă va câștiga iertăciune de dajdie ca unui vrednic ce se va arăta”.

„Iar domnul Mavrogheni încă au pus oaste străji pe marginea țării, turci beșlii cu căpetenii beșlii și agale și odabași și cu oaste din țară, că făcusă căpitănii cu steaguri frumoase, zugrăvit[e] cu sf[i]nți, înbrăcându-le și [dându-le] lefi, numind căpitănia lui s[fe]ti Gheorghe și lui s[fe]ti Dimitrie și lui s[feti] Theodor Tiron și a altor sf[in]ți. Era și căpitanii de arnăuți cu turci amestecați”, scrie Dionisie Eclesiarhul.

La 8 februarie 1788, domnul Mavrogheni interzicea prin două hrisoave, sub pedepse aspre, înrolarea locuitorilor țării în armatele străine, având voie să participe doar la acțiunile defensive ale țării. Între timp, austriecii au început să pătrundă în Muntenia, dând lupte sângeroase cu turcii și cu muntenii - „Iar oștile din Banat și din Ardeal păziia hotarul pe margine de către Valahia. Apoi s-au început a [se] întinde în țară pe margini, cercând întrarea mai în adânc. Perit-au și mulțime de turci”.

Primele ciocniri cu austriecii au loc la Cozia, la 4 și la 27 martie 1788. În aceeași lună, un corp austriac de 600 de infanteriști și 900 de călăreți au încercat să intre în Muntenia pe la Câmpulung, dar au fost forțați să se retragă, lăsând în urmă 200 de morți. Victorii împotriva austriecilor s-au mai înregistrat la Bran, pe 9 iunie 1788, și în pasul Buzău, în 13-14 iunie.

„Nemții au întrat în mănăstiri, în ziduri, țiindu-să la metereze cu tunuri mai mici; aseamene și la mănăstirea Coziia au făcut și iar au apucat și acolo înlăuntru cu meterezi; și dincolo de Olt au apucat m[ănă]stirea Cămpul Lungu. Și să sloboziia de la străjile nemțești, volintiri rumâni, arnăuți, sîrbi prin satele țării, pe margine, de jecmăniia vite, cai, boi, vaci, haine, bani, ce găsiia, și fugiia înapoi, ca hoții. și era mai mulți volintiri nemțești, rumâni din țară fugiți la nemți, care făcea multă răutate țării”.

Mavrogheni a trimis „oaste amestecată” ca să-i alunge pe austrieci din mănăstiri, dar nu a obținut niciun succes. Turcii au prădat și ei satele, făcând abuzuri groaznice asupra țăranilor, „zicând că sânt haini și gazdele hoților”, „și pe unii îi tăia, luându-le capetele de le arăta la sarasieru, zicând că sânt nemți, ca să le dea bacșiși”. Serdarul Preda Bujoreanu cu „turcii și arnăuții și geaite de catane” i-au năpăstuit și ei pe țărani, acuzându-i că sunt „gazde de hoți volintiri”.

Mavrogheni a avut unele succese la graniță împotriva austriecilor, în rest făcând pradă prin țară cu turcii de sub comanda sa, atacând mănăstiri și localități fără discriminare, raportând apoi la Constantinopol că pagubele aduse țării sunt rezultatul inevitabil al victoriilor sale asupra austriecilor.

Un raport din primăvara anului 1788 scrie despre victoria otomană împotriva austriecilor la Văleni. Comandați de Ibrahim Aga, Husein din Brăila și boierul Manolache, cei 5.000 de ostași călări și pedeștri dați de domnul muntean Nicolae Mavrogheni i-au înfrânt pe austrieci la graniță, pătrunzând apoi în Transilvania cale de 10 ceasuri, de unde au adus prizonieri și capete. Printre trupele sale se aflau și vreo 5.000 de turci.

Într-un raport referitor la scrisoarea lui Mavrogheni despre aceleași evenimente, sunt amintite cele 30 de steaguri „dintre oștile de lefegii ale voivodului”, comandate de beșli-aga de București în lupta de la Văleni.

„Armata sa era formată după alte surse din 200-400 de arnăuți, cătane, plăieși, circa 150 de slujitori ai spătăriei, trupele căpitanilor de afară, 400 de scutelnici (în 8 cete a 50 de oameni fiecare) și 125 de tineri boieri. Culorile capoturilor erau roșii la infanterie, galbene la căpitani, ceauși și odobași, verzi la soldații din steaguri.

Vedere generală a Bucureștiului din secolul al XVIII-lea

La 28 octombrie 1788, austriecii au intrat în Craiova. Anunțați cu vreo două zile înainte de avansul imperialilor, turcii din Craiova au fugit, la fel făcând și turcii din București. La 5 noiembrie 1788, o însemnare a lui Dionisie, aflat la Mănăstirea Hurezi, spune: „Ocoliți fiind și împrejurați de cumpliți volintiri nemțești, cu foc cumplit ne-au ars toate zidirile, bucatele și altele ale mănăstirii dinprejur”.

Mavrogheni i-a ordonat lui Kara Mustafa, ayan de Vidin, să adune „oaste mare, turci, arnăuți, sârbi și catane, rumâni din țară, ca la zece sau doaosprezece mie”. Tabăra a fost așezată la Porceni, la câțiva kilometri de Târgu-Jiu. „Era oaste și în oraș la Tîrgul Jiiului și în Craiova și la Rîmnic. Pusasă și preste Olt ordie mare la schelă înpotriva Brașovului, ca la 20.000 de turci i arnăuți; și la București era mulțime de turci”.

În 1789, Mavrogheni avea circa 4.000 de soldați la Câmpina, pentru paza Văii Prahovei, și circa 5.000 de soldați la Câmpulung și la Bran.

La intrarea turcilor în Banat, austriecii s-au retras de la Tismana și de la Cozia. Mavrogheni a trimis imediat turci cu salahori valahi să dărâme o parte a zidurilor mănăstirilor, ca să nu le mai poată folosi „nemții” pe viitor. Din exces de zel, „turcii n-au fărâmat numai o parte de ziduri, ci toate zidurile cu chiliile din prejur și au arsu și besericile cu clopotnițele”, luând atâta pradă cât au găsit.

„Volintirii nemțești” și o trupă de husari au prădat la Râmnicu Vâlcea și la Ocnele Mari, și în satele din jurul acestor localități, luând până și buțile cu vin. La Râmnic au folosit biserica Sfânta Parascheva pe post de grajd.

„Turcii să gătisă să robească țara și au venit un pașă mare cu oastea lui din adâncul țării turcești și adunasă saci arari, plini de ștreanguri și curele și lanțuri, să leage robii; și mai mult Bucureștii îi era în minte. Dar domnul Mavrogheni, cu mare meșteșug și cum[pă]tare, au tăiat pe acel pașă pe Dunăre și l-au aruncat în apă, neștiind niminea din turci ce s-au făcut acel pașă”.

După bătălia de la Focșani, mare victorie aliată contra turcilor, la 7 octombrie 1789, Mavrogheni a plecat la Giurgiu, apoi peste Dunăre. La 29 octombrie, austriecii au intrat în București, fără să li se opună cineva.