Primul „campionat de turism pentru toți bicicliștii români”

Stop-cadru: anul 1910. Societatea Cicliștilor „Principele Carol” și „Revista Automobilă” pun la cale „întemeierea unui Campionat național de mare turism pe biciclete, în scopul de a îndemna la lungi excursii colective pentru cunoașterea țării”. Este vorba despre „Circuitul Munteniei”, autointitulat „campionat de turism pentru toți bicicliștii români”, născut ca o răbufnire de orgoliu național în fața Turului Franței, organizat pentru prima oară în 1903.

În ianuarie 1906 apărea la Bucureşti publicaţia lunară „Revista Automobilă”, organ oficial al Automobil-Clubului Regal Român, sub conducerea lui Ion Cămărășescu și George Costescu. Revista era tipărită la București, la Tipografia Speranța; din iunie 1906, la Tipografia Anuarului general al României. Costa 75 de bani, iar un abonament era 6 lei/an.

Fondată la 20 august 1908, Societatea Cicliștilor „Principele Carol” l-a avut drept președinte pe Alexandru Bellio (Bellu), mai cunoscut din lumea fotbalului prin Cupa Alexandru Bellio, desfășurată în toamna lui 1913. Societatea era condusă de un comitet din care făceau parte: Tache Brumărescu, George Costescu, Constantin Chiriacescu, George Cristinel, G.B. Magnani, Corneliu Marinescu, locotenentul George Negel, Dumitru Negel, frații Loretto și Crivio Turconi, Ion Vintiloiu. Numărul membrilor societății nu a fost niciodată mai mare de 200.

Societatea activa nu numai în domeniul ciclismului, ci și în cel al atletismului, organizând curse de marș și alergări pedestre, participanții la aceste concursuri fiind însoțiți pe parcursul cursei de cicliști, în scopul asigurării asistenței și a arbitrajului. Organizaţia sportivă apare adesea şi sub titulatura Societatea velocipedică „Principele Carol”.

„În această asociație s’au adunat mai toți cycliștii ce fuseseră pasionați ai Velodromului (...). Dar entuziasmul acelora a adunat și pregătit pe tinerii cycliști în sportul lor favorit și, în lipsa unui velodrom, au mutat arena lor pe drumurile țărei, năzuind să înfăptuiască și în România un concurs național de mare turism în genul renumitului «Tour de France». Activitatea cycliștilor de la «Principele Carol» pe tărâmul propagandei naționale a sporturilor la noi a fost apoi strâns legată de opera cu prodigioasă activitate educativă de interes obștesc.”

Şedinţa de la berărie

În martie 1910 avea loc o adunare generală a societății, prilej cu care a fost ales noul comitet, din care făceau parte personalități ale vremii: Alexandru Bellio (președinte), Th. Brumărescu și N. Hârjeu (vicepreședinți), I. Vintiloiu (secretar), D. Negel (casier), C. Chiriacescu și G. Negel (cenzori).

Pe 13 aprilie 1910, de la ora 21:00, membrii societății au organizat o ședință extraordinară în berăria Academiei, ocazie cu care a fost stabilit programul curselor de biciclete, motociclete și pe jos pentru marile serbări populare de la 18 și 19 aprilie din Parcul Carol I. Tot atunci s-a discutat pentru prima dată posibilitatea organizării unui concurs ciclist de fond pe etape. De aici a început totul ‒ iar de la această discuție la organizarea şi desfăşurarea efectivă a „Circuitului Munteniei” n-au trecut decât câteva luni! Da, prima cursă de fond din țara noastră, precursoarea Turului ciclist al României, s-a născut în atmosfera destinsă a celebrului local.

Sub coordonarea distinşilor domni Ion N. Cămărășescu și Alexandru Bellio, „Circuitul Munteniei” s-a desfășurat în perioada 6-8 august 1910, urmând traseul București – Câmpina – Sinaia – Târgoviște – Butimanu – București, pe o distanță de 300 km (se menționează și 278 km, presa de atunci menționa distanța de 307 km). Înscrierile s-au putut face până joi, 5 august 1910, „orele 3 d.a.”.

(...)

Publicul bucureștean întâmpină cicliștii la finalul cursei

Pe locuri, fiţi gata, start!

Cursa ciclistă urma să se desfășoare în trei etape, după următorul program:

Etapa I: București – Ploiești – Sinaia (la Câmpina cicliștii puteau lua masa de dimineață; la Sinaia concurenții dormeau în noaptea de 6 spre 7 august, urmând ca plecarea să se dea sâmbătă 7 august, la ora 7 dimineața, din locul unde a fost sosirea).
Etapa a II-a: Sinaia – Muntele Păduchiosul – Pucioasa – Târgoviște (la Târgoviște, concurenții urmau să sosească cel mai târziu la ora 15:00, în ziua de 7 august).
Etapa a III-a: Târgoviște – București (plecarea spre București a fost duminică 8 august, la ora 6 dimineața, punctul de sosire fiind la bariera orașului de pe șoseaua Butimanu-București).

Startul cursei a fost în București, la Bufetul de pe Şoseaua Kiseleff, la ora 6:45 (în presă apare ca oră de start și ora 6:00). Semnalul plecării a fost dat de către comisarul special al cursei printr-o lovitură de revolver și prin lăsarea steagului alb, „Nici o plecare ulterioară nu va fi ținută în seamă”.

Cursa a fost urmărită din două automobile, pe tot traseul acesteia, de către „comisarii însărcinați cu poliția cercului”. Unii autori menționează prezența la start a unui număr de 12 cicliști, alți autori indică un număr de 18 cicliști, dintre cei 23 înscriși.

În prima zi, 6 august 1910, cu începere de la ora 10:45, cicliştii au ajuns, rând pe rând, la Sinaia. Sportivii au fost însoțiți de automobile pe tot traseul, comisari fiind I. Cămărășescu, D. Semo, G. Costescu, secretarul Automobil Club, și Teodor Brumărescu, vicepreședintele Societății Cicliste „Principele Carol”.

La etapa de la Târgoviște, cicliștii au fost controlați de către Șahiroglu, comisarul general al cursei. Sosirea a fost la bariera podului Mihai Bravu. După o scurtă odihnă, cicliștii au pornit spre centrul Târgoviștei, unde, la ora 12:00, au luat masa cu toții la Berăria Lăzărescu, urmată de o scurtă vizită a orașului.

Plecarea în ultima etapă s-a dat la ora 6 dimineața, ciclistul Salla Mario trecând linia de sosire de la rondul din dreptul Hipodromului la ora 9:02:30.

Cicliștii, pregătiţi de un nou start, în Câmpina

„Câinii îi lătrau, se țineau liotă după cicliști, iar copiii satelor se amuzau dând cu pietre...”

Cu un farmec aparte este descrisă atmosfera curselor de fond într-una dintre puținele cărți care abordează tema ciclismului românesc antebelic: „De-a lungul traseului, șoselele erau aproape pustii. Doar ici-acolo sătenii din comune, ca și cei aflați la câmp priveau cu nedumerire la sportivii care zoreau pe «căluțul de fier». Câinii îi lătrau, se țineau liotă după cicliști, iar copiii satelor, neînțelegând nici ei despre ce era vorba, se amuzau dând cu pietre după «giganții șoselelor». Sosirea în pluton, la sprintul final, era un lucru rarisim. Cicliștii terminau alergarea, de obicei, de unul singur și la intervale destul de mari, așa că arbitrii de sosire nu aveau probleme. Termen de închidere a controlului, de 10-15% din timpul învingătorului, ca acum, nu exista. De pildă, pentru o etapă în care se calcula că învingătorul va sosi în jurul orei 12 (plecările se dădeau, îndeobște, la orele 5, 6 sau 7 dimineața, ca să alerge pe răcoare și să prindă oamenii prânzul), se acorda păsuire pentru ultimul sosit până la ora 3 sau 4 după-amiază. Se operau dese recalificări, temeiul constituindu-l drumurile aproape impracticabile și materialul ciclist destul de fragil.

Din pricina numeroaselor defecțiuni materiale, unii concurenți terminau etapele seara târziu. Cei ce reușeau să se prezinte a doua zi la start, chiar dacă nu fuseseră văzuți trecând linia de sosire, erau primiți în cursă fără prea multă vorbă, organizatorii fiind bucuroși că au cu cine continua cursa. Mai ales că... «plutonul» de concurenți era, de fapt, o mână de oameni: 15-20. […]

Unul dintre automobilele de urmărire a concurenţilor la plecarea din Sinaia

Echipamentul era și el destul de variat și curios. Unii purtau tunici de pânză, pantaloni bufanți (ca de vânător sau călăreț), jambiere și ghete (ca de box), iar alții pantaloni lungi, strânși pe picior. Câțiva, mai... moderni, începeau să apară în costume de cicliști: tricouri de lână, închise la gât, chiloți destul de lungi și pantofi mai ușori, asemănători întrucâtva cu cei de ciclism din zilele noastre. Toți purtau pe cap șepci cu cozoroc. La ghidon, sau pe spate, aveau o trusă, mai bine-zis un fel de traistă, în care, pe lângă alimente și bidonul de apă, se îngrijeau să mai ia scule pentru reparații, precum și unele piese de rezervă: câteva zale de lanț, dacă nu chiar unul întreg, o pedală, diferite piulițe, o bucată de sârmă etc.”.

Inamicul din prima etapă: pietrişul colţurat

Trebuie precizat că la vremea aceea drumurile erau de pământ, cu gropi și praf, care deveneau un calvar pentru cicliști când ploua mai tare. Bicicletele aveau o greutate undeva în jur de 20 kg, cu ghidoane cu coarne ușor arcuite în jos. Orice defecțiune a bicicletei pe parcursul cursei se constituia într-o mare problemă. O simplă pană de cauciuc necesita pentru reparare un timp foarte lung, mai ales din pricina sistemului de prindere al roților de cadrul bicicletei. Problemele mai serioase se rezolvau de multe ori cu ajutorul fierarilor din comunele prin care trecea caravana ciclistă.

Într-adevăr, în prima etapă (București – Câmpina, 93 km) turul „comportă o șosea cum nu se putea mai prăfoasă și nepotrivită unei asemenea curse din cauza pietrișului colțurat cu care este presărată; de la Câmpina la Sinaia (36 klm.) un suiș neîntrerupt pe căldurile unei după-amiazi de vară.”

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 278 al revistei „Historia” (revista:278), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.