Moștenirea familiei Bellu
Numele Bellu este legat indisolubil de cunoscutul cimitir. În special bucureștenii acordă întâietate acestei denumiri a „panteonului neamului” în detrimentul adevăratului nume, preluat de la artera pe care se află intrarea principală, Calea Șerban Vodă.
Denumirea este pe deplin justificată dacă luăm în considerare gestul mărinimos și profund patriotic al baronului Barbu Bellu (1825-1900) de a dona comunității un teren din grădina sa în suprafață de 14 ha, extins apoi la 24 ha (comasat cu un teren al mănăstirii Văcărești). Grație acestei donații s-a putut aplica Ordinul Sfatului Orășenesc, ce prevedea interzicerea înhumărilor în incinta ocoalelor sau cimitirelor bisericilor bucureștene și mutarea acestora în afara barierelor orașului.
Istoria acestei familii cu obârșii macedonene începe cu George Bellios (după Nicolae Iorga), care venea din localitatea Pella, vechea Leontopolis. Acesta a avut drept moștenitori o fată și doi băieți, Ion și Dumitru. Cel din urmă era negustor și a venit în Țara Românească vistiernic al lui Vodă Caragea (1812-1818), plecând odată cu acesta la Viena. Din căsătoria lui Dumitru cu Despa (Despina, rudă cu Despot Vodă) s-au născut trei băieți: Gheorghe (Iorgu), Constantin (Costache) și Ștefan. Costache (1772-1838), de profesie bancher, a primit în 1817 rangul de baron de la împăratul Francisc I, ca mulțumire pentru multele servicii diplomatice aduse imperiului. Neavând urmași, averea sa a revenit copiilor fratelui mai mic, Ștefan. Acesta își va schimba numele de familie în „Bellu”, stabilindu-se primul în Țara Românească și ocupând înalte funcții ca judecător sau mare logofăt.
Familia, după ce Bellios a devenit Bellu
În contextul instabilității și presiunilor Imperiului Țarist, al promisiunilor deșarte ale imperiilor Habsburgic și Francez (confruntate cu numeroase evenimente revoluționare) și al declinului Imperiului Otoman (consemnat prin pacea de la Kugiuk-Kainargi din 21 iulie 1774), Țările Române au devenit o oază de liniște unde mulți aromâni s-au retras pentru a-și proteja familiile și averile. Ștefan Bellu s-a căsătorit la Craiova cu Elena Bălcescu și a avut opt copii, cinci fete și trei băieți: Costache – mare logofăt al lui Ghe. Bibescu și agent diplomatic la Viena (căsătorit cu Elena Mavrocordat, creând astfel legătura cu familia domnitoare), Dumitru – mare logofăt și deputat (a obținut în 1856 reconfirmarea titlului de baron, atât pentru el, cât și pentru ceilalți doi frați ai săi) și Alexandru – mare spătar, căminar, agă și mare logofăt al credinței, ajuns chiar membru al Înaltei Curți. Din căsătoria lui Alexandru, în 1824, cu Irina Văcărescu (fiica Zincăi Paleologu și a banului Barbu Văcărescu) vor rezulta cei patru băieți care au devenit oameni distinși, cultivați și patrioți – nume importante în istoria noastră modernă: Ștefan, Barbu, Gheorghe și Costache.
Frații Bellu
Ștefan a fost un mare susținător al teatrului autohton, în toate variantele sale, și a fost căsătorit cu fiica principelui Barbu Știrbey. Barbu a fost judecător la Tribunalul Ilfov, procuror la Curtea de Apel și judecător la Înalta Curte, deputat în 1858 și ministru de instrucție și justiție în 1861, în timpul guvernului Nicolae Krețulescu. După asasinarea primului- ministru Barbu Catargiu, care îi era văr, se retrage din politică, primind în 1866 reconfirmarea titlului de baron al Imperiului Habsburgic de la împăratul Franz Joseph. Barbu Bellu, cunoscut pentru vederile sale progresiste, a venit cu multe inițiative modernizatoare în tradiționala societate valahă, printre care și aducerea în țară a primului autoturism, marca Peugeot, de 4 CP, lucru nemaivăzut până atunci pe meleagurile noastre. Merită menționat că a cerut aprobarea Camerei pentru a importa această mașină, cu scopul de a nu răni orgoliile și amorul propriu al locuitorilor orașului și de a nu sfida sărăcia omniprezentă a claselor de jos din acea vreme. Lucru greu de conceput în zilele noastre... Însă fapta pentru care Barbu Bellu a devenit faimos este, așa cum am menționat la început, donarea terenului de 14 ha din grădina proprie pentru înființarea cimitirului orașului București (la sugestia lui C.A. Rosetti, pe acea vreme primar al Capitalei), construit după planurile cimitirului parizian Père Lachaise, având o capelă ridicată între anii 1852 și 1858 după planurile arh. Al. Orăscu.
Și lui i s-a reconfirmat statutul de baron, în anul 1866. Fiul său, care se numea tot Barbu B. Bellu, a donat Academiei Române, în 1927, întregul complex de la Urlați, unde fusese moșia familiei, și a mai oferit Bibliotecii Academiei Române, în 1913, un manuscris din versurile lui Ion Eliade Rădulescu (Eliad), scris cu un alfabet de tranziție care a fost folosit pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Ceilalți doi copii ai cuplului Alexandru Bellu și Irina Văcărescu, Gheorghe și Costache, au murit la Paris și n-au avut urmași. Gheorghe, născut în 1826, a plecat la Paris în 1851 pentru a studia medicina, schimbându-și numele într-o rezonanță franceză, Georges de Bellio. Costache (Codiță) a fost muzicolog. Cei doi frați, deși trăitori departe de țară, au dus o mare campanie de pregătire a unirii Principatelor, făcând multe demersuri pe lângă conducerea Franței de la acea vreme pentru susținerea acestor deziderate naționale. Li s-au alăturat pictorii Theodor Aman și Mihail Lapaty.
Posesorul celei mai importante colecții de pictură impresionistă din Franța
Georges de Bellio, format în elevatul spirit din Orașul Luminilor, se dedică întru totul colecționării de opere de artă și mecenatului artiștilor, aproape abandonând medicina, adică practicând-o doar gratuit în folosul artiștilor. Dacă la început a achiziționat, avantajat de marea sa avere moștenită, opere de factură clasică ale unor autori cunoscuți (Fragonard, Clouet sau Poussin), după 1874 se apropie în mod fundamental de pictori impresioniști ca August Renoir, Claude Monet sau Berthe Morisot. Cu Monet a legat o strânsă prietenie, sprijinind material multe dintre expozițiile sale. Activitatea de mecenat a lui Georges de Bellio s-a manifestat nu numai prin ajutorul financiar al pictorilor și prin acțiuni generoase de achiziții publice, ci și prin împrumutarea unor opere din colecția sa, pentru a completa unele expoziții. Printr-o importantă contribuție la achiziționarea din subscripție publică a celebrei pânze „Olympia” a lui Eduard Manet, reușește să trimită în patrimoniul statului francez prima lucrare semnată de un impresionist. Nicolae Grigorescu a fost unul dintre beneficiarii sprijinului substanțial al lui de Bellio, cu care, de altfel, a fost și vecin la Paris. Acesta i-a cumpărat mai multe lucrări, una dintre ele fiind chiar portretul baronului, făcut de Grigorescu în anul 1876.
Puțină lume știe că Georges de Bellio a fost posesorul celei mai importante colecții de pictură impresionistă din întreaga Franță. Compusă din peste trei sute de tablouri ale celor mai cunoscuți impresioniști, va fi donată de către fiica sa, Victorine, Academiei de Arte Frumoase din Paris. De-a lungul timpului, o parte a lucrărilor va căpăta o altă traiectorie, iar după moartea moștenitoarei, 20 dintre acestea au ajuns, tot sub formă de donație, la muzeul Marmottan din Paris. Două dintre aceste tablouri au o valoare documentară deosebită: primul o reprezintă pe fiica baronului Bellio, Victorine, pictat de Auguste Renoir, iar celălalt îl înfățișează pe doctorul Bellio în 1877, pictat de Nicolae Grigorescu. Celelalte lucrări sunt donate sub numele soțului Victorinei, Donop de Monchy, încheindu-se astfel menționarea numelui de Bellio în galeria marilor donatori. Lista faptelor filantropice ale familiei Bellu nu se oprește aici. Terenurile familiei, care se întindeau de la Piața Chirigii până la Șoseaua Viilor sau de la Podul Mogoșoaia până spre strada Dionisie Lupu, cuprindeau și casele de pe Calea Victoriei, ce vor reveni prin donație Academiei Române, care își desfășoară activitatea aici până în prezent.
Alexandru Bellu, fotograful
Fratele mai mare al baronului de Bellio, Ștefan, a fost căsătorit, așa cum am menționat, cu Eliza Știrbey și l-a avut ca moștenitor pe Alexandru Bellu. Până la vârsta de 10 ani, acesta a primit o educație solidă de la mamă, după care a fost trimis de unchiul său, după moda vremii, la Paris.
Acolo a terminat liceul și a luat licența în Drept, urmând cursuri de Drept și în Elveția. Tot atunci a intrat în mediile intelectualilor și artiștilor impresioniști, prin intermediul unchiului său. Astfel a făcut cunoștință cu Alfred Sisley, Claude Monet și Félix Nadar, dar și cu Nicolae Grigorescu, de care îl va lega o mare prietenie. Theodor Aman, Sever Burada, ba chiar și Regina Maria și George Enescu au fost invitați la conacul său de la Urlați.
Preocupat de forme noi în artă, la Paris se va împrieteni cu fabricanții de aparate de fotografiat și de accesorii precum Jules Richard, perfecționat apoi cu verascopul Richard, pe care le va folosi pentru a imortaliza călătoriile făcute de-a lungul anilor. Moștenind din familie un rafinat gust artistic și fiind îndrăgostit de peisaje generoase, Alexandru Bellu a cumpărat proprietăți în orașe ce ofereau perspective largi, precum Basel, Paris, Veneția, Nisa.
Întors în țară în 1873, se căsătorește cu Alexandrina Alexandrescu, fiica clucerului Nicolae Alexandrescu și a Sevastei Cătuneanu, alături de care întreprinde călătorii de documentare începând din anul 1875. Gustul pentru artă se amplifică, manifestându-se prin colecționarea unui mare număr de tablouri, mobilier, timbre, obiecte de cult, costume tradiționale, cărți și monede. Pasiunea care l-a consacrat pe boierul Alexandru Bellu rămâne însă fotografia.
A fost un pionier al artei fotografice, iar călătoriile în străinătate, oamenii și peisajele pitorești întâlnite în țară, dar și întâlnirea cu Nicolae Grigorescu i-au deschis calea către adevărata artă în varianta sa fotografică. Alexandru Bellu și Nicolae Grigorescu s-au influențat reciproc. Bunăoară, ne putem întreba, în legătură cu motivul carului cu boi, oare cine l-a gândit prima oară, cel care l-a pictat sau cel care l-a fotografiat în repetate și diferite rânduri?
Considerat un continuator al lui Carol Popp de Szathmari (primul fotograf de artă și documentarist din Țara Românească), Alexandru Bellu se deosebește prin inovația tehnică adusă în artele vizuale, dar și prin atitudinea degajată a personajelor.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 279 al revistei „Historia” (revista:279), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: arhiva autorului, Istoria Fotbalului Românesc Vol. I, Muzeul Județean de Istorie şi Arheologie Prahova
