Începutul tragediei chineze: revoluţia care n-a schimbat aproape nimic
China sărbătoreşte în aceste zile centenarul Revoluţiei din 1911 care a dus la înlăturarea dinastiei manciuriene şi, implicit, la sfârşitul vechiului imperiu chinez. Care este istoria acestei revoluţii? La o analiză a evenimentelor din anii 1911-1912 şi a celor de mai târziu, ajungem la concluzia că, de fapt, revoluţia n-a schimbat prea multe. Dar de ce?
Revolta care a pus capăt celui mai îndelungat imperiu din istorie a pornit dintr-un accident (deşi tensiunile existau de câteva decenii):o bombă a explodat în biroul unor soldaţi revoluţionari în partea rusească a oraşului Hankou din centrul Chinei. Poliţia rusească a venit să investigheze şi a descoperit o listă a membrilor unei grupări clandestine ce dorea detronarea dinastiei Qing. Cum ruşii puteau să predea cazul autorităţilor chineze, membrii grupului au fost obligaţi să treacă rapid la acţiune şi să renunţe la continuarea activităţii secrete.
Liu Fuji şi Pung Chufan, doi dintre liderii rebelilor arestaţi pe 9 octombrie şi executaţi ziua următoare)
În aceeaşi zi, poliţia chineză a descoperit unul din locurile secrete de întâlnire ale radicalilor din acelaşi oraş. Au arestat 32 de oameni, dintre care trei au fost executaţi în public dimineaţa următoare. În cadrul unui al treilea incident, doi soldaţi au împuşcat un ofiţer care îi întrebase de armele pe care le purtau fără autorizaţie. Colegii lor de batalion staţionaţi la Wuchang s-au revoltat. Aşa a început revoluţia chineză. Patru luni mai târziu, la 12 februarie, ultimul împărat – Puyi – abdica. Din moment ce acesta abia împlinise şase ani, mama sa, împărăteasa Dowaer Longyu, a acceptat schimbare regimului în numele său.
În luna aceasta se sărbătoreşte centenarul revoluţiei atât în Republica Populară Chineză, cât şi în Taiwan. Un portret imens al primului preşedinte al republicii, Sun Yat-sen, e expus în Piaţa Tiananmen, în inima Chinei comuniste. În acelaşi timp, regimul din Taiwan insistă asupra faptului că poate stabili o legătură directă cu rebelii care au pus capăt imperiului ce data încă din anul 221 d.Hr.
Epoca de Aur
Dar revoluţia nu a fost un proces simplu (sunt vreodată revoluţiile simple?);ea a creat probleme care au persistat de-a lungul secolului XX şi nu numai. Dar era clar faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, dinastia Qing, ai cărei strămoşi veniţi din Manciuria au înlăturat dinastia Ming în 1644, rămăsese fără autoritate şi fără timp.
Marii împăraţi Qing, în special Kangxi (1661-1722) şi Qianlong (1736-1795), au condus China în timpul celei mai prospere perioade ale imperiului milenar. Ei au extins frontierele imperiului până la graniţele Chinei de azi. Pe lângă reuşitele militare, Kangxi a fost şi un conducător cultivat care a pus bazele unei agriculturi prospere capabile să hrănească populaţia în creştere. Qianlong, savant şi patron al artelor, a condus expediţii pentru cucerirea Tibetului. În vremea domniei sale, se estimează că în China se afla o treime din bogăţiile întregii lumi. Când regele George al III-lea a trimis o misiune în Beijin în 1792, Împăratul a dat deoparte produsele revoluţiei industriale ce i-au fost prezentate cadou, spunând că „Nu văd nicio valoare în obiecte ciudate şi ingenioase, şi nu am nevoie de manufacturile ţării voastre”.
Totuşi, vistieria imperială era secătuită din cauza campaniilor militare ale lui Qianlong, de cheltuielile extravagante de la curte (printre care şi construcţia Palatului de Vară), şi de hoţiile coruptului Heshan, favoritul împăratului, despre care se spune că ar fi acumulat o avere estimată azi la un miliard de lire sterline. În plus, populaţia mereu în creştere solicita din ce în ce mai mult economia.
Succesorii lui Qianlong nu s-au putut ridica la standardele acestuia. Ei s-au confruntat cu numeroase revolte cauzate de sărăcia din provincii, precum rebeliunea Taiping din 1850 condusă de Hong Xiuquan, un fost profesor care susţinea că este fiul lui Hristos. Apoi, au avut de-a face cu incursiunile europenilor după ce britanicii au început Războiul Opiumului „în numele” comerţului liber. Curtea conservatoare, condusă în a doua jumătate a secolului de Împărăteasa Dowager Cixi (1835-1908), nu putea face faţă schimbărilor sociale, nu putea susţine economia şi nici să se ocupe de modernizarea unei ţări rămase în mare parte blocată în trecut.
Declinul şi nevoia schimbării
În 1894-1895, China a suferit o înfrângere dezastruoasă în faţa Japoniei care adoptase tehnologia militară occidentală. În 1898 o haotică încercare de reformă a Împăratului Guangxu a fost înăbuşită după 100 de zile de mătuşa sa, Cixi. Împăratul a ajuns apoi să fie ţinut prizonier la Palatul de Vară. Doi ani mai târziu a avut loc răscoala Boxerilor.
Tinerii din spatele mişcării boxerilor credeau că ritualurile lor le acordau imunitate în faţa gloanţelor şi că misionarii creştini trebuie alungaţi din China. Ei au mărşăluit spre Beijing şi au asediat cartierul ambasadelor din capitală. Acest lucru a dus la expediţia militară a europenilor, americanilor şi japonezilor. Familia imperială a trebuit să fugă din capitală şi a petrecut 18 luni rătăcind prin nordul Chinei în timp ce străinii impuneau condiţii grele asupra ţării şi obţineau noi concesii din partea imperiului slăbit.
(Poza de mai sus:Împărăteasa Cixi, personificarea curţii conservatoare, a condus ţara timp de 47 de ani)
Cixi moarte în noiembrie 1918, la o zi după moartea împăratului Xianfeng. Au existat zvonuri potrivit cărora ea şi eunucul şef l-ar fi otrăvit pentru a-l împiedica să promoveze noi reforme. Totuşi, până la momentul răscoalei Boxerilor, China cunoscuse multe schimbări. Adminstraţia fusese modernizată, industria şi comerţul erau încurajate, calea ferată dintre Beijing şi Yangtze fusese terminată, o reformă a armatei adoptase noi arme şi grupurile ce militau pentru drepturile femeilor se înmulţeau în toate oraşele. Dar cea mai mare problemă a dinastiei Qing era că era manciuriană şi nu parte a majorităţii Han. Înlăturarea conducătorilor străini fusese ideea principală din spatele rebeliunii Taiping, ce acuza dinastia Qing de dorinţa de a reduce numărulor Hanilor. Deşi au adoptat cultura şi tradiţiile chinezeşti, familia Qing îi obliga pe non-manciurieni să poarte coadă de cal ca semn clar al dominaţiei lor asupra tuturor.
Sun Yet-sen, liderul revoluţionarilor, provenea din provingia Guangdong. Studiase medicina la Hong Kong şi se ocupa cu organizarea revoltelor şi campaniilor internaţionale împotriva dinastiei Qing. El a pus un foarte mare accent pe această chestiune a diferenţei rasiale. „Expluzarea manciurienilor” era un slogan atrăgător pe toată lumea.
Revolte aveau loc în toată ţara, dar adevărata ameninţare provenea de la populaţia urbană şi ofiţerii armatei modernizate. Nobilii urbani erau nemulţumiţi de faptul că erau excluşi din procesul de dezvoltare a ţării, contractele (cele de cale ferată de exemplu) fiind oferite investitorilor din Belgia, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite şi Franţa care puteau umple vistieria. În plus, susţineau ei, dinastia Qing era pe punctul de a lăsa puterile străine să-şi împartă China între ei.
După moartea lui Cixi, curtea a trecut sub controlul tatălui lui Puyi, Prinţul Chun (1883-1951), acesta devenind regent. El a permis înfiinţarea unor adunări provinciale, urmând ca o adunare naţională să se întrunească la Beijing. Puterile acordate acestor adunări au fost însă foarte limitate. Un decret din 1908 a anunţat că întrunirea unui parlament complet este amânată pentru nouă ani. Totuşi, deşi aceste adunări nu au avut nicun rol practic în politica statului, ele au reprezentat un impuls de acţiune pentru cei nemulţumiţi. Întrunirea unei adunări la Beijing la sfârşitul anului 1909 a dus la naşterea unei grupări ce a ajuns ulterior partid politic:Prietenii Constituţiei. Scopul principal al acestui partid era recuperarea drepturilor de concesiune acordate străinilor, mai ales cele pentru căile ferate.
În acest timp, se înmulţeau şi nemulţumirile faţă de monarhie în general, unele fiind de natură economică. Competiţia din India şi Japonia a lovit puternic producţia de ceai autohtonă, iar importurile ieftine de fier au distrus producţia internă. Societăţi secrete din provincie organizau revolte foarte des, iar câteva dezastre naturale au produs foamete în mai multe provincii. Preţurile la grâu au crescut, iar proprietarii fermelor de opium protestau împotriva campaniei de eradicare a drogului.
Desfăşurarea revoluţiei
Acesta este fundalul pe care s-au produs evenimentele din Hankou în octombrie 1911 care au dus la izbucnirea revoluţiei. Cei 3.600 de soldaţii rebeli i-au învins pe cei 3.000 de loialişti Qing şi au reuşit astfel să ocupe sediul guvernului. În unele locuri, manciurienii au fost masacraţi. Sun era în Statele Unite la acel moment, iar revoluţionarii l-au ales pe un anumie Li Yuanhong drept lider. Revolta s-a răspândit în şapte provincii, iar la scurtă vreme după ce revoluţionarii s-au impus în Shanghai, Chen Qimei, membru al grupării conduse de Sun Yat-sen, a fost numit guvernator militar.
Revolta s-a răspândit atât de repede pentru că dinastia se înstrăinase de populaţie foarte mult în ultimii ani, dar şi pentru că nobilimea simpatiza cu ideea de schimbare a regimului. Nu putem vorbi de o revoltă populară, ea a fost una predominant urbană, sprijintă de clasa negustorilor, dar şi de ofiţerii noii armate instituite de dinastie în încercarea de modernizare. Şi deşi Sun Yet-sen vorbea de naţionalism, democraţie şi bunăstarea poporului, problema socială nu era punctul central al revoltei. Principalul scop era înlăturarea dinastiei Qing şi întârirea rolului nobilimii şi armatei modernizate.
La aflarea veştilor despre izbucnirea revoltei, Sun Yet-san era într-o călătorie de strângere de fonduri în America. În loc să se întoarcă imediat în China, el a mers în Europa pentru a convinge guvernele britanic şi francez să nu intervină de partea dinastiei. A plecat apoi pe mare spre Shanghai, unde ajunge la sfârşitul anului. Pe 29 decembrie, o adunare naţională formată din reprezentanţii a 17 provincii l-a numit pe Sun primul preşedinte al Republicii Chineze. În noaptea de 1 ianuarie 1912, el a fost inaugurat în funcţie în noua capitală republicană, Nanjing, şi a jurat să detroneze guvernul despotic al manciurienilor, să consolideze republica şi să pună la punct un plan pentru asigurarea bunăstării poporului.
Yuan Shikai, Salvatorul
În acel moment, revolta ajunsese şi în centrul şi sudul ţării, dar şi în provincia vestică Sichuan, unde guvernatorul imperial a fost decapitat. Dar membrii dinastiei erau încă pe tron la Beijing şi tocmai obţinuseră o victorie militară importantă în China centrală. Aceasta a fost opera generalului Yuan Shikai, un apropiat al fostei împărătese Cixi. Deşi era inamic al regentului Chun, el a fost numit în fruntea armatei pentru că părea a fi singurul om capabil să salveze dinastia. Pentru a prelua această funcţie, el a impus regentului o serie de cerinţe stricte, printre care comanda tuturor forţelor armate ale ţării şi promisiunea unei reforme politice. După victoria împotriva insurgenţilor, el a fost numit prim-ministru în fruntea unui guvern format din 10 membri Han şi unul singur manciurian. Prinţul Chun a renunţat la funcţia de regent, în timp ce noul om forte a Chinei insista asupra necesităţii unei monarhii constituţionale.
Dar Yuan urmărea un joc dublu, încercând să devină indispensabil dinastiei şi, în acelaşi timp, intrând în legătură cu insurgenţii din regiunea Yangtze şi trimiţând un agent la republicanii din Shanghai şi Nanjing. Pe 16 ianuarie 1912, el a mers în Oraşul Interzis cu o cerere de abdicare a împăratului minor. Nu a primit un răspuns imediat, dar a fost promovat la rangul de Marchiz pentru loialitatea faţă de dinastie. Dar la plecarea sa, patru bombe au explodat lângă trăsura cu care mergea. Yuan însă nu a murit.
Prinţii manciurieni şi mongoli au discutat despre petiţia propusă de Yuan, dar forţele armate ale revoluţionarilor s-au impus la Beijing. 42 de comandanţi ai armatei au mers la curte pentru a cere abdicarea lui Puyi. Pe 12 februarie a fost anunţat acul de abdicare, dar imediat a apărut o problemă:o frază introdusă în decretul de abdicare îl făcea pe Yuan responsabil de unitatea ţării şi fondarea republicii. Dar exista deja o republică, declarată de la adunarea naţională la Nanjing.. Ştiind că nu se va putea impune în faţa lui Yuan, Sun Yet-sen a renunţat voluntar la funcţia de preşedinte pe 1 aprilie. Yuan a fost numit preşedinte, iar Li Yuanhong vice-preşedinte.
Revoluţia care n-a schimbat practic nimic
Când Sun a renunţat la preşedinţie, l-a numit pe Yuan „prieten al republicii, devotat servitor al cauzei”. Noul preşedinte s-a dedicat modernizării Chinei şi centralizării puterii, dar n-a renunţat la vechile metode arbitrare. A încercat să-l ţină pe Sun departe de viaţa politică a ţării, şi când Song Jiaoren a obţinut victoria opoziţiei în alegerile legislative din august 1912, a ordonat asasinarea acestuia în martie 1913, în ziua când ar fi trebuit să preia funcţia de premier. În plus, Yuan a interzis organizaţiile secrete (ceea ce putea însemna orice grupare ce-i displăcea), şi s-a autoproclamat împărat (a trebuit însă să renunţe la această idee din cauza opoziţiei). Moartea sa în 1916 n-a întristat pe nimeni, dar faptul că nu numise un succesor clar a dus la 10 ani de conflict naţional pentru acapararea puterii. Sun a condus o campanie pentru unitatea naţională, dar a murit în 1925 înainte de a-şi vedea visul împlinit. Dar succesorul său, Chiang Kai-shek, a reuşit să se impună şi pus bazele regimului naţionalist care a rezistat până în 1949, când a fost învins de comunişti şi exilat în Taiwan.
În concluzie, revoluţia din 1911 nu a dus schimbările pentru care au luptat insurgenţii. Bunăstarea poporului de care vorbea Sun a rămas un ideal, căci eliminarea manciurienilor a adus bunăstare doar străinilor şi „baronilor” locali. Schimbarea a venit doar la nivelul regimului, nu şi pe plan social, iar străinii au păstrat concesiunile în China, astfel că ţara a rămas mult în urma noii puteri asiatice, Japonia. Instituţiile republicane au fost slabe din start, au existat foarte multe revolte la nivel regional, iar apoi ţara s-a confruntat cu invazia Japoniei şi cu războiul. Abia în 1949 a izbucnit adevărata revoluţie în China, iar ţara a devenit terenul experimentelor pentru planurile „măreţe” ale lui Mao:Marele Salt Înainte de la sfârşitul anilor '50, Marea Foamete cu cele peste 40 de milioane de victime, şi cei zece ani ai Revoluţiei Culturale. Ţara şi-a revenit abia în vremea lui Deng Xiaoping. Reformele economice au redresat China şi i-au redat un anume nivel de normalitate, dar represiunea politică a continuat.
Întrebarea de bază este dacă o ţară atât de mare precum China, cu deficitul democratic de care a suferit întotdeauna, poate fi condusă şi de un alt regim în afară de unul autoritar. Ceea ce rămâne totuşi clar este că, în ciuda tuturor manifestărilor de comemorare a revoluţiei care au loc zilele acestea în China, evenimentele din 1911-1912 nu au adus practic nicio soluţie reală şi au lăsat ţara în pragul a decenii de suferinţă.
