„Dublu standard” în procesele de divorț din veacul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, orchestrarea unei căsătorii în rândul familiilor înstărite echivala cu trasarea unei strategii economice în care sentimentele nu-și aveau rostul, „a cădea în dragoste” fiind mai mult privilegiul norodului. Nu de puține ori, trăirile autentice și manifestarea sexualității aveau loc în afara cuplului legitim, descoperirea relației ilicite generând conflicte în care erau implicați deopotrivă soții, amanta/ul cât și „rețeaua lor de solidaritate”. 

Bineînțeles, litigiile nu se rezumau doar la adulter, numeroși factori amenințând echilibrul cuplului. Pe lângă „căderea în ispită”, în jalbele (plângeri) de divorț apar și alte pricini: traiul rău, părăsirea domiciliului conjugal, bigamia, boala, călugărirea unuia dintre soți, hoția bărbatului, diferențe sociale, la a patra căsătorie, ș.a, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Biserica își asuma responsabilitatea medierii conflictelor din sânul familiei prin intervenția tribunalului ecleziastic al Mitropoliei. Astfel, în epocă, expresia „a urca dealul Mitropoliei” devine treptat sinonimă cu divorțul. Abia după 1780, câteva dintre problemele cuplului vor fi judecate de către instanța laică (ex. moștenire, zestre, anularea testamentelor). Deși femeia se bucura de o capacitate juridică foarte amplă, aceasta era vizibilă mai mult în cazul văduviei și devenea aproape inexistentă atunci când se afla sub tutela tatălui sau a soțului. În instanță, plângerile aduse de femei par să cântărească mai puțin decât cele ale bărbaților, pe de o parte din cauza imaginii stereotip a femeii în epocă (proastă, clevetitoare, înclinată spre păcat) dar și din cauza lipsei de consecvență a principalelor legi. 

Cercetarea bisericească se făcea după Îndreptarea legii (Pravila cea mare, 1652), operă de codificare legislativă, o îmbinare de norme de drept canonic şi laic cu rolul de îndreptar după care soborul se putea ghida în luarea unei decizii. Sfânta Pravilă pe de o parte recomanda o mai mare indulgență față de femeie, din cauza „neputinții și slăbiciunii firii” ei, dar pe de altă parte dădea voie bărbatului șă-și bată nevasta ori de câte ori considera necesar.

În majoritatea proceselor judecătorii insistă pe reconcilierea părților, despărțirea fiind aleasă doar ca ultimă soluție. 

Aplicarea unor criterii diferite pentru aceleași pricini aduse în atenția soborului de către bărbați și femei se observă mai ales în cazuri de violență domestică. Dacă pradă abuzurilor cădea femeia dar bătaia era aplicată doar „cu palma sau cu pumnul”, victima era sfătuită să se întoarcă în patul conjugal, având drept unică garanție a îmbunătățirii traiului dojana primită de soț și angajamentul din actul de împăcare. Doar când femeia ajunge în fața judecătorilor într-o stare deplorabilă obține o „despărțire de trup”, de un an de zile. În schimb, dacă femeia îndrăznește să ridice mâna asupra bărbatului său, despărțirea se acordă imediat.

„Muierea de-ș va pune cu îndrăznire mâinile asupra bărbatului, adecă să-l bată [...], atunce se dăsparte de dânsa bărbatul și ia prea altă muiare.” (glava 220, Îndreptarea legii)

Dublul standard apare și atunci când principala cauză a litigiului dintre soți este adulterul, infidelitatea cântărind diferit în funcție de sexul și clasa socială a împricinatului.

Dacă în rândul elitei masculine valahe, adulterul era scuzabil sau tolerat, chiar și atunci când ibovnica se muta în locuința conjugală, relația ilicită a femeii atrăgea oprobiul public, iar prin divorț, pierderea zestrei și a darurilor dinaintea nunții. Printre pedepsele împărțite amanților mai puteau figura: bătaia, tunsul, „darea prin târg” și recluziunea la mănăstire timp de 2 ani (doar pentru femei). După cei doi ani, femeia putea alege să se călugărească sau era călugărită cu sila dacă soțul n-o mai primea. În judecarea cazurilor, soborul evita deznodămintele dramatice, insistând pe iertarea primei greșeli și pe împăciurea părților.

Părăsirea domicilului conjugal constituia un alt motiv de divorț cântărit preferențial de lege. Înainte de a înainta jalba către tribunalul ecleziastic, femeia trebuia să facă dovada că și-a așteptat și căutat soțul timp de 5 ani, vreme în care nu a primit nicio veste din partea lui. 

„Căce când se tâmplă bărbatului să se ducă într-alt loc și să zăbovească cinci ani de la casa lui și nu-ș va aduce aminte nemica de muiarea lui, sau să-i trimeață de cheltuiala hranei ei, sau carte, ce o va lăsa de tot fără de nice un ajutoriu, împreunare ca aceaia să se dăsparță de tot fără de nice o opreală și să fie volnică muiarea să-ș ia alt bărbat pre leage.” (glava 235, Îndreptarea legii)

Deoarece absența femeii era asociată în ochii comunității cu un comportament desfrânat, bărbatul putea cere despărțirea după numai un an.

Spre deosebire de „prostime”, boierii aveau diverse privilegii de care tribunalul ecleziastic trebuie să țină seama. De teama „batjocurii lumii” multe pricini din rândul boierimii se încheiau înainte de înfățișarea la Mitropolie. Pentru a-și apăra cinstea, disputele lor erau ascunse privirii publicului iar medierile se realizau în secret. Dacă totuși pricinile de divorț ajung la tribunal, desfășurarea procesului „nu se trece întotdeauna în condică, cartea de despărțire se înmânează celui care câștigă procesul.”

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie: 

1. Acte judiciare din Țara Românească 1775-1781, ediție întocmită de Gheorhe Cronț, Alexandru Constantinescu, Anicuța Popescu, Theodora Rădulescu, Constantin Tegăneanu, Editura Academiei Române, București, 1973.
2. Îndreptarea legii (1652), ediție critică, Editura Academiei Române, București, 1953. 
3. Dem. D. Stoenescu, Vechile legiuiri româneşti. I. Legiuirea Caragea (după ediţia de la 1818), Craiova, Tipografia Fane Constantinescu, 1905.
4. Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Humanitas, București, 2011.
5. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească 1750-1860, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.