De ce a eșuat ofensiva germană spre Caucaz

Punctul de cotitură al luptelor pentru cucerirea orașului Ordjonikidze din Caucaz (azi Vladikavkaz n.r.) s-a petrecut pe 5 noiembrie, când apărătorii sovietici ai orașului au stopat definitiv înaintarea elementelor Diviziei 13 Blindate la marginea de vest și nord-vest a orașului.

În zilele următoare, trupele sovietice reușesc, în urma unor contraatacuri, să încercuiască majoritatea forțelor acestei divizii lângă localitatea Gizel, aproape de Ordjonikidze. Pentru salvarea acestei unități, Mackensen a organizat o grupare cu Divizia 2 Munte română și trupe din Regimentul de Operațiuni Speciale Brandenburg, sprijinite de artilerie și de aproape 60 de tancuri din Divizia 23 Blindate.

Gruparea a început un asalt împotriva pozițiilor de apărare ale Brigăzii 34 Pușcași de la Mairamadag. Împreună cu Brigada 10 Pușcași de Gardă, cele două brigăzi sovietice au reușit să împiedice cucerirea localității Mairamadag și să mențină încercuirea Diviziei 13 Blindate.

O altă încercare a implicat forțele Diviziei 5 SS Mecanizate „Wiking“ și ale Diviziei 23 Blindate, care au reușit să extragă forțele diviziei încercuite în noaptea de 11-12 noiembrie 1942. În timpul ieșirii din încercuire, trupele Diviziei 13 Blindate au fost nevoite să distrugă tancurile, vehiculele blindate și armamentul greu.

Sovieticii au pretins distrugerea sau capturarea a 40 de tancuri, 7 transportoare blindate pentru trupe, 70 de tunuri, 2.350 de vehicule și 183 de motociclete, precum și nimicirea a 5.000 de militari germani și români.

În memoriile sale, Mackensen admite că pierderile germane s-au cifrat la 1.275 de morți, 5.000 de răniți și 273 de dispăruți, în timp ce sovieticii au pierdut peste 16.000 de morți și 188 de tancuri distruse sau capturate. Acesta a reprezentat costul unei operațiuni care a dus tancurile lui Kleist la 72 km de ținta finală – Groznîi.

În timp ce sovieticii se pregăteau de o nouă ofensivă, Kleist și Mackensen se străduiau să organizeze o nouă linie de apărare, în care Divizia 2 Munte ocupa un sector de apărare, care se întindea de la Alagir către nord-vest spre Hataldon. Ofensiva sovietică, începută pe 27 noiembrie, a eșuat după trei zile de lupte intense, iar atacurile reluate pe 4 decembrie au fost, de asemenea, stopate de forțele Corpului III Blindate, obligându-i pe sovietici să oprească operațiunile și să planifice un alt asalt.

Spre deosebire de Stalingrad, germanii nu mai puteau arunca vina asupra românilor pentru insuccesul din Caucaz. Totul s-a datorat deciziilor germane, remarcă istoricul american Robert Forczyk.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcat că în zona Caucazului ambele părți au întreprins acțiuni întrunite, simultane, în care forțele terestre, aeriene și navale au luptat ca o echipă, aspect ce a constituit o raritate pe Frontul de Est.

În zilele noastre, acestea sunt caracteristicile operațiunilor militare întrunite (când sunt implicate cel puțin două categorii de forțe aflate sub comandă unică), la care putem adăuga, datorită prezenței trupelor române și slovace, și că a reprezentat o operațiune multinațională, ce-i drept de mai mici dimensiuni comparativ cu alte axe.

Soarta campaniei, inclusiv a acțiunilor din Caucaz, a fost însă decisă de luptele din zona Stalingradului, în urma declanșării Operațiunii Uranus, lăsând trupelor Axei o singură opțiune, și anume retragerea cât mai rapidă din regiunea Caucazului. Această retragere etapizată se va transforma curând într-o adevărată cursă pentru supraviețuirea Grupului de Armate A.

Acest text este un fragment din articolul „Cursa spre petrolul din Caucaz”, publicat în numărul 49 al revistei „Historia Special” (revista:special/49), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2024 - 25 martie 2025, și în format digital pe paydemic.com.