De ce a eșuat campania Axei din 1942, de pe Frontul de Est?
Orice analiză critică a campaniei Axei din 1942 va constata că toate deciziile majore privitoare la derularea campaniei au fost luate de conducerea germană și au fost mai mult sau mai puțin eronate. Hitler poartă responsabilitatea principală, deoarece a planificat personal strategia campaniei și a condus operațiunile până la detaliu. Nici generalii din anturajul său sau chiar de pe linia frontului nu pot fi excluși de la vină, întrucât au executat această strategie ridicolă.
În primăvara lui 1942, armata germană era slăbită și suferise pierderi mari în urma operațiunilor din 1941. Înainte de declanșarea oricărei ofensive, germanii trebuiau să scurteze frontul și să-și refacă unitățile printr-o infuzie la scară largă de tehnică de luptă și efective.
Desigur, și sovieticii urmau să profite de această pauză operațională, dar germanii trebuiau să-și refacă superioritatea calitativă înainte de a declanșa un nou blitzkrieg pe Frontul de Est.
Mai mulți autori speculează că, în loc de Caucaz, Hitler ar fi trebuit probabil să aleagă Moscova ca obiectiv al campaniei, în speranța obținerii unui succes militar decisiv. Obiectivele stabilite ale campaniei – Caucazul și Stalingradul – nu se puteau compara cu cucerirea Moscovei.
Era destul evident că după intrarea SUA în război, aliații anglo-americani urmau să-i cauzeze destul de curând mai multe probleme, așa că era prea târziu să gândească la câștiguri economice pe termen lung. Din punct de vedere strict militar (logistic în primul rând), desemnarea Moscovei ca obiectiv principal ar fi fost mult mai la îndemână de atins de Wehrmacht decât îndepărtatele câmpuri petrolifere din Caucaz, un fel de reeditare a Operațiunii Taifun, de data aceasta pe timp de vară.
Așadar, „Fall Blau“ a devenit o campanie pentru petrol, victoria fiind măsurată prin cucerirea unor obiective din zone geografice specifice, și nu o operațiune militară care să obțină rezultate decisive și să elimine un jucător din ecuație.
Cu toate acestea, cucerirea de către Axă a exploatărilor petrolifere din Caucaz ar fi produs un efect considerabil asupra producției de război sovietice și ar fi îngreunat planificarea unor operațiuni ofensive în toamna-iarna 1942-1943.
Speculațiile sau abstractizările sunt întotdeauna periculoase în problemele istorice care implică contururi cât mai precise. În ciuda criticilor din partea a numeroși istorici, dacă Grupul de Armate Sud ar fi executat până la capăt dispozițiile Directivei Operative nr. 41, exista posibilitatea capturării unui număr mai mare de militari sovietici în Cotul Donului, cucerirea Stalingradului și atingerea unor centre petrolifere.
Predilecția lui Hitler pentru micromanagement a irosit o serie de șanse, a modificat constant prioritățile operaționale și chiar misiunile armatelor. Principala critică reliefată în toate lucrările consultate se referă la dispozițiile ordonate prin Directiva Operativă nr. 45, prin care s-a trecut de la atingerea succesivă la cea simultană a două obiective situate pe direcții divergente, Stalingrad și Caucaz.
Odată ce forțele sovietice s-au salvat de la distrugere din fazele inițiale, Grupurile de Armate A și B nu mai puteau îndeplini obiectivele stabilite prin Directiva Operativă nr. 45. Până atunci, înaintarea în fazele Blau I și II s-a executat realizându-se surprinderea la nivel operativ-tactic și valorificându-se avantajele germanilor în războiul manevrier – mobilitatea trupelor, concentrarea forțelor în punctul de efort principal, cooperarea interarme – fără a afecta concentrarea strategică.
Prin divizarea forțelor pe două direcții divergente și crearea, practic, a două eforturi principale (contrar practicilor doctrinare germane), capacitatea ofensivă s-a diminuat, iar germanii au pierdut avantajele strategice pe care le dețineau anterior emiterii acestei directive, ale cărei dispoziții au condus, în final, la rezultatele cunoscute. [Generalul-maior F. W. von] Mellenthin spunea despre această decizie:
„În toamna anului 1942, Hitler a comis cea mai simplă și cea mai veche greșeală în ducerea războiului – neglijarea principiului concentrării forțelor. Divizarea efortului între Stalingrad și Caucaz a ruinat întreaga campanie“.
Cu forțele și resursele de care dispuneau, germanii puteau cuceri succesiv Stalingradul și Caucazul, dar în niciun caz ambele obiective simultan, în special dacă analizăm problemele logistice (carburanții în primul rând).
Pe măsură ce ambele grupuri de armată s-au separat, flancurile au devenit extinse, creându-se un „gol“ de peste 500 km, care va fi supravegheat de o singură unitate, Divizia 16 Infanterie-Moto. Însă Hitler a comis eroarea de a disloca trupe române, italiene sau maghiare pentru acoperirea acestora, în lipsa trupelor germane și fără rezerve blindate în adâncimea operativă.
Nimeni nu i-a întrecut pe germani la capitolul criticarea trupelor aliate, chiar aceștia erau perfect conștienți că nivelul de dotare și pregătire al aliaților lor nu putea stopa un asalt masiv sovietic. În privința trupelor române, Manstein sublinia în memoriile sale că „sunt cei mai buni aliați ai noștri și au luptat cu vitejie în numeroase bătălii“.
Directiva Operativă nr. 45 emisă de Hitler, „probabil cea mai importantă cauză a eșecului întregii campanii“
Fostul general-maior Carl Wagener consideră că Directiva Operativă nr. 45 emisă de Hitler, din 23 iulie 1942, după încheierea cu succes a operațiunilor preliminare și a celor din zona Harkov, „era probabil cea mai importantă cauză a eșecului întregii campanii“.
Obiectivele stabilite prin această directivă au condus la extinderea frontului la 4.000 km, inclusiv ofensiva din Caucaz. Era prea mult pentru o armată care încă nu se recuperase în urma bătăliilor din toamna-iarna precedentă.
Wagener a mai subliniat că OKW a pus mereu „Pasul 2“ înaintea „Pasului 1“, ceea ce înseamnă că forțele germane s-au îndreptat „spre ținte geografice și economice, în loc să le considere o consecință a victoriilor militare“. Stalingrad, un oraș abia menționat în planurile inițiale ale Operațiunii Blau, a devenit rapid pentru cei doi dictatori o confruntare cu conotații deosebite, ce a depășit rațiunile strategice, ambii protagoniști aruncând în luptă giganticele mașinării de propagandă ale celor două regimuri totalitare.
Pentru conducerea germană însăși, numele de Stalingrad, identificarea acestuia cu numele dictatorului sovietic și cu regimul comunist, părea să-i dea o aură și o importanță psihologică și politică cu mult peste însemnătatea sa militară. Propaganda germană s-a canalizat din ce în ce mai mult asupra titanicei încleștări din zona orașului de pe Volga, deoarece purta numele lui Stalin.
Pentru dictatorul sovietic, orașul aproape cucerit de germani reprezenta simbolul sacrificiului și rezistenței sovietice, impulsionând apărătorii prin mesaje patriotice. Faimosul slogan „Pentru noi, soldații și comandanții Armatei 62, dincolo de Volga nu mai există pământ. Rezistăm și vom rezista până la capăt!“ surprinde cât se poate de bine motivația puternică a militarilor sovietici în sprijinul obstinației lui Stalin.
Fixaţia dictatorului german
Hitler nici nu trebuia să captureze Stalingradul, așa cum se specifica inițial în Directiva Operativă nr. 41; fixația dictatorului german a condus la implementarea unui „lanț de comandă grotesc“, în aprecierea lui Manstein, în care Grupul de Armate A era comandat de Hitler, după demiterea lui List, iar Grupul de Armate B a fost pus în postura dificilă de a proteja un flanc imens și să coordoneze acțiunile a nu mai puțin de șapte armate (de la nord la sud 2 germană, 2 ungară, 8 italiană, 3 română, 6 germană, 4 română și 4 Blindate), din care patru aliate.
După cum se cunoaște, a existat o hotărâre comună germano-română ca, după căderea Stalingradului, cele două armate române și Armata 6 germană să formeze un grup de armate pus sub comanda mareșalului Antonescu, care ar fi ușurat mult sarcina Grupului de Armate B.
Însă, în situația în care Antonescu ar fi preluat comanda acestui grup de armate, „...în totalitate dependent din punct de vedere logistic și al comunicațiilor de resursele aliatului german“... „ar fi reprezentat“ ... „un test serios al camaraderiei româno-germane“, apreciază unii istorici germani.
Ținând cont de superioritatea dovedită în războiul manevrier și de dificultățile luptelor în localități, germanii trebuiau să evite să se aventureze în lupte în mediul urban. Există destui autori însă care susțin că dacă planurile germane prevedeau un singur efort principal (cum își dorea Richthofen) și își concentrau, succesiv, forțele și resursele împotriva unui singur obiectiv – fie Stalingrad, fie Caucaz –, exista posibilitatea ca forțele Axei să cucerească aceste ținte în 1942 (Glantz, Forczyk), ținând cont că, până în septembrie 1942, înaintarea forțelor Axei s-a realizat în ritmuri acceptabile pe ambele direcții.
Mareșalul Kleist credea cu tărie că putea să ajungă la câmpurile petrolifere din Caucaz, după cum menționa că se putea cuceri Stalingradul la sfârșitul lui iulie 1942. Însă după septembrie 1942 a început să se facă tot mai mult simțită lipsa forțelor necesare pentru atingerea celor două obiective, ca să nu mai vorbim de problemele legate de aprovizionarea cu combustibil.
Acest fapt a determinat tot mai multe ingerințe din partea lui Hitler, care, într-o încercare de a revitaliza atacurile pe o direcție sau alta, a dispus frecvente redislocări de forțe care, în final, au afectat ambele grupuri de armate.
La acestea se adaugă plecarea în plină campanie a unor comandanți din cadrul unor eșaloane superioare: am menționat von Bock la începutul campaniei, a urmat List, demis pe 10 septembrie – Grupul de Armate A fiind comandat chiar de Hitler (o funcție „part-time“, subliniază Manstein în memoriile sale) și, în final, Halder, înlocuit cu generalulcolonel Kurt Zeitzler, începând cu 24 septembrie, la comanda OKH.
Deciziile strategice luate de Hitler în iulie 1942 sunt evident responsabile în mare parte pentru eșecul campaniei prin divizarea forței de atac. Timpul se pare că l-a presat cel mai mult pe dictatorul german, în dorința sa de a cuceri simultan ambele obiective.
Probabil nicio strategie nu ar fi adus victoria decisivă a Germaniei în 1942, dar numai o strategie ineptă ca a lui Hitler ar fi condus la un dezastru de proporțiile celui de la Stalingrad. Pe 19 noiembrie 1942, fereastra de oportunitate pentru obținerea unei victorii strategice s-a închis irevocabil pentru germani, când Armata Roșie a declanșat Operațiunea Uranus.
Acest text este un fragment din articolul „Cursa spre petrolul din Caucaz”, publicat în numărul 49 al revistei „Historia Special” (revista:special/49), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2024 - 25 martie 2025, și în format digital pe paydemic.com.
m
Mai multe pentru tine...
