Bătălia pentru Norvegia – o premieră în istoria războiului
În cadrul istoriei războiului modern, operațiunea Weserübung Nord, asaltul german asupra Norvegiei din aprilie 1940, se distinge prin faptul că a reprezentat prima campanie din istorie planificată și executată întrunit de către forțele terestre (Heer), aeriene (Luftwaffe) și navale (Kriegsmarine). Atât pentru germani, cât și pentru Aliați, campania de 62 de zile din Scandinavia a demonstrat riscurile extreme și pericolele inerente ale desfășurării unor operațiuni preventive.
Campania norvegiană a rămas un exemplu despre cum se poate deteriora contextul operațional în momentul în care premisele și estimările care au stat la baza unor planuri de acțiune se dovedesc eronate. Norvegia a reprezentat primul teatru de operațiuni în care s-au ciocnit forțele germane și cele aliate, fiind un adevărat poligon de testare a noilor echipamente și a inovațiilor doctrinare dezvoltate de la sfârșitul primei conflagrații mondiale. Efectul puterii aeriene asupra operațiunilor terestre și navale, prea puțin înțeleasă în Norvegia și Marea Britanie, a fost demonstrat de Luftwaffe în timpul campaniei scandinave, declanșând în rândul aliaților occidentali dezbateri aprinse asupra modului în care a fost percepută această nouă armă și reorientări doctrinare fundamentale.
S-a dovedit cu claritate că, în anumite circumstanțe, superioritatea aeriană poate fi întrebuințată pentru a neutraliza superioritatea maritimă. Nu în ultimul rând, de partea germană a devenit clar că Hitler nu putea gestiona o criză militară, înclinația sa pentru amestec în problemele militarilor și de a dirija și detalia misiunile și acțiunile de nivel operativ ieșind la iveală pentru prima dată încă de la începutul războiului. Succesul operațiunii i-a amplificat tendința de a pune un accent mult prea mare pe factorul-surpriză, alături de disponibilitatea de a-și asuma riscuri majore, ca rețetă sigură pentru victorie. După cum se va vedea, cu această credință, dictatorul german putea câștiga campanii, dar nu și războiul.
La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, niciunul dintre statele- majore ale categoriilor de forțe germane sau la nivelul OKW – Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului – nu luase în considerare elaborarea de planuri operative în eventualitatea unui atac împotriva Norvegiei. De fapt, OKH (Înaltul Comandament al Forțelor Terestre), precum și OKL (Înaltul Comandament al Forțelor Aeriene) s-au eschivat de la orice discuție legată de elaborarea vreunui concept de operații în acest teatru de război.
În schimb, ofițerii din cadrul OKM (Înaltul Comandament al Forțelor Navale) și predecesorii lor au dezbătut necesitatea desfășurării unor operațiuni împotriva Norvegiei și importanța vitală a bazelor norvegiene în cadrul strategiei maritime germane în cuprinsul revistelor de specialitate și al antrenamentelor de pregătire pentru luptă în mod intermitent începând cu anul 1906.
În perioada interbelică, discuțiile referitoare la bazele navale norvegiene au căpătat o nouă semnificație pe baza experiențelor din Primul Război Mondial. Unii strategi navali germani, destul de influenți, au susținut că dacă flota germană ar fi fost în măsură să acționeze din baze situate în afara acvatoriului Mării Nordului, războiul pe mare ar fi luat o altă turnură.
Bazele de pe coasta de vest a Norvegiei, în special Trondheim, ar fi fost ideale pentru acțiunile ofensive împotriva Royal Navy și a comerțului maritim din Atlantic. În plus, mai mulți ofițeri de marină care au luptat în Primul Război Mondial nu au uitat incapacitatea Norvegiei de a-și menține ferm neutralitatea și rolul ezitant, dar important, în realizarea blocadei economice a Germaniei.
Germania, dependentă de zăcămintele de fier situate din nordul Suediei
Pe măsură ce procesul de reînarmare a început la mijlocul anilor ’30, Statul-Major Naval german (SKL – Seekriegsleitung) și-a dat seama rapid de rolul critic al neutralității Norvegiei în eventualitatea unui conflict cu Marea Britanie. Odată cu pierderea exploatărilor de minereu de fier din Lorena după Primul Război Mondial, Germania a devenit complet dependentă de zăcămintele de fier situate în nordul Suediei.
Suedia transporta fierul către Germania prin portul Lulea din Golful Botnic, atunci când ruta nu era blocată de gheață, și pe calea ferată prin portul norvegian Narvik, când gheața bloca portul suedez și cele baltice (ianuarie-aprilie). Aproximativ jumătate din fierul suedez destinat Germaniei trecea prin Narvik, iar Marina Regală britanică (Royal Navy) putea întrerupe acest trafic chiar și fără ocuparea Norvegiei prin minarea canalelor de-a lungul coastei de vest norvegiene, forțând transporturile germane să iasă în zona oceanului, unde navele sale puteau fi interceptate.
Un context mult mai periculos pentru germani era cucerirea de către britanici a Norvegiei, pentru că de la bazele navale și aeriene din această țară, britanicii putea să pună probleme prezenței navale germane de la Marea Baltică și să exercite o presiune asupra Suediei pentru a stopa toate exporturile către Germania.
Bazele aeriene din Norvegia ar fi facilitat executarea unei campanii de bombardament strategic asupra Germaniei, deși la acel moment, nimeni nu se gândea la o asemenea perspectivă. Datorită acestor considerente, nu a constituit o surpriză faptul că inițiativa unei acțiuni militare a venit din partea OKM. Comandantul-șef al Marinei germane, Marele Amiral Erich Raeder, a ridicat problema în cadrul unei discuții amicale cu Hitler pe 10 octombrie 1939.
În cadrul acestei întâlniri, Raeder a propus „asedierea Angliei” (Belagerung Englands) cu ajutorul forțele aeriene și navale, ca o alternativă la planul expus de Hitler pe 27 septembrie pentru o ofensivă terestră în vest („Fall Gelb” – „Cazul Galben”).
În cadrul propunerii sale, Raeder a evidențiat că cucerirea unor baze navale pe coasta de vest a Norvegiei va facilita războiul submarin împotriva Marii Britanii. Interesant este că la acel moment, Raeder nu a inclus printre argumente necesitatea protejării aprovizionării cu fier sau spectrul intențiilor britanice de a iniția astfel de acțiuni.
Evident, strategia de asediere a Angliei atrăgea după sine un rol major pentru Kriegsmarine și resurse mai mari pentru accelerarea producției de submarine, însă Hitler nu era dispus să accepte alternativa propusă de Raeder la proiectul său preferat, „Cazul Galben”. S-a ajuns astfel în situația în care în timp ce eforturile OKH și OKL erau îndreptate spre vest, Raeder forța OKM și pe Hitler într-o direcție complet diferită – spre nord. Deloc surprinzător, Raeder a primit un sprijin redus pentru propunerile sale din partea OKL, OKH și OKW înainte de 10 octombrie.
În viziunea Luftwaffe, desfășurarea actualului război împotriva Angliei era în mod clar o misiune a Kriegsmarine și considera că prin ocuparea Olandei, Belgiei și a nordului Franței, în urma „Fall Gelb”, se asigurau o serie de condiții operaționale necesare pentru executarea în bune condiții a viitoarelor operațiuni aeriene împotriva Marii Britanii.
În opinia șefului OKH – generalul-colonel Franz Halder – viitoarea ofensivă în vest necesita concentrarea resurselor pe nevoile și cerințele forțelor terestre și considera că programul de dezvoltare a submarinelor trebuie stopat. Halder a menționat o serie de obstacole dificile, printre care posibila rezistență pe care o vor opune Norvegia și Suedia în fața invaziei, terenul accidentat, numărul redus al drumurilor și lungimea căilor de aprovizionare logistică. În concluzie, susținea Halder, dezavantajele de ordin politic și economic contrabalansau puținele avantaje strategice de care s-ar fi bucurat Kriegsmarine.
Singurul răspuns pozitiv a venit din partea șefului Direcției Operații din cadrul OKW, condusă de generalul-maior Alferd Jodl, care a susținut că o invazie puteau fi ușor executată.
Punctul de vedere susținut de Halder era similar în multe privințe cu cel al statului-major al lui Raeder – SKL, care și-a exprimat unele opinii de ordin logistic legate de cucerirea și aprovizionarea unor obiective la peste 1.000 km depărtare de Germania. Totodată, SKL a precizat că Kriegsmarine va poseda cel mai devreme în 1943 și cel mai probabil în 1945 un număr suficient de nave de suprafață sau submarine care să exploateze avantajele geostrategice furnizate de bazele norvegiene.
Ca urmare a opoziție SKL la propunerea lui Raeder, problema cuceririi unor baze norvegiene a devenit strâns legată de lupta de interese privind prioritatea în asigurarea resurselor, de strategia care urma să fie implementată și de modul de organizare a forțelor.
Două cursuri de acțiune posibile în eventualitatea ocupării Norvegiei de către Germania
În timpul iernii 1939-1940, Raeder nu a renunțat la ideea sa referitoare la problema norvegiană, eforturile sale de a-l convinge pe Hitler fiind influențate de două evenimente neanticipate: Războiul de iarnă sovieto-finlandez (30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940) și vizita politicianului norvegian Vidkun Quisling (1887-1945) din perioada 10-18 decembrie 1939.
Raeder a încercat din nou să readucă în centrul atenției problema norvegiană în timpul discuțiilor din 8 decembrie 1939 legate de desfășurarea războiului economic împotriva Marii Britanii. De data aceasta, printre argumentele folosite pentru ocuparea Norvegiei de către Germania se numărau: protejarea importurile de fier; eliminarea schimburilor comerciale intense dintre Marea Britanie și țările scandinave și forțarea Norvegiei să găsească noi rute comerciale pentru export exclusiv prin Germania.
Hitler încă nu era pe deplin convins, însă a fost impresionat de spiritul „loial și ofensiv” arătat de Raeder, care contrasta puternic cu pregătirile dilatorii și viziunea pesimistă afișată de OKH în privința planului „Fall Gelb”.
Peste patru zile, Raeder l-a prezentat pe Quisling lui Hitler. Quisling, fost maior în cadrul forțelor terestre norvegiene și ministru al Apărării, era liderul unei mici și neînsemnate formațiuni politice naționaliste norvegiene – Partidul de Uniune Națională (Nasjonal Samling), care își dorea să salveze Norvegia de comunism și să „împiedice o iminentă ocupație britanică prin plasarea bazelor la dispoziția Germaniei”.
Quisling pretindea că dispunea de susținători în cadrul forțelor armate și că a corupt ofițerii cu grade superioare din zonele de coastă. Raeder propunea acum utilizarea formațiunii conduse de Quisling ca o veritabilă coloană a V-a în cadrul ocupării Norvegiei și a solicitat Führerului să examineze, cel puțin, conceptul.
Deși exagerările lui Quisling nu au avut un efect asupra dictatorului german, Raeder știa că o abordare ideologică, în afara contextului militar și diplomatic, va fi mai atractivă pentru Hitler și îi va spori șansele de a-l convinge pe Führer. După prima întâlnire cu Quisling, Hitler a acceptat propunerile înaintate de Raeder și a ordonat OKW să analizeze două cursuri de acțiune posibile în eventualitatea ocupării Norvegiei de către Germania: „Ce s-ar întâmpla dacă suntem solicitați?” și „Cum acționăm dacă suntem nevoiți să recurgem la forță”.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 279 al revistei „Historia” (revista:279), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: BUNDESARCHIV
