Precursorul lui Stauffenberg

„Asasinatele nu au schimbat niciodată soarta omenirii”. Greu de acceptat un asemenea punct de vedere. E suficient să ne gândim la asasinarea arhiducelui Franz Ferndinand şi a soţiei sale la Sarajevo şi vom găsi destule argumente care nu sprijină afirmaţia de mai sus. De fapt, asasinatele au avut uneori o influenţă covârşitoare asupra evenimentelor, dar aproape niciodată în sensul dorit de atentatori. Asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865 de către un simpatizant al statelor din Sud s-a dovedit dezastruoasă pentru acestea;în 1882, eliminarea lordului Cavendish de către naţionaliştii irlandezi a amânat pentru o generaţie lupta pentru independenţă. Sunt doar două exemple, dar nu constituie deloc o excepţie, ci o regulă. În privinţa lui Hitler, probabil că opinia publică şi cercetătorii deopotrivă sunt unanimi în a susţine că asasinarea sa nu ar fi adus decât beneficii omenirii. Istoricii au identificat 42 de comploturi create în acest scop, deşi lista e cu siguranţă mai lungă. Dintre acestea, în jur de 20 au fost considerate suficient de serioase pentru a fi luate în considerare într-o analiză amănunţită.

Asasinii sunt legaţi pentru eternitate de victimele lor:Lee Harvey Oswald de John F. Kennedy, John Wilkes Booth de Abraham Lincoln, Gavrilo Princip de Franz Ferdinand. În ceea ce îl priveşte pe Hitler, îl asociem întotdeauna cu ultimul atentator şi cel mai aproape de a reuşi – Claus von Stauffenberg. Ceilalţi au chipul mai mult sau mai puţin în umbră. Vom încerca să-l aducem în lumina reflectoarelor pe cel care astăzi este, pentru noi, doar un precursor al lui Stauffenberg.

Măsuri pentru siguranţa Führer-ului

După numirea sa în funcţia de cancelar, la 30 ianuarie 1933, Hitler s-a preocupat îndeaproape de securitatea sa personală, aşa cum făcuse, de altfel, de la începutul carierei sale politice. Încercările de asasinat aveau o oarecare tradiţie în politica europeană, iar Germania nu fusese nici ea ocolită. Otto von Bismarck scăpase din două asemenea situaţii limită, iar în anii tulburi de după încheierea Primului Război Mondial tragediile de acest gen s-au tot repetat, culminând cu asasinarea ministrului de externe, Walther Rathenau, în vara anului 1922.

La începutul anilor 1930, responsabilitatea securităţii personale a lui Hitler aparţinea celebrelor unităţi Schutztaffel(SS), eşalon de protecţie creat în 1925 sub conducerea lui Heinrich Himmler. Primul comandant, Sepp Dietrich, un bavarez, veteran al Freikorpsşi al puciului din 1923, va deveni unul dintre cei mai decoraţi generali germani în timpul războiului. În 1932 a fost însărcinat cu organizarea unei unităţi de protecţie permanentă a Führer-ului. A rezultat SS Begleit-Kommando(detaşament de escortă) Der Führer, format iniţial din doar 12 oameni, care urmau să-l protejeze pe Hitler în campaniile electorale tumultuoase care aveau să urmeze.

iar protecţia sa nu era o treabă deloc uşoară. Ca lider a celei mai agresive şi violente mişcări politice din Germania, era ţinta unei animozităţi care stârnea reacţii dure din partea oponenţilor. În discursurile sale era adesea obligat să-şi confrunte în mod direct detractorii. A fost prins în numeroase ambuscade;a fost atacat inclusiv în trenul cu care călătorea, iar militanţi ai partidului comunist au deschis focul asupra maşinii sale. Misiunea personalului de pază era cu atât mai grea cu cât Hitler avea un comportament impredictibil şi nu se ferea să intervină personal, aşa cum a făcut pe o şosea din Pădurea Neagră, când maşinile din convoiul său au fost atacate cu pietre. După ce a devenit cancelar, zvonurile privind o posibilă încercare de asasinat s-au înteţit. Se vorbea despre un complot organizat de organizaţii evreieşti din Elveţia, de altul plănuit de anarhiştii din Barcelona. Posibilii asasini păreau să vină din toate părţile:Statele Unite, Olanda, Cehoslovacia sau Maroc. Evident, multe erau lipsite de orice fundament, dar asta nu a împiedicat autorităţile să înăsprească protecţia cancelarului. În mod firesc, principalii suspecţi rămâneau cei afiliaţi stângii politice, socialişti şi comunişti deopotrivă, iar suspiciunile nu erau chiar lipsite de temei. În primăvara anului 1933, comunistul Beppo Römer a fost arestat de poliţia secretă (Gestapo), pe când reuşise să obţină un permis de acces în sediul cancelariei. A fost internat la Dachau şi executat în 1942. În acelaşi an, Kurt Lutter, lucrător la şantierele navale din Könisberg, a fost arestat pe când pregătea un atac cu bombă. În mod cu totul surprinzător, după interogatoriu a fost eliberat, lipsind dovezile pentru arestarea sa. În 1935, un alt complot comunist a fost descoperit de autorităţile austriece, fiind vizaţi, în afară de Hitler, ministrul de război, generalul Blomberg, Goebbels, Hess şi Göring. Tot la capitolul comploturi a fost trecut şi încercarea SA de a prelua controlul puterii în 1934, deşi aici există numeroase dovezi că aşa-zisul complot nu a fost altceva decât o reglare de conturi. Noaptea cuţitelor lungi şi eliminarea fizică a şefului SA, Erns Röhm, au însemnat eliminarea influenţelor extremei stângi din interiorul mişcării naţional-socialiste.

În cursul anului 1933, mica grupare a lui Dietrich a devenit Leibstandarte Adolf Hitler, singura în care cancelarul avea deplină încredere şi care va deveni prima divizie a Waffen SS. În ciuda măsurilor de securitate luate de regim, apetenţa lui Hitler pentru discursuri publice şi băi de mulţime, îndeosebi până la declanşarea războiului, oferea numeroase oportunităţi în special pentru asasinii care acţionau din proprie iniţiativă şi care se puteau strecura relativ uşor în preajma liderului nazist.

Asasinul lui Dumnezeu

Maurice Bavaud se născuse în Neuchatel, Elveţia, în ianuarie 1916, într-o familie cu şapte copii aparţinând clasei de mijloc şi unui mediu profund catolic. A părăsit şcoala la 16 ani pentru a se angaja ucenic într-o farmacie. Educaţia sa religioasă a stat la baza deciziei de a intra în rândul clerului, în 1935. În toamna acelui an s-a înscris la seminarul Saint-Ilan Langueux din Bretania (Franţa). Colegii l-au descris drept un tânăr calm, sensibil, cu o inteligenţă medie şi o tendinţă spre misticism. Citea multa filosofie şi avea un real talent pentru muzică, fiind membru al corului. Unul dintre colegi avea să exercite o influenţă profundă asupra tânărului Bavaud. Inteligent şi charismatic, Marcel Gerbohay avea un comportament pe care specialiştii l-au considerat ulterior drept semn al schizofreniei. În ciuda faptului că se născuse într-o familie mai mult decât modestă, emigrată din Rusia, era convins că tatăl său, mort pe când era doar un copil, era înrudit cu Romanovii. Mai târziu, avea să declare că este fiul ilegitim al lui Charles de Gaulle. În timpul studiilor de la Saint-Ilan suferea de halucinaţii şi fusese îndepărtat din şcoală pentru un an în urma unei căderi nervoase. Reîntors la seminar în toamna anului 1935, l-a cunoscut pe Maurice Bavaud.

Relaţia dintre ei a ridicat de la început numeroase suspiciuni, acuzaţiile de homosexualitate neezitând să apară. Scrisorile din închisoare dezvăluie o prietenie extrem de strânsă. Studii recente demonstrează că începutul relaţiei lor a coincis cu o deteriorare a stării mentale de sănătate a lui Gerbohay. Cei doi au creat un grup intitulat Companie du Mystere, în care se discutau înclusiv concepte politice „la modă”, precum comunism şi nazism. Fiu de emigrant rus, Gerbohay era un fervent anticomunist, în timp ce Bavaud cochetase în adolescenţă cu Frontul Naţional, mişcarea fascistă din Elveţia. Cu toate astea, cei doi tineri au ajuns la concluzia că nu Stalin, ci Hitler reprezintă adevăratul pericol la adresa omenirii, o „încarnare a lui Satan”. Bavaud era îngrjorat de persecutarea bisericii catolice în Germania nazistă şi de neo-păgânismul la modă printre naţional-socialişti. Gerbohay considera că Germania trebuia să declare război Uniunii Sovietice, considerându-l pe Hitler prea „blând” în problema ateismului.

E dificil de reconstituit momentul în care cei doi au ajuns la concluzia că Hitler trebuie eliminat şi cu atât mai dificil când au început să pună la cale atentatul. În vara anului 1938, Bavaud a părăsit Saint-Ilan, plecând în vacanţă. Reîntos în Elveţia, şi-a anunţat familia că părăseşte seminarul. Şi-a reluat vechiul loc de muncă şi s-a apucat să citească Main Kampfşi să înveţe limba germană. După cum avea să mărturisească mai târziu, planul său era să ajungă în preajma lui Hitler pozând într-un nazist entuziast. În toamna aceluiaş an şi-a pus efectiv planul în aplicare.

La câţiva paşi de Hitler

La 9 octombrie 1938, dis-de-dimineaţă, Maurice Bavaud s-a urcat în trenul ce avea să-l ducă la Baden-Baden, având în buzunar un exemplar din Main Kampfşi 600 de franci elveţieni luaţi din economiile familiei. La plecare lăsase părinţilor un bilet mai degrabă confunz:„Nu e cazul să vă îngrijoraţi. Plec să-mi fac un rost în viaţă”.

Iniţial s-a oprit la familia Gutterer, rude îndepărtate, care l-au primit cu destulă rezervă. Câteva zile şi-a căutat în zadar un loc de muncă, hoinărind pe străzi şi scriind vederi pentru Gerbohay. Admiraţia sa declarată pentru Hitler a stârnit de la început suspiciuni. Vărul său, Leopold Gutterer, ocupa o funcţie importantă în ministerul Propagandei şi refuzase categoric cererea familiei sale de a-l ajuta în obţinerea unui loc de muncă. Mai mult, a anunţat Gestapoul local de venirea sa. Cu siguranţă, Maurice intenţionase să se folosească de poziţia vărului său pentru a obţine un oarecare acces în apropierea lui Hitler, dar cum intenţionase în mod practic să-şi pună planul în aplicare rămâne un mister. A înţeles însă repede că se găseşte pe o pistă greşită;după doar 10 zile, şi-a trimis bagajele la Berlin, el folosind o rută ocolitoare prin Basel, de unde şi-a cumpărat un pistol de 6, 35 mm şi muniţia aferentă. La 21 octombrie ajungea în capitala Reich-ului. A aflat însă curând că ţinta sa nu se găsea acolo, ci la reşedinţa privată din Berchtesgaden. Ajuns în nordul Bavariei, Maurice a avut o nouă dezamăgire:Hitler era la München. Cu toate astea, a hotărât să colinde împrejurimile pentru a-şi face o idee despre pază, făcând lungi plimbări prin pădure. Întâmplarea a făcut să fie interpelat de un poliţist, Karl Deckert, care i-a spus că un eventual interviu iese din discuţie, dar că va putea, eventual, să-şi întâlnească „idolul” cu ocazia evenimentelor de comemorare a celor căzuţi în timpul puciului „de la berărie” din 8 şi 9 noiembrie.

Ideea a prins contur în mintea lui Bavaud. La 31 octombrie a ajuns la München, încercând să găsească un loc cât mai propice pe traseul procesiunii. După multe numeroase cereri a reuşit să obţină un bilet de participare pozând în jurnalist elveţian. Cu câteva zile înainte a parcurs traseul, încercând să găsească locul propice pentru a-şi pune planul în aplicare. Apoi a călătorit la Ammersee, în apropierea de München, pentru a face exerciţii de tir.

în dimineaţa zilei de 9 noiembrie 1938 s-a poziţionat în primul rând al tribunei. Prin pardesiu putea simţi oţelul rece al pistolului. Comemorarea propriu-zisă începuse încă din seara precedentă cu discursul lui Hitler de la Bürgerbräu, punctul „zero” al puciului din 1923. În dimineaţa următoare, procesiunea urma să refacă traseul puciştilor. Primul mărşăluia gauleiter-ul Nürnberg-ului, Julius Streicher, urmat de purtătorul de Blutfahne, Steagul sângelui, o zvastică înmuiată în sângele celor căzuţi. În urma lui veneau principalii lideri nazişti, inclusiv Hitler, apoi sutele de uniforme aparţinând „vechii gărzi” (Alte Kämpfer) şi gărzilor de onoare ale SS, SA şi ale tineretului hitlerist. Cu paşi lenţi, procesiunea a plecat de la Bürgerbräu îndreptându-se spre Feldherrnhalle, unde puciul fusese oprit în 1923 de salvele trupelor guvernamentale. Pe măsură ce înainta, marşul trecea prin dreptul unor piloni, ridicaţi de-a lungul rutei, care purtau numele celor căzuţi şi erau pavoazaţi cu „flacăra eternă”. În dreptul lor lumea se oprea, descoperindu-se, iar numele martirilor mişcării era invocat prin strigăte. În momentul culminant al parăzii, procesiunea s-a oprit în Feldherrnhalle, unde o gardă de onoare a tras 16 focuri în aer. Hitler a aşezat o coroană de flori, a consolat văduvele îndoliate şi a cerut un minut de reculegere. Apoi procesiunea s-a îndreptat spre locul final al comemorării, Königsplatz, aflat în apropiere, unde 16 sarcofage de bronz ale celor decedaţi se odihneau în două pantheoane clasice şi unde Hitler avea să se reculeagă.

Mulţimea care se îngrămădea să asiste la paradă cunoştea foarte bine traseul şi programul ceremoniilor şi din anii precedenţi. În timp ce oamenii se îmbulzeau să prindă în loc cât mai în faţă, fanfara militară a unităţii SS însărcinată cu paza Führer-ului, Leibstandarte, interpreta piesele favorite ale mişcării naziste:Horst Wessel, Deutschlandliedşi Ich hatt einenKamaraden. Steagurile fluturau, uniformele se mişcau în ritm cadenţat în timp ce soarele lucea în decoraţii, iar tobele tineretului hitlerist completau atmosfera de sărbătoare. Mulţimea era delimitată printr-un cordon de membrii SA aşezaţi de-a lungul rutei, în timp ce alte echipe de securitate supravegheau procesiunea.

Bavaud se poziţionase la o intersecţie de drumuri, unde şirurile de participanţi urmau să încetinească pasul pentru a coti spre Feldherrnhalle. Pe măsură ce procesiunea se apropia, cântecele şi tobele răsunau tot mai profund, amplificate de sistemele de sonorizare. A privit, cu siguranţă cuprins de surescitare, cum Hitler se apropie. A băgat mâna în buzunar, apucând pistolul;dintr-o dată o adevărată pădure de mâini s-a ridicat pentru salutul nazist. Flancat de Göring şi Himmler, Hitler se pierdea prin mulţimea de braţe. Pentru o clipă s-a gândit să se repeadă spre procesiune, dar a realizat că ar fi fost prins înainte să poată avea oportunitatea de a-şi folosi pistolul. A privit înmărmurit cum omul pe care dorea să-l ucidă trece de tribună şi coteşte spre Marienplatz. Oportunitatea, teoretică, de a-şi duce la îndeplinire planul dispăruse. Bavaud a rămas însă hotărât. S-a întors la hotel în cursul după-amiezii şi a întocmit o aşa-zisă referinţă a unui fost prim-ministru francez adresată „cancelarului Reich-ului”. În dimineaţa următoare, având asupra sa scrisoarea şi pistolul, s-a îndreptat către Berchtesgaden. La poalele Obersalzberg-ului a fost oprit la un post de control. Arătând scrisoarea, i-a spus poliţistului că trebuie înmânată personal lui Hitler. Acesta i-a explicat că nu i se va permite trecerea;în orice caz, cancelarul nu era la reşedinţa sa. Bavaud s-a întors la München în cursul serii.

A doua zi a revenit, având de această dată asupra sa o scrisoare, bătută la o maşină de scris închiriată, în care folosise numele naţionalistului francez Pierre Taittinger. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie a depus răvaşul la „Casa brună” din München, sediul partidului naţional-socialist, unde a cerut, din nou, să se întâlnească cu Hitler. A fost dus într-un birou unde un oficial al partidului i-a explicat că o întâlnire cu acesta ieşea din discuţie, sugerându-i să trimită scrisoarea prin poştă sau să i-o lase acestuia, cu promisiunea că va fi înmânată adresantului. Situaţia lui Bavaud devenise aproape disperată. Rămăsese fără bani şi eşuase în planurile sale. În cursul serii a luat trenul spre Bishofswiesen, aflat în apropiere de Berchtesgaden, hotărât să parcurgă pe jos cei aproximativ 10 kilometri până la reşedinţa lui Hitler. Când a coborât din tren deja se înserase şi a realizat că planul era lipsit de sens. Având în vedere circumstanţele, a decis să-şi abandoneze „misiunea sfântă”. Cu ultimii bani şi-a cumpărat un bilet de tren până la Freilassing, aflat pe ruta spre München. S-a hotărât să se îndrepte spre Franţa, urcându-se clandestin într-o garnitură de Paris. Iniţial a reuşit să se strecoare neobsevat, însă curând după plecarea din Ausburg a fost interpelat de un controlor. La prima haltă a fost preluat de poliţia feroviară, care l-a rândul ei l-a predat Gestapoului.

Procesul

Supus interogatoriului, Bavaud şi-a susţinut iniţial entuziasmul pentru naţional-socialism. Pistolul găsit asupra sa a trezit suspiciuni, dar nu exista nicio dovadă directă care să-l încrimineze. În consecinţă, în decembrie 1938 a fost adus în faţa judecătorilor pentru port ilegal de armă şi fraudă pe căile ferate. Lucrurile s-au schimbat când bagajele sale au fost recuperate din Berlin. Gestapoul a găsit hărţi ale München-ului şi a reşedinţei din Berchtesgaden, precum şi muniţie suplimentară. Interogatoriile au fost reluate şi adevărul a ieşit la iveală. În februarie 1939 a fost transferat la Berlin şi acuzat de încercare de asasinat asupra lui Hitler. Mărturia lui Bavaud a fost contradictorie. Iniţial a declarat că acţionase la ordinul unei persoane influente din afara Germaniei, un „protector” al său, dar a refuzat să-i dezvăluie numele. Psihologul care-l evaluase pe Maurice a declarat că era apt pentru judecată din punct de vedere al sănătăţii mintale;în opinia sa, se găseau în faţa unui „fanatic religios”, care acţionase singur dintr-o înţelegere greşită a noţiunii de misticism şi din dorinţa de a deveni martir.

La 18 decembrie 1938 s-a deschis procesul la Tribunalul poporului din Berlin. Martorii şi-l aminteau pe Bavaud arătând palid şi obosit, flancat de doi ofiţeri de poliţie. În faţa unui complet de cinci judecători, acuzarea a invocat articolul 5 a Legii pentru protecţia statului şi poporului german din 1933, în care se preciza pedeapsa cu moartea pentru încercarea de asasinare a unui membru al guvernului. Avocatul apărării a subliniat faptul că clientul său cooperase cu autorităţile, precizând că era vorba doar de un plan ce nu fusese pus în practică.

Au fost chemaţi martori şi experţi, apoi Bavaud însuşi, care a declarat că a acţionat singur „în beneficiul umanităţii şi al creştinismului”. Nu a făcut nicio încercare de a se disculpa sau a cere clemenţă;cu toate astea, în ultimul său cuvând a precizat că şi-a exagerat rolul şi a exprimat regrete pentru ceea ce plănuise. Judecătorii însă nu s-au lăsat înduplecaţi. A fost găsit vinovat, fiind descris drept un asasin „foarte inteligent şi circumspect” şi condamnat la moarte.

Autorităţile elveţiene au decis să nu intervină în acest caz, deşi era vorba de un cetăţean al statului lor. Nu au solicitat comutarea pedepsei şi nici cereri pentru clemenţă nu au fost făcute. Mai mult, nici măcar familia lui Bavaud nu a fost informată exact ce se întâmplase cu Maurice, care a fost tranferat la închisoarea Plözensee din Berlin, în aripa destinată celor condamnaţi la moarte (Todeshaus). Condiţiile erau teribile. Prizonierii erau treziţi la cinci dimineaţa pentru a primi o apă neagră pe post de cafea şi o felie de pâine. Condamnaţii la moarte erau ţinuţi într-o izolare strictă;înlănţuiţi de mâini şi de picioare, primeau raţia printr-o deschidere îngustă din uşă. Celula era luminată 24 de ore din 24 şi nu se permitea niciun fel de activitate, cu atât mai puţin vizite. Mâncarea era doar o zeamă lungă şi fără gust. Prizonierii ce urmau să fie executaţi erau informaţi cu o zi înainte, în cursul după-amiezii, „să-şi pună lucrurile în ordine”. Toată lumea ştia ce înseamnă. Spre seară, gardienii preluau prizonierii pentru a fi „pregătit”. Părul de pe ceafă era ras şi mâinile legate la spate. La dangătul clopotului condamnatul era dus în camera execuţiei, unde ghilotina era ascunsă în spatele unei perdele negre. La un ordin aceasta era trasă, iar nefericitul legat de un cadru de lemn sub lama lucioasă. Execuţia urma apoi aproape instantaneu, fără alte formalităţi.

Execuția

Bavaud trebuia executat în ianuarie 1940, dar în cazul său autorităţile au decis să amâne sentinţa, pentru a investiga în continuare misterul care încă învăluia motivaţiile sale. După izbucnirea războiului, probabilitatea unui complot organizat de un stat inamic era considerat un pericol major. Gestapoul l-a interogat, din nou, în februarie 1940 şi în mai 1941, dar Bavaud şi-a menţinut mărturiile. E foarte greu de închipuit cât de teribile au fost cele 18 luni de detenţie pentru Bavaud. Moartea pândea pretutindeni, la fiecare pas ce răsuna pe coridor sau la fiecare tragere de zăvor. Scrisorile pe care i s-a permis să le scrie, dedicate familiei (şi confiscate de autorităţi) dezvăluie un tânăr chinuit de dorul de casă şi frica ce-l măcina, dar în egală măsură şi credinţa neştirbită precum şi o doză de optimism legat de viitor. Şi-a exprimat regretul pentru legătura cu Gerbohay, dezvăluind astfel cine era „protectorul” şi instigatorul planurilor sale. La 5 aprilie 1940, scria cu regret:„Ar fi trebuit să rămân la Saint-Ilan în slujba lui Dumnezeu. Am abandonat Creatorul pentru creatură;eternul pentru lumesc;lumina pentru întuneric. N-ar trebui să fiu aici”.

La 12 mai 1941, în ultima sa scrisoare, mărturisea:„Dragă mamă, dragă tată, aceasta este ultima mea noapte petrecută aici. Nu credeam că această zi va veni, dar mi-am păstrat cumpătul, ceea ce-mi dă speranţă pentru dimineaţă... Mă rog Domnului să-i ierte pe inamicii mei. Cer iertare celor pe care i-am supărat. Vă îmbrăţişez pe toţi... pentru ultima oară. Aş vrea să plâng, dar nu pot. Simt că-mi explodează inima în piept... Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Îmi încredinţez sufletul în braţele lui Dumnezeu. Fiul vostru”. Bavaud a fost nevoit să-şi păstreze „cumpătul” pentru încă o zi, în timp ce ultimele sale cuvinte erau traduse, analizate şi cenzurate. A fost ghilotinat în zorii zilei de 14 mai 1941.

Gestapoul a fost ferm convins că planurile lui Bavaud făceau parte dintr-un complot pe care eşuase să-l descopere. Au avut loc nenumărate anchete, paşii lui Maurice au fost urmaţi întocmai, au fost interogaţi toţi cei cu care intrase în contact. După capitularea Franţei în 1940, poliţia secretă l-a arestat pe Marcel Gerbohay, identificat în corespondenţa lui Maurice. A fost interogat cu brutalitate şi apoi condamnat la rândul său la moarte şi ghilotinat.

Figura lui Bavaud e una tragică. Modul în care a fost descris de Tribunalul poporului, drept un asasin cu sânge rece, inteligent şi calculat, nu a fost decât o modalitate de a justifica sentinţa. În realitate, Maurice era un pacifist convins, aproape incapabil de violenţă, iar acţiunile sale nu demonstrează un intelect peste medie sau instincte de asasin. Pistolul pe care îl achiziţionase era mic şi uşor de ascuns, dar pentru a fi eficient trebuia utilizat de la cel mult cinci metri. Chiar dacă Bavaud ar fi acţionat impulsiv în cursul parăzii şi ar fi deschis focul, e greu de crezut că ar fi putut să pună în pericol viaţa lui Hitler.

Hitler a exagerat întotdeauna modul în care Bavaud a acţionat. „Mi s-a confirmat”, s-a confesat, „că nimeni şi nimic nu poate opri un asasin idealist, gata să moară pentru misiunea sa”. De altfel, comemorarea din 1938 a fost ultima. Bavaud şi războiul au modificat substanţial ceremoniile oficiale la care Hitler participa.

După război, tatăl lui Bavaud a încercat să reabiliteze numele şi reputaţia fiului, cerând o rejudecare a procesului. În decembrie 1955 un tribunal a comutat sentinţa de condamnare la moarte la cinci ani de închisoare, arătând că în 1938 viaţa cancelarului german era protejată de lege „ca a oricărui alt cetăţean”. Un al doilea verdict din 1956 a dat câştig de cauză familiei, obligând statul german la plata unei sume de 40.000 franci elveţieni. În 1989 şi în 1998, Consiliul Federal elveţian a admis oficial că autorităţile timpului nu luaseră măsurile necesare pentru a salva viaţa lui Bavaud. În 2008 guvernul a onorat public viaţa lui Maurice Bavaud, iar în 2011 un mic monument a fost ridicat în Hauterive, în apropiere de Neuchatel. Lumea în care trăim ar fi arătat cu singuranţă altfel dacă într-o zi de noiembrie a anului 1938 Maurice Bavaud ar fi reuşit să-şi ducă planul la îndeplinire.