Istoricii și Securitatea. Cazul istoricului Ion Nestor

Ion Nestor s-a născut la data de 25 august 1905, în localitatea Diocheți, județul Vrancea. A absolvit Liceul „Unirea” în anul 1923. În același an s-a înscris la Facultatea de Litere din București, trecând licența în 1926. Încă din 1925, la propunerea lui Vasile Pârvan, a ocupat postul de asistent la Muzeul Național de Antichități. În 1946 a dobândit titlul de profesor universitar la Universitatea din București, fiind sprijinit de Partidul Social Democrat, al cărui membru devenise;în 1949 a fost exclus din partid. În anul 1955 a devenit membru corespondent al Academiei RPR. În 1962 a primit Premiul de Statpentru activitatea sa la primul volum din Istoria României.A publicat numeroase lucrări (peste 65) și a condus săpături arheologice în peste 22 de șantiere arheologice[1].

Trecutul politic al arheologului numără câteva date trecute, de regulă, la reacționarism, și capabile să-l incrimineze drept dușman al regimului comunist.

Sintetizând mărturiile câtorva istorici sau colegi de muncă ai lui Ion Nestor, putem spune că era un adevărat specialist, un om dedicat muncii, însă, totodată, și o personalitate foarte dificilă, colaborările cu el fiind anevoioase[2].

Având un trecut politic de om politic cu vederi de dreapta (făcuse chiar unele traduceri ale discursurilor ținute de Hitler sau Goebbels), Nestor a fost o țintă de lungă durată a Securității, care l-a flancat pur și simplu cu agenții săi. În cadrul facultății, Ion Nestor preda cursul de Istoria comunei primitive, precum și pe cel de Bazele arheologiei, însă nu o făcea în felul în care dorea Comitetul de Partid al facultății. La propunerea de a scrie un articol în legătură cu lupta URSS pentru destindere internațională, Ion Nestor a refuzat, replicând că „nu este convins că Uniunea Sovietică luptă pentru destinderea încordării internaționale”, acesta fiind doar unul dintre motivele pentru care a fost propus rectoratului pentru scoaterea sa din învățământ[3].

Pentru a-i cunoaște opiniile și gândurile, Securitatea a lansat o vastă operațiune de urmărire a celui ce primise numele de cod „Arheologul”, activitatea profesorului suscitând  un deosebit interes al Securității, nu mai puțin de zece informatori fiind însărcinați cu observarea atentă a activității acestuia[4]. Acuzat deschis de „agitație cu caracter dușmănos la adresa regimului democrat”, de discreditarea acțiunilor „întreprinse de partid și de guvern, considerându-le lipsite de importanță”, s-a cerut verificarea „pentru a se descifra întreaga activitate dușmănoasă pe care Ion Nestor o desfășoară și a legăturilor sale”[5].

Dosarul de verificare inițiat în 4 februarie 1959 reținuse asupra lui Ion Nestor numeroase acuzații, atât de ordin politic, cât și de ordin științific. Cele mai frecvente acuzații politice au fost de apartenență (sau simpatizare) la mișcarea legionară, fiindu-i deschis un dosar pentru o presupusă activitate în „cuibul condus de Vlad Dumitrescu” și de colaborare în cadrul secției de propagandă a Legației Germane în timpul războiului[6].

În cazul „Arheologului”, eforturile Securității au fost îndreptate în a-l determina să publice. Descoperirile arheologice nepublicate, în special cele semnificative pentru afirmarea și demonstrarea tezelor asupra originii și evoluției poporului român, au produs rămâneri în urmă față de istoriografiile țărilor vecine, neintroducând în circuitul științific probe infailibile. Datorită refuzului lui Ion Nestor de a valorifica în scris rezultatele cercetărilor sale se vor acumula numeroase tensiuni între el și conducerea Institutului de Arheologie. La institut, secția de comună primitivă condusă de el a fost adeseori criticată pentru lipsa de activitate, astfel că „fiecare membru a făcut ceea ce a crezut că e bine să lucreze”[7].I se mai reproșa și faptul că, în cursul Istoria comunei primitive, Nestor afirma că în ceea ce privește formarea poporului român, influența germană este superioară celei slave, concluzie care îi va aduce noi acuzații, potrivit cărora „influențează negativ orientarea politică și ideologică a studenților  sau că a contribuit într-o măsură foarte mare la formarea necorespunzătoare din punct de vedere politic și ideologic a unor studenți și absolvenți de la secția de arheologie”[8].

Una din chestiunile pentru care se efectuau presiuni asupra „Arheologului”era publicarea monografiei Sărata-Monteoru, lucru pe care Ion Nestor îl amâna de mai mult timp. Într-o convorbire a conservatorului Muzeului „G. Severeanu” cu informatorul „Slovacul”, primul spunea despre Nestor:„Eu cred însă că răul stă în altă parte! Nestor e un ratat! Nu mai vrea să publice nimic, dintr-un sentiment de dispreț față de cei care îl înconjoară. E un tip care știe carte, însă a ajuns, într-o perioadă de stabilitate, ca să spun așa. E profesor la facultate, e în același timp și membru corespondent al Academiei și ce-i mai pasă!”[9].

Agentul „Drăgan Ion”a fost cel care a contabilizat cu rigoare ce anume a publicat Ion Nestor între 1957 și 1960, adunând doar 78 de pagini, cu adăugirea că acestă „producție” venea de la savantul cu trei salarii. Pentru a caracteriza situația, informatorul credea că „Ion Nestor nu vrea să contribuie în chip cinstit la progresul arheologiei românești în timpul regimului nostru democrat-popular”[10].

La baza cursului de comună primitivă pe care Ion nestor îl preda la facultate, se afla lucrarea lui Engels Originea familiei, a proprietății private și a statului.Florin Constantiniu, unul dintre foștii studenți ai lui Nestor precizează că acest fapt era doar în principiu, pentru că „profesorul Ion Nestor își lua cutezanța de a nu accepta tot ce scrisese Engels”[11].Distanțările de Engels deconcertau pe unii studenți, astfel că la o lucrare scrisă, o colegă a lui Fl. Constantiniu l-a întrebat pe asistentul profesorului Nestor, Eugen Comșa:„Să scriu cum a spus Engels sau cum a spus tovarășul profesor?”, întrebare care a rămas fără răspuns[12].

De altfel, profesorul Nestor nu recomanda nici un fel de bibliografie studenților, doar de câteva ori menționând câteva titluri, fără vreun îndemn de a le citi.

În ceea ce privește activitatea de redactare a contribuției sale la tratatuldeIstoria Românieinu se cunoaște deocamdată decât că i s-au refuzat călătorii de studiu, motiv pentru Ion Nestor de a încerca organizarea unei diversiuni prin care să arate „că nu a avut posibilitatea să meargă în străinătate să se informeze și deci din această cauză, volumul I al Tratatului se prezintă cu lacune în ceea ce privește informația științifică”[13]. De altfel, interzicerea părăsirii țării pentru documentare sau participarea la unele sesiuni de comunicări științifice va fi foarte des întâlnită la „Arheolog”.

În ședința secției din 16 mai 1961, Nestor a susținut o „teză greșită, neștiințifică, nemarxistă, în legătură cu formarea limbii române, anume că limba dacilor ar fi persistat multă vreme, ajungându-se la un bilingvism. A fost aspru criticat, obiectându-i-se că dacă admite că dacii nu au fost romanizați, atunci însăși teza romanității poporului român nu mai poate fi susținută”[14].Nestor nu s-a sfiit niciodată să-și spună clar părerea despre lucrările istoriografiei sovietice, ironizându-le și afirmând că „nu aduc nimic nou, că ele au fost de mult studiate de reprezentanții din Apus”[15].

Poate că Ion Nestor ar fi fost mult mai tranșant cu regimul comunist dacă nu s-ar fi temut pentru familia sa. Astfel, bazându-ne pe informația dată Securității de către agentul „Petre”conform căreia Nestor ar fi spus „dacă nu ași avea fata asta și familia, le-ași arăta eu la ăștia” putem deduce cât de grijuliu trebuia să fie Ion Nestor cu cei din preajma sa. Iar Eugeniei Zaharia și lui Niță Anghelescu, nu o dată le-ar fi spus „vedeți că ăștia vor să mă distrugă, aveți grijă de fata mea, să-i dați un blid de fasole!”[16].

Bibliografie:

-          Constantiniu, Florin,   De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007;

-          Măgureanu, Andrei, Dezbateri privind etnogeneza românilor în anii ’50. De la Manualul lui Roller la Tratatul de Istorie, în SCIVA, tomul 58, nr. 3-4, București, 2007;

-          Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2004.

[1]I. Opriș, Istoricii și Securitatea, vol I, București, 2004, p. 21-22.

[2]Ibidem, pp. 23-24.

[3]Ibidem, p. 29.

[4]A. Măgureanu, Dezbateri privind etnogeneza românilor în anii ’50. De la Manualul lui Roller la Tratatul de Istorie, în SCIVA, tomul 58, nr. 3-4, București, 2007, p. 304.

[5]Ibidem, p. 31.

[6]Ibidem, p. 23 și 26.

[7]Ibidem, p. 33.

[8]Ibidem, p. 29.

[9]Ibidem, p. 37.

[10]Ibidem, pp. 61-62.

[11]F. Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007, p. 44.

[12]Ibidem, p. 45.

[13]I. Opriș, op. cit., p. 655.

[14]Ibidem, p. 66.

[15]Ibidem, p. 68.

[16]Ibidem, p. 80-81.