„Ghepardul”, elegie fastuoasă a aristocraţiei europene

Felinele mari au furnizat dintotdeauna materia primă a heraldicii. În societatea umană, echivalentul prădătorilor este reprezentat de clasa dominantă. Diferenţa esenţială faţă de regnul animal constă în existenţa, necesară, a unor valori care, îmbinate într-o construcţie ideologică complexă, permit funcţionarea socială. Elita unei societăţi nu are calităţi vizibile, necontestabile, cuantificabile, fiind nevoie de o multitudine de convenţii sociale şi culturale pentru a-i afirma şi confirma superioritatea. Dar ce se întâmplă atunci când condiţiile de habitat se modifică şi prădătorii unui ecosistem sunt concuraţi şi, în cele din urmă, eliminaţi de apariţia unor prădători alogeni? Când individul şi chiar specia nu pot concura în faţa unei schimbări bruşte şi radicale ale unor condiţii obiective?

Probabil, situaţia este asemănătoare celei descrise în capodopera nostalgică a lui Lucchino Visconti, „Ghepardul”. El însuşi nobil, conte de Lonate Pozolo, Visconti a regizat această peliculă ca ecranizare a cărţii omonime scrise tot de un vlăstar aristocratic, Giuseppe Tomasso di Lampedusa, pentru a crea cea mai fastuoasă elegie cinematografică închinată decăderii aristocraţiei în Europa. Filmul, realizat în 1963, va obţine în acelaşi an şi premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes.

Fabrizio de Salina, oglinda vremurilor de altădată

Moravurile regimului aristocratic, costumele opulente ale acestuia, dansurile din înalta societate siciliană de la început de secol XIX sunt prezentate magnific, pe îndelete, timp de aproape o oră, ca şi cum timpul ar mai avea suficientă răbdare înainte de a se scurge ultimul fir din nisipul vieţii aristostocraţiei muribunde, într-una dintre cele mai spectaculoase scene din istoria cinematografiei;filmul a fost, de altfel, nominalizat, în 1963, la Oscar, pentru cele mai bune costume.

Eleganţa etalată în timpul balului de la sfârşitul filmului este, în fapt, visul narcisist al unei întregi clase, pentru care viaţa însăşi ar trebui să fie o petrecere perpetuă. Anterior, o privire atentă la detalii va fi observat elementele subtile de decrepitudine în clădiri, de anchilozare în mişcări şi de inadaptare în gândire.

Personajul interpretat magnific de Burt Lancaster reuşeşte să devină oglinda vremurilor de altădată, interpretul auto-reflexiv al cântecului de lebădă expirat de clasa care fusese, altădată, mândria Europei. Fabrizio de Salina ascunde o potenţialitate prea puţin explorată. Principele este un personaj inteligent, puternic, cu multiple pârghii politice şi numeroase calităţi personale, care ar fi putut juca un rol important în noua construcţie politică a Italiei moderne. Extrapolând de la individ la grupul pe care îl reprezintă, vechea clasă dominantă şi-ar fi putut, poate, valorifica resursele încă deţinute pentru a se reinventa şi a se adapta la noul mediu social rezultat în urma schimbărilor majore din cursul secolului XIX din Europa.

Principele refuză însă.

Aristocraţia alege să moară în loc să se adapteze schimbării

Gestul Principelui de Salina echivalează cu respingerea vieţii, cu o sinucidere mascată de idealurile vechii nobilimi şi a istoriei din cărţi prăfuite. În propriile sale cuvinte, este chiar dorinţa de moarte, exprimată prin orice gest şi prin orice alegere. În pofida graţiei desăvârşite care îi e caracteristică, motilitatea principelui este scăzută, iar gesturile sale sunt încete şi ceremoniale.

Jocul lui Burt Lancaser, plin de vervă oratorică, este utilizat, în mod paradoxal, pentru a însufleţi un personaj suferind de oboseală metafizică, de o extenuare care nu este a muşchilor sau a creierului, ci care caracterizează un întreg corp social. O întreagă clasă nu mai găseşte puterea să trăiască, să domine, să lupte pentru propria existenţă şi pentru valorile pe care le întruchipează. Aristocraţia alege practic să moară decât să se adapteze schimbării.

Radical diferit se prezintă nepotul său, Tancredi Falconeri. Întruchipat de un Alain Delon aflat în floarea vârstei, tânărul realizează exact ceea ce unchiul său refuză. Nu are scrupule în a încheia o alianţă cu noii înavuţiţi, îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de şansele de câştig şi este îndeajunst de ambiţios pentru a juca un rol important în construcţia politică ce reprezintă îngroparea clasei în care a fost crescut.

Mişcările exuberante ale acestuia, alături de râsul (prea) expansiv al încântătoarei sale soţii, interpretată de Claudia Cardinale la apogeul frumuseţii sale, fiica unui proaspăt înavuţit, denotă vitalitatea unei noi clase dominante. Veselia permanentă a cuplului contrastează cu sobrietatea Principelui, cu mişcările calculate şi reţinute ale acestuia.

Tinereţea perpetuă a filmului

Una dintre calităţile esenţiale ale filmului este puterea sa de a readuce la viaţă vremuri de mult apuse, fie şi numai pe pelicula subţire de celuloid care se derulează cu repeziciune în faţa ochilor. Oricât de multe ar fi criticile istoricilor profesionişti privind adaptările istorice, cu toţii simţim nevoia apropierii de anumite evenimente din trecut prin intermediul imaginilor magice ale celei de a şaptea arte. Dacă nevoii de a retrăi, vicarial, istoria care ne-a marcat i se adaugă o înţelegere profundă, nuanţată, a vremurilor de demult, atunci putem fi siguri că suntem în prezenţa unei experienţe culturale de cea mai înaltă însemnătate.

Astfel, filmul lui Visconti reuşeşte, în primul rând, să recreeze momentele de cotitură ale mijlocului de secol XIX, în special prin elementele exterioare, de o calitate vizuală excepţională:costume, mobilier, muzică, dans etc. În acelaşi timp, prin încetineala mişcărilor, prin dilemele interminabile care îi macină pe protagonişti, prin cramponarea lor de forme învechite ni se transmite o înţelegere mai profundă şi mai subtilă a răsturnării sociale majore constituite de decesul aristocraţiei şi ascensiunea burgheziei.