China – impresii de călătorie în anul cooperării Media

Prima dată când am văzut chinezi în carne și oase cred că era prin 1995, în București. Nu m-am gândit niciodată că vreo 20 de ani mai târziu aveam să merg să le vizitez patria. Zgomotoși, cu o română care se rezuma doar la câteva cuvinte, cele mai multe legate de preţul și numele mărfurilor pe care le comercializau – cei mai mulți dintre cei pe care îi vedeam atunci în București erau negustori, veniți să descopere o nouă piață de desfacere și să pună în aplicare o filozofie de viață venită din deschiderea pe care țara lor, condusă atunci de Den Xiaoping, le-o oferise cu doar câțiva ani înainte. O parte au prins rădăcini aici, în România, alții s-au întors acasă, într-o altfel de țară pe care am descoperit-o și eu acum cu multă uimire.  

Iunie 2017. Un grup de jurnaliști, din care am făcut și eu parte, din țările numite „CEE Countries” (adică cele din Europa de Est și cele din Balcani) fac o vizită de 8 zile în Beijing, Shanghai, Shenzhen și Guangzhou (fostul Canton) la invitația Secretariatului pentru Cooperarea China-CEE, pentru a descoperi acea compontenă numită +1, adică China. O vizită cu 23 de jurnalişti din țări ce se întind de la Baltică la Mediterană, membre și aspirante la Uniunea Europeană, ce avea să îmi ofere multe perspective atât asupra noastră, a celor 16, cât și a țării gazdă. Este o explicație pe care v-o datorez din titlu – ce cu cooperarea media?! Pentru a mă face înțeles, nu de alta, dar pe la noi, jurnaliștii sunt concentrați la ce fac parlamentarii, și mai puțin la oportunitățile și mișcările globale, fac o mică recapitulare: Belt and Road Initiative, sub pălăria căreia s-a desfășurat toată vizita noastră, este o strategie prin care China își dorește să se lege de țările din Asia și din Europa printr-o serie de drumuri, căi ferate și aeriene, precum și legături/inițiative comerciale sau de afaceri. Încercând să fie deopotrivă și pratici și didactici, chinezii au împărțit tot acest mega proiect în structuri mai mici și mai bine conturate. Țara noastră intră în platforma numită 16+1 Central and Eastearn European Countries alături de alți membri UE precum Ungaria, Bulgaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Croația și Slovenia, dar și aspiranți precum Albania, Muntenegru, Macedonia, Serbia și Bosnia Herțegovina. Cooperarea media vine ca o completare a acestei strategii lansate în toamna lui 2013 de China. Gândită economic - în primul rând ca un vast proiect de infrastructură – construirea de căi ferate, de poduri şi de autostrăzi, la căpătul cărora produsele chinezeşti vor ajunge mai rapid pe pieţele Eurasiei – dar cu iz istoric, formula Silk Road – Drumul Mătăsii prevede multe paliere inclusiv schimbul cultural. Cumva rațiunea drumului nostru, cu patru opriri importante – Beijing, Shanghai, Shenzhen și Guangzhou, a fost să înțelegem ce se întâmplă cu China de azi, cum a evoluat și cam ce își dorește în viitor (da, pentru că ei chiar au o strategie în acest sens!).

Povestea mea spre China pornește în fața unui computer la București când, după ce primesc invitația Ambasadei, îmi dau seama că nu prețul unui deplasări până acolo poate fi o problemă foarte mare, ci numărul extraordinar de ore pe care îl poate avea această călătorie. Bucureștiul, odinioară bine legat de Beijing, nu mai are niciun zbor spre acest spațiu. Cel mai scurt drum pe acest traseu însuma pe puțin 14 ore, cu o pauză de câteva ore printr-un aeroport din vestul Europei, iar la întoarcere din sudul Chinei numărul orelor acumulate depășea 15 ore folosind cea mai riscantă rută prin aeroportul din Istanbul (un aeroport destul de complicat în care multe cunoștințe au pierdut legături!). Așadar, m-am văzut în față unui zbor de 15 ore la dus spre Beijing, și 21h:20 minute la întors din Guangzhou, respectând și niște criterii de ore de așteptare și rentabilitate financiară. Toate acestea în contextul în care în urmă cu ceva ani de zile de la București la Beijing făceai cam 8 ore şi jumătate.

Prima întâlnire cu chinezii a fost la Viena în aeroport, când mulți chinezi se întorceau acasă de prin Europa. Mulți semănau cu negustorii întâlniți de mine în București – zgomotoși și neliniștiți și cu multe pungi și geamantane după ei, chinezii s-au așezat la coadă cu mult înainte de a începe îmbarcarea într-un Boeing 777. Deși zbor de noapte, forfota a continuat ca într-un furnicar cam toate cele 10 ore de zbor. Aterizarea la Beijing m-a trezit de-a binelea și diferența de fus orar (+5 ore) începuse să își spună cuvântul. Nu mai ştiam despre frumosul oraş decât originea numelui: Bei – Nord, Jing – Capitală, în contrast cu Nanjing, capitala de sud. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut gigantica construcție. Mai văzusem aeroporturi mari și foarte mari, dar acesta intra în categoria giganților. Întrucât am ajuns printre primii, am avut privilegiul să merg cu o mașină normală la hotel și să mă minunez pe drum de infrastructură, dar și de faptul că tot ce îmi imaginam eu despre China nu are prea mare legătură cu realitatea. Acoperișurile acelea curbate și hutonguri – străduțele mici și întortocheate, aproape că lipseau din peisajul dominat de blocuri și clădiri impunătoare. Aveam să aflu mai târziu că pe lângă Orașul Interzis, reședința imperială, și alte câteva locuri și temple aceste construcții s-au pierdut de mult, Al Doilea Război Mondial și reamenajările ulterioare contribuind din plin la împuținarea lor. De asemenea, smogul, de care mulți se plâng când ajung în Beijing, era inexistent – aveam să aflu mai târziu că el este mai prezent iarna, iar înainte de sosirea noastră plouase, fapt ce curațase atmosfera.

Odată ajuns la hotel, aflam că programul începe abia seara târziu și de aceea am luat o hartă, o sticlă cu apă și am pornit spre piața Tiananmen, cu gândul să cunosc la pas locul așa cum obinuiesc să fac în fiecare oraș nou. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că distanțele au alte conotații la Beijing. Ceea ce în orice metropolă europeană îmi părea realizabil într-o oră, aici s-a transformat în trei! După atâta drum, efortul nu a fost răsplătit – accesul în piață fiind restrictionat din cauza unei vizite oficiale, dar am putut vedea pe drum semnele schimbării economice ale Chinei: magazine de lux de dimensiuni impresionate, lângă clădiri ministeriale ale Republicii Populare Chineze, firme și branduri internaționale amestecate cu buticuri chinezești, mașini de toate națiile și oameni agitați să muncească și să prospere financiar. M-am întors la hotel pentru debutul programului nostru folosind metroul. Sunt multe magistrale și toate asigură zilnic transportul a peste 10 milioane de oameni într-un oraș dispus matematic.

Cina ne oferă ocazia să ne cunoaștem între noi, jurnaliștii invitați din cele 16 țări și organizatorii din țara gazdă. Nu știu cum fac, dar ajung primul la această întâlnire, fapt ce îmi conferă posibilitatea să o cunosc pe doamna ambasador Huo Yuzhen, reprezentant special pentru cooperarea China – CEEC din cadrul Ministerului Afacerilor Externe chinez. Îmi dau seama din primele momente că doamna ambasador are o simpatie foarte mare pentru România. De altfel, între organizatori a fost și o tânără, doamna Li Zhong (Lidia), angajată a aceluiași minister la departamentul relațiilor româno-chineze și care vorbea bine limba română, fapt ce pe parcursul vizitei a fost un mare plus pentru cei veniți din România și care mi-a întărit și mai mult sentimentul de atenție sporită oferită nouă, mai cu seamă că am fost singurii care am beneficiat de acest tratament.

Acest sentiment avea să mi se confirme pe parcursul întregii vizite, iar motivația ține de un fapt istoric – relațiile diplomatice deosebite pe care Nicolae Ceaușescu le-a avut cu China în anii ‘60 – 70, și mai ales medierea conflictului sino-sovietic și dezvoltarea relațiilor americano-chineze în timpul președenției lui Nixon. Peste tot pe unde am mers în vizita mea în China am simțit acest aspect foarte puternic – catedra de limbă română de la Universitatea de limbi străine din Beijing este una dintre cele mai vechi și cu tradiție, iar departamentul de limbă română de la Radio China Internațional este și el unul dintre cele cu cea mai mare existenţă, apărut în 1968. Totuși, relațiile slabe, cu câteva excepții, din ultimii 25 de ani, produse de cele mai multe ori din cauza indiferenței manifestate de autoritățile de la București, au dus la o oarecare uitare a acestei prietenii. Vă întrebați oare ce mă determină să spun acest lucru? Faptul că în China simpatia față de români și România o întâlnești la oamenii în vârstă și foarte rar la tineri, cooperarea româno-chineză fiind bazată doar pe aceste rădăcini tradiționale, cu foarte puține efecte economice și perspective de dezvoltare. Lăsând deoparte limbajul diplomatic, realitatea de azi ne arată că deși beneficiem de o simpatie aparte din partea Chinei, din cauza ignoranței guvernaților de la București suntem printre codașii celor 16 țări la dezvoltarea unor parteneriate economice cu China. Ne-am obișnuit să ne uităm cu invidie la țări din jur, mai ales la Polonia sau Ungaria, considerând că ele sunt cumva favorizate în cadrul acestei platforme de dezvoltare, când defapt problema este la incapacitatea autorităților noastre de a realiza strategii fezabile, planuri pe termen lung și un cadru de dezvoltare durabilă a unor parteneriate menite să dezvolte România. Toata această reflecție economică ar trebui de dezvoltată separat, pentru că lecția chineză ar putea să ne fie de mare folos.

Nu ești un om împlinit cu adevărat dacă nu ajungi o dată în viață la Marele Zid Chinezesc

Primul obiectiv al oricărui om ajuns în China este Marele Zid Chinezesc (万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng). Se spune că această construcție s-ar vedea de pe lună și că însumează o lungime de 21.196,18 km. Ridicarea lui a început undeva în secolul al V-lea î.Hr., iar dimensiunea maximă a fost atinsă în timpul dinastiei Ming (1368-1644). Scopul a fost unul defensiv, protejarea imperiului chinez de agresiunile venite dinspre nomazii din nord fiind prioritară. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12m înălțime, cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare. Marele zid era și o importantă arteră de transport comercial și militar. Grosimea zidului este foarte diferită, spre exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8m, la coama zidului 8, iar la bază 10m grosime. După ce pe tron urcă ultima dinastie chineză, Qing, în 1644, dinastie de origine mongolă, zidul este lăsat în paragină pentru că el fusese construit tocmai împotriva lor, iar acum ei se găseau la conducerea imperiului. Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și accesibilă turiștilor, iar noi am ajuns la una dintre aceste porțiuni, dotată cu toate facilitățile pentru a ajunge pe acolo – Mutianyu.

Aflată la doar aproximativ 70 de kilometri de capitală, această zonă este probabil una dintre cele mai frecventate și mai fotografiate de turiști și un loc foarte bun în care să vezi toate componentele zidului. Accesul se face cu autocar sau mașină personală, apoi la baza muntelui se achită biletul și se merge cu un Shuttle bus până în apropiere de telecabină, folosită pentru ultima porțiune foarte abruptă. Ghidul nostru, cu o floare în vârf de selfie stick, ne-a ghidat până pe esplanadă și după ce ne-a dat informațiile pe care vi le-am dezvăluit mai sus, ne-a oferit o oră să explorăm zidul de unii singuri, avertizându-ne cu privire la neregularitatea scărilor, construite astfel pentru a împiedica și mai mult pe invadatori. Nu doar peisajul ne-a copleșit, ci și cei peste 2300 de ani de istorie a acestui monument. După o oră de mers de-a lungul zidului am revenit pe esplanadă, nemulțumiți de faptul că soarele nu s-a arătat. Ghidul a zâmbit cu subînțeles și ne-a spus: „Ați prins cea mai bună vreme pe Marele Zid!”. Aveam să înțelegem zilele următoare semnificația acestor vorbe, când soarele a ieșit dintre nori, iar temperatura a urca rapid la 35-37 de grade la umbră.

Seara am întâlnit oficiali din cadrul Secretariatului pentru Cooperarea China CEEC, Ministerul Afacerilor Externe și reprezentanți ai ambasadelor celor 16 țări, inclusiv cu domnul Chen Xu, cel care conduce Secretaritul pentru Cooperare între China și țările din Centrul și Estul Europei. A fost momentul în care am înțeles motivul vizitei, momentul în care ne aflăm – al patrulea an al lansării proiectului Belt and Road Initiative, respectiv anul cooperării media, și un scurt raport al parteneriatelor și al proiectelor dezvoltate până în prezent. Fără foarte multe surprize, Polonia conduce detașat în cadrul proiectelor și al parteneriatelor, iar România a fost menționată doar pe la câteva capitole mai mici. Privesc la încăperea plină de oameni destul de sfioşi în a pune prea multe întrebări. Pe ici, pe colo, se pun câteva întrebări anemice și unele nepotrivite. Dezvoltare, armonie, cooperare și beneficiu mutual – toate sunt concepte ce par a fi dezvoltate în ceva ani de tratative și exemplificate cu tot felul de parteneriate în numeroase domenii de activitate în cele 16 țări, dar foarte puțin discutate în unele dintre ele. Îmi întreb un coleg din Polonia, dacă la ei în presă se discută despre aceste lucruri. Îmi răspunde afirmativ: „sunt oportunități pe care Polonia trebuie să le ia în calcul”. Totuși, în afară de polonezi, ceilalți sunt împărțiți în două tabere: cei care cunosc binișor acest proiect, și ceilalți ca noi, care au auzit mai degrabă în contextul în care aceste proiecte ocoleau țara lor. Am senzația că după semi-eșecul cu fondurile europene, această este o altă oportunitate care ne scapă printre degete, că guvernații, indiferent de culoarea politică, privesc doar la propriile buzunare și că nouă ni se spune doar că nimeni nu este interesat să facă vreun parteneriat cu România, în vreme ce alte țări din această platformă 16+1 au ajuns până în punctul în care au zeci de proiecte comune.

Ziua următoare aduce două vizite extrem de interesante și una pe care mi-o doream de mulți ani. Universitatea de Limbi Străine din Beijing mi-a oferit o altă perspectivă și lecție de dezvoltare pe care vizita în China mi-a dat-o: investiția în creiere! Tineri talentați sunt îndrumați ca în afara unei specializări practice să își îmbunătățească cunoștințele cu limbi străine rare! Pentru fiecare dintre cei veniți de la peste 8000 de kilometri era un student nerăbdător să vorbească cu noi în limba pe care el o auzise doar la curs sau pe care o descoperise în vizitele făcute în țările a căror limbi le studiau. Plimbarea prin campusul universitar și apoi prin biblioteca universității mi-a oferit o nouă lecție: China vine pregătită la această cooperare nu doar cu niște bani, ci și cu niște tineri bine informați care cunosc limba țării și cultura acesteia. Sunt gata să învețe cât mai mult din scurta experiență! Lidia îmi spune că aici a învățat română. O întreb tot felul de nimicuri despre procesul de admitere la Universitate și primesc răspunsuri care mă intrigă și mă uimesc în același timp. Aflu cum că este una dintre cele mai dorite universități și că studenții de la limbi rare nu sunt lăsați să se descurce ca la noi după absolvire, ci li se oferă oportunități importante de carieră în Ministerul Afacerilor Externe, în media, în economie, în învățământ sau în alte puncte cheie ale statului. Mă intrigă faptul că noi tratăm tinerii români cu mult dispreț, iar alții îi prețuiesc și investesc în ei inclusiv cu programe de schimburi culturale de un an de zile în țara respectivă. În bibliotecă găsesc multe cărți vechi, chiar și discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu, semn că relațiile recente sunt destul de slabe, iar o colaborare între Biblioteca Națională a României și astfel de catedre de limbi de peste mări și țări sunt inexistente.

Până la a ajunge la vizita dragă sufletului meu din Orașul Interzis, am să vă povestesc despre experiența Radio China Internațional. Am intrat într-o clădire foarte înaltă fără să știm la ce să ne așteptăm. Am fost invitați într-o sală de ședințe și după toate introducerile de rigoare, ne-am trezit cu următorul anunț ... „pentru fiecare țară în parte în cadrul Radio China Internațional există un departament!” Pe bune! Adică ce fac oamenii aștia? Doamna director a stației îi roagă pe colegii ei adunați în cealaltă parte a sălii să ne adreseze câte un salut. Rând pe rând, în picioare se ridică câte 2-3 oameni, care spun câteva vorbe în diverse limbi slave, în maghiară și la un moment dat un domn, ceva mai în vârstă, și colega sa se ridică și spun într-o română neaoșă: „Bună ziua! Sunt Wu Min și împreună cu colega mea Zhang Xue și alți redactori ne ocupăm de departamentul de limbă română. Vă urăm bun venit la Radio China Internațional!” Răspund împreună cu colega mea de la Agerpres anemic „Multumim mult!”. Era neașteptat și copleșitor ca după ce văzusem semințele la Universitate, acum să vedem roadele. Pe Lidia care era cu noi deja de trei zile aproape că nu o mai puneam la socoteală.

Apogeul vizitei la Beijing a fost cu siguranță vizita la fosta reședință imperială. Orașul Interzis (紫禁城, Zǐjìnchéng) sau Palatul Vechi (Gùgōng) a fost reşedinţa împăraților Chinei din dinastiile Ming și Qing. Aproape 500 de ani oamenii de rând nu au putut intra în acest loc sacru care era centrul ceremonial și politic al Chinei imperiale. Numele său întreg este „Oraşul purpuriu interzis” şi provine pe de-o parte de la credinţa străveche că aici locuiau doar zeii şi, bineînţeles, împăratul ca fiu de zei, şi pe de alta de la faptul că, în afara acestuia, a familiei şi favoritelor sale şi a celor care slujeau aici, nimeni nu avea voie să pătrundă pe acest teritoriu sacru. Construcţia a durat 14 ani. A început în 1406, în al patrulea an de domnie al împaratului Chengzu şi s-a terminat în 1420, în al 18-lea an de domnie al aceluiaşi împărat. Numărul de 9.999 de camere nu este întâmplător, ci a fost ales special ca cifra să fie cu una mai puţin decât cea care în tradiţia chineză simbolizează “Perfecţiunea Divină”. Este cel mai reprezentativ exemplu de arhitectură imperială chineză, aflat pe Lista patrimoniului mondial al UNESCO încă din 1987. Dincolo de lucrurile acestea pe care fie le cunoșteam din cărți, fie ni le-a prezentat foarte frumos ghidul cu floricica în vârf de stick, când am ajuns să vedem prima poartă sudică, Poarta Meridian (Wǔmén) de intrare în fostul palat imperial ne-am simțit copleșiți – în primul rând de căldură (erau deja vreo 35 de grade și niciun copac în jur) și de emoție. În minte aveam doar scenele din filmul lui Bertolucci, „Ultimul împărat”. Ghidul nostru ne prezintă fiecare poartă în parte și ne spune la final: „Probabil deja ați aflat că aici în China totul este despre pace și armonie, cam așa și cu toate porțile noastre”. Apoi, zâmbind spre noi: „V-am spus ieri la Marele Zid că nu doriți soare!”. Avea dreptate. Când am ajuns în grădinile imperiale am crezut că înviem. Măcar un pic de umbră. Nu voi insista cu labirinutul de camere și multitudinea de locuri extraordinare pe care le adăpostește Palatul Interzis. Ai avea nevoie de vreo câteva zile să le vizitezi pe îndelete și să înțelegi frumusețea lui pe deplin. Fiecare ornament și dantelărie are o poveste care îl leagă pe împărat de zei.

Cum am mâncat adevărata rață de Peiking

Am părăsit capitala Chinei nu înainte de a merge la unul dintre cele mai celebre și mai vechi restaurante din Beijing, Quanjude Roast Duck (烤鸭店), unde se servește un produs culinar intrat deja în patrimoniul UNESCO – rața Peiking. Aflat pe o străduță pietonală, restaurantul era plin ochi la ora cinei, însă organizatorii rezervaseră un tratament regesc pentru noi, la mesele unde fuseseră primiți Fidel Castro, Pele, George Bush Sr. și alte personalități de vază. De altfel, în cadrul întâlnirilor pe care le-am avut ni s-a spus că în China jurnaliștii sunt considerați regi fără coroană. Am aflat că restaurantul era o afacere de familie si fusese deschis în 1864, cam pe când în România era la domnie Alexandru Ioan Cuza, iar rața pe care am mâncat-o avea chiar un certificat special pentru a atesta proveniența și autenticitatea. Există multe locuri care servesc acest tip de rață, dar nu toate sunt atestate ca atare, iar rațele pe care le servesc nu sunt cele crescute special pentru a fi gătite astfel. După ce am mâncat tot felul de bunătăți care ne pregăteau pentru evenimentul culminat al serii, în scenă a intrat un bucătar cu celebra rață (la câți jurnaliști și organizatori eram, nu a ajuns o rață, ci au fost cam un cârd mai mic). Bucătarul s-a așezat într-un colț și a început să o felieze, în timp ce ospătarii serveau nişte mini-chifle și niște foi subțiri ca cele de foietaj, dar mult mai flexibile. Apoi, pe masă a ajuns și sosul de soia, usturoi pisat, zahăr, și niște felii subțiri de ceva ce părea a fi castravete. Au mai fost servite două feluri de carne: o piele foarte grasă și crispy și carnea propriu-zisă. Ospatarul ne-a făcut rapid o demonstrație cu celebrele bețisoare chinezești cum se mânâncă rața Peiking.

A luat o foaie de aluat si a pus pe ea 2-3 bucățele de carne pe care le-a dat mai întâi prin sos de soia, apoi a pus câteva bucăți din castravetele acela chinezesc și un pic de usturoi și cu o dexteritate demnă de invidiat a învelit totul ca într-o sărmăluță sau clătită folosind doar bețisoarele chinezești. Apoi, când ne-a citit disperarea pe față, ne-a spus că putem face același lucru folosind mini-chiflele și că vom obține: mini-burger chinezesc. În privința bucăților de piele groasă ne-a explicat că se mănâncă cu zahăr, așa ca o gustare. Cu multă strădanie şi folosindu-mi degetele am reușit să mânânc delicioasa rață, nu înainte să aflu tot felul de informații interesante despre lucrul care i-a făcut celebri pe chinezi în toată lumea – bucătăria lor. După cum aveam să aflu chiar de a doua zi, bucătăria chinezească are o sumă de principii de bază în privința tehnicilor de gătire, dar gustul diferă mult de la o zonă la alta a ţării. În centrul Chinei mâncarea este mult mai picantă, iar în unele zone de coastă, precum Shanghai, mâncarea este dulce. Capitala cumva însumează toate bucătăriile regionale și le mixează într-o formă aparte.

Shanghai: vechi și nou în capitala financiară a Chinei

Am părăsit Beijingul pentru a ajunge în capitala financiară a Chinei – Shanghai. Cum era de așteptat, una dintre principalele întâlniri s-a desfășurat cu China – CEE Fund (fondul de investiții dedicat acestei platforme 16+1). Cu siguranță aici a fost apogeul curiozităților și întrebărilor membrilor delegațiilor din țările europene pentru a înțelege modul în care China își dorește să investească în Europa Centrală și de Est. Răspunsurile au oferit o perspectivă a interesului și a deschiderii ţării asiatice, ca parte a unei strategii gândită pe termen mediu și lung, precum și a modului cum s-au construit unele proiecte până în prezent.

Atmosfera din Shanghai (上海) s-a dovedit a fi impresionantă și copleșitoare deopotrivă. Unul dintre orașele vechi ale Chinei, locul de naștere al comunismului chinez, orașul ascunde dincolo de minunile dezvoltării moderne bijuterii arhitecturale în vechile cartiere: britanic, francez, german. Ca o mică paranteză istorică, în 1832, British East India Company a considerat că orașul Shanghai poate deveni un potențial centru comercial pentru ceai, mătase și opiu. Însă oficialii imperiali chinezi au respins ideea. Britanicii i-au forțat apoi chinezi să importe opiu britanic (produs în India Britanică) fapt ce a dus la primul război al opiului între 1839 și 1842. Forțele militare Qing nu s-au putut împotrivi britanicilor. Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Nanjing, iar Shanghai a fost unul dintre cele cinci orașe chineze care urma să fie deschise consulilor britanici, comercianților și familiilor lor. În curând, pe lângă aceștia, comercianții din Franța, SUA, Germania și alte puteri străine au început să se mute în Shanghai, dobândind pentru ei înșiși "concesii" suverane și tot felul de privilegii. Din acea perioadă au rămas numeroase locuințe, mai ales în zona veche a orașului, care azi este o picătură într-un ocean.

Orașul Shanghai are peste 20 milioane de locuitori dintre care peste 200 000 de expați, potrivit surselor oficiale. Deschiderea Chinei, produsă după 1978, a poziționat acest oraș între ferestrele țării spre lume, ceva mai târziu decât zona de sud din Shenzhen și Guangdong. Investițiile și creșterea economică ale Shanghai-ului au început cu o decadă întârziere, prin 1990, dar sunt impresionate. De curiozitate ar trebui să știți că aici se găsește una dintre cele mai înalte clădire din lume precum si restaurantul care se învârte în jurul axei proprii din Oriental Pearl Tower. Printre alte puncte de interes vizitate în Shanghai a fost și Centrul cu expoziția de planificare urbană, unde ne-au fost prezentate etapele dezvoltării orașului și ale transformării sale. E adevărat că o atenție specială s-a oferit zonei în care s-a investit mult în ultimii ani – Pudong, acolo unde se află și aceste clădiri extraordinar de înalte și care de pe faleza râului Huangpu (aici se găsește și celebrul bulevard Bund) oferă imaginea simbol a Shanghai-ului de azi.

Dacă alegi să întorci spatele imaginilor de azi ai în față arhitectura specifică a Bundului: una dintre cele mai bogate colecţii de clădiri Art Déco din lume. Aici, povestea orașului este spusă de clădiri contruite în stilul colonial din secolele trecute și care inspiră putere, bani, influență, spionaj și tot ceea ce se părea de necrezut odinioară la Londra, Paris, New York sau alte metropole ale lumii occidentale despre Orient.

Un punct de interes turistic în Shanghai este Piața Yuyuan unde, renovate și reconstruite poți vedea, clădiri chinezești și te poți întâlni cu un „bazar” chinezesc și cu tot felul de mâncare stradală. Condimente, mătase, ceaiuri, evantaie, bețe chinezești inscripționate și alte mărfuri de tot felul se găsesc la dispoziția turiștilor, într-o aglomerație demnă de Shanghai. Revenim seara în Turnul Perlei Orientului pentru a lua cina. Soarele apune lăsând o lumină roșiatică peste râu și nu ne putem opri din a ne minuna de frumusețea orașului văzut de la cei 267 de metri la care ne aflăm. Sunt atât de multe informații care mă surprind nu doar vizual – clădirile construite în mai puțin de 20 de ani în care ne aflăm, ci și faptul că acest oraș în 1993 nu avea metrou deloc, iar azi au peste 700 km, inclusiv pe sub râul Huangpu (care este cam cât e Dunărea la Drobeta Turnul Severin).

Toate acestea îmi treceau prin minte când m-am urcat în liftul care ne ducea la restaurant. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc și m-am trezit cu urechile înfundate direct la 267 de metri în restaurant. Îmbinarea nou cu vechi se simte cel mai bine aici și nu de la înălțime, ci în subsolul Turnului unde poate fi vizitat muzeul de istorie al orașului din cele mai vechi timpuri și până azi, realizat cu manechine de ceară, foarte bine executate, care pot rivaliza oricând cu cele de la Madame Tussauds.

Shenzhen, mândria Chinei de azi

Am pornit spre Shenzhen cu o întârziere de jumătate de zi din cauza unui taifun care lovise sudul Chinei și lăsând Shanghai-ul în urmă cu multe regrete din cauza faptului că am avut prea puțin timp să îl vizităm. De cum am ieșit din aeroportul cu design futuristic ne-am simţit loviți de clima nemiloasă – o umiditate excesivă amplificată de taifun și o căldură care te făceau să transpiri pe loc.

Aflată la granița cu Hong-Kong, metropola este cel mai tânăr megalopolis al Chinei. Mai exact, în urmă cu 35 de ani aici era un sat amărât cu 300 de locuitori, azi fiind peste 20 milioane de oameni și reprezentând unul dintre principalele porturi ale Chinei. Aici am apucat să vizităm câteva expoziții cu privire la evoluția orașului și a planificării urbane – parcul Lianhuashan, respectiv Muzeul orașului Shenzhen. Fiecare dintre ele ne-a prezentat cum această poartă maritimă a Chinei s-a deschis şi dezvoltat într-un ritm ameţitor.

Cu toată dezvoltarea economică s-a ținut cont de nevoia de spațiu verde și sunt foarte multe locuri de promenadă. Un fapt care m-a frapat a fost acela că orașul are o medie de vârstă extraordinar de mică – 32 de ani. Sunt foarte mulți tineri care lucrează în Shenzhen. Ridicat cu o viziune spre viitor, acest oraș imens nu se confruntă cu aglomerația urbană întâlnită în Shanghai sau Beijing. Dincolo de investiţiile economice, viziunea asupra Shenzhen-ului a fost aceea de a-l transforma într-o capitală culturală modernă a Chinei – este capitala lecturii și a designului, iar acest fapt poate fi văzut prin institutele și huburile culturale construite pentru artiști și scriitori.

Chiar dacă istoria orașului este foarte proaspătă, aici puteți vedea și un parcul tematic al culturii chineze. Aici am luat cina și am avut parte inclusiv de obiceiuri practicate la masă din diverse regiuni ale Chinei și chiar eram cât pe ce să stric unul dintre ele.

Mass Media în China

Am lăsat la urmă experiențele multiple pe care le-am avut pe la diverse instituții media din China. Dincolo de puternica impresie lăsată de Radio China Internațional, am apucat să văd și Shanghai Media Group, Shenzhen Media Group și Shenzhen Daily. Impresionante sunt tehnicile și softurile folosite pentru ilustrarea grafică de la televiziuni chineze precum și investițiile în aplicații mobile și VR. Încercarea de a fi prezenți şi la zi cu toate mijloacele de comunicare, fac din trusturile chinezești niște competitori de piață redutabili. În plus, imensa audiență pe care o au le asigură o stabilitate destul de mare.

E adevărat că industria de print abia acum a început să simtă scăderile cu care piața occidentală s-a lovit în trecut, dar încearcă cel puțin pentru moment să susțină încă ziarul în formatul clasic pe hârtie. Totuși dezvoltarea și investițiile din zona de online ar putea amortiza această cădere viitoare. Oricum vom vedea care va fi soluţia chinezească la această problemă.

Pe post de încheiere

Relatarea acestor experiențe în această formă este doar un rezumat și o bază de informații pentru viitoare articole sau exemple, pentru că programul încărcat și multitudinea de lucruri și locuri văzute nu au făcut decât să-mi deschidă o altă pespectivă despre China. Cu siguranță platforma 16+1 China – CEE Countries este un loc în care poți realiza proiecte comune din care ambele părți să câștige, dar mai mult decât atât este un loc în care poți să te cunoști mai bine și să deschizi porți pentru o înțelegere culturală între lumi ce par la capătul lumii pentru fiecare dintre noi, fie că suntem europeni, fie chinezi.