Cazinoul, izvor de prosperitate al Principatului Monaco
Se părea că înființarea Société des Bains de Mer, în 1856, va rezolva rapid problemele financiare ale Principatului Monaco. Dar mai era mult, foarte mult până departe. Totuşi, familia Grimaldi a știut când şi cum să exploateze la maximum expertiza specialiștilor și injecțiile de capital ale investitorilor, astfel încât bunăstarea micuței lor țări și, evident, a dinastiei să nu mai fie vreodată pusă sub semnul întrebării.
Cazinoul, de dimensiuni reduse, nu a demarat activitatea prea încurajator. Iar finanțele lui Charles III au ajuns rapid la limita inferioară, astfel încât, în mai 1858, concesiunea asupra cazinoului a fost transferată lui François Lefebvre, președintele sindicatului jocurilor de noroc Valmy. Monsieur Lefebvre s-a pus pe treabă, a mutat operațiunile în vechea garnizoană, un vas proprietate personală (numit Charles III), cu o capacitate de 60 de pasageri, făcea curse zilnice Monaco-Nisa, iar două mici hoteluri, pompos numite Hotel d’Angleterre și Hotel de Paris, au fost construite în apropierea portului. Chiar și-așa, la finele lui 1860, Société des Bains de Mer (SBM) înregistra pierderi de 80.434 de franci.
Încă un salvator și un ajutor câtuși de puțin dezinteresat
Falimentul lui Charles III, care, între timp, orbise, părea inevitabil. Principele era nevoit să se bazeze pe ceilalți, îndeosebi pe mama sa, Caroline. Nemulțumită de Lefebvre, aceasta l-a contactat pe francezul François Blanc, artizanul cazinoului din Bad Homburg. Pe 2 aprilie 1863, Charles (cu mâna ghidată de Caroline) a semnat acordul conform căruia Blanc urma să administreze în următorii 50 de ani Société des Bains de Mer et du Cercle des Étrangères (ultimul cuvânt reliefând dorința Carolinei ca doar străinii să aibă acces în cazinou).
Atmosferă efervescentă într-o sală a cazinoului, la 1890
Blanc consimțea să plătească sindicatului Valmy 1,7 milioane de franci în trei tranșe, iar lui Charles, 50.000 de franci pe an plus 10% din profitul net plus o indemnizație privată de 2.000 de franci/săptămână. În câteva săptămâni, Monaco devenise un uriaș șantier. Blanc singur izbutise asta? Poate că nu trebuie să ne arătăm surprinși aflând că destui bani fuseseră strânși și cu ajutorul, evident pragmatic, oferit de James Rotschild, președintele Paris-Lyon-Mediterranean Railroad, și de familia de bancheri cu același nume celebru, pentru a construi un cazinou, drumuri, hoteluri și vile.
Platoul Spélugues devine Monte Carlo în onoarea lui Charles Grimaldi
Vechiul cazinou a început să producă, iar noul stabiliment de lux a fost deschis în 1863, suferind extinderi ulterioare. Pe 1 iulie 1866, platoul Spélugues, unde a fost construit cazinoul (înconjurat, evident, de hoteluri, restaurante și locuințe de lux), a fost denumit, în onoarea lui Charles III, Monte Carlo, adică muntele lui Carlo (versiunea lui Charles în limba italiană).
În același an, capitalul SBM era de 15 milioane de franci, fiind emise 30.000 de acțiuni. Dintre acestea, Blanc deținea 22.000, Principele primind doar 400. Restul? În posesia familiei Rotschild și a altor investitori. În 1871, grație lui Blanc, Monte Carlo nu avea egal pe Riviera: 19 noi hoteluri, 24 de mari vile, 80 de apartamente și cazinoul extins. Oportunitatea de a dobândi, după zece ani, cetățenia monegască și de a nu mai plăti taxe a atras mulți noi rezidenți.
Pe 25 ianuarie 1879, Opera din Monte Carlo, La Salle Garnier, va fi deschisă cu o reprezentație a celebrei Sarah Bernhardt, împătimită jucătoare de noroc, care a pierdut mari sume și înaintea reprezentației, și după. Opera a fost ultima contribuție a lui Blanc, care va muri în 1880, afacerea fiind continuată de fiul său, Camille. Urma o nouă etapă.
Steag naţional, cu blazonul familiei Grimaldi şi culorile Republicii Genoveze
Până atunci, Charles III crease un nou cadru legislativ și administrativ. În 1858, el instituise o medalie națională, Ordinul Saint-Charles, simbol al suveranității țării. În 1881 a decis noul steag național, care înglobează blazonul familiei Grimaldi – cei doi călugări care țin câte o sabie simbolizează cucerirea fortăreței aflate pe stâncă de către Francesco, deghizat în călugăr, iar coroana de deasupra evocă suveranitatea, plus motto-ul Deo Juvante) și culorile roșu-alb ale Republicii Genoveze, leagănul familiei Grimaldi. În 1885 au fost emise primele timbre poștale, autonomia religioasă fiind finalizată în 1887, prin crearea unei dioceze.
Pe 11 februarie 1861, Principele a semnat tratatul cu Franța, prin care se recunoștea suveranitatea Monaco, Franța exercitând, până în acel moment, protectorat. Charles III admitea cedarea Menton și Roquebrune către Hexagon, în schimbul a 4,1 milioane de franci, Franța consimțind să construiască o cale rutieră între Nisa și Monaco, precum și o cale ferată între Nisa și Genova, via Monaco, lucrări încheiate pe 19 octombrie 1868. Charles III pierduse 80% din Principat, dar, în fine, era solvabil.
A mai existat și o clauză secretă, devenită publică de-abia în 1918, conform căreia Principele și moștenitorii săi nu aveau dreptul să transfere sau să cedeze drepturile suverane asupra Principatului decât Franței, neavând, totodată, dreptul să solicite sau să accepte protectoratul unei alte țări.
- Rainier III şi Grace Kelly, dragoste cu final tragic
- Prima Constituție a principatului Monaco
- Fiica ilegitimă a principelui Louis salvează dinastia Grimaldi
- Cine a fost principele Rainer III și schimbările majore pe care le-a adus principatului
- Albert II, cel care deține în prezent coroana principatului Monaco