Cappadocia, o minune şi-un miracol al omului şi naturii

Locuinţele, tunelurile, bisericile şi mănăstirile, chiar şi hotelurile în piatră din Cappadocia atrag anual zeci de mii de turişti. Este un tărâm de basm, un exemplu sublim al comuniunii omului cu natura, încărcat de istorie şi frumuseţi. Iar călătoriile cu balonul sau delicioasa bucătărie turcească nu fac decât să facă acest colţ de lume cu atât mai atractiv şi mai plin de viaţă.

Incredibilul peisaj din Valea Göreme este lucrarea naturii, un produs al eroziunii, însă oamenii au urmat exemplul forţelor naturii şi au început să sape un labirint complex de camere şi tuneluri în rocile moi. Încă de la începutul secolului IV aici exista deja un peisaj cultural şi urbanizat bine organizat.

Vechi erupţii vulcanice au tapetat întreaga regiune cu rocă vulcanică groasă, care s-a solidificat, în timp, într-o rocă moale de zeci de metri grosime. Vântul şi apa au contribuit la sculptarea platoului, contribuind la formarea decupajelor ce amintesc de fagurii de miere.

Dar şi omul a avut aportul său:minunea din rocă este un furnicar, cu tuneluri şi peşteri, spaţii de locuit, lăcaşuri de cult, grajduri şi depozite. De fapt, complexul de tuneluri formau întregi oraşe, cu opt etaje ascunse în pământ. Istoria turbulentă a regiunii i-a determinat pe locuitorii zonei să construiască zone unde să se poată ascunde din faţa războaielor şi prădătorilor – iar rocile ofereau protecţia cea mai bună.

Parcul Naţional Göreme şi locuinţele din stâncă din Provincia Nevşehir, Cappadocia au intrat în Patrimoniul Universal UNESCO în anul 1985.

O colonie asiriană

Înainte de sosirea asirienilor, Mesopotamia avea puterea economică şi politică asupra Anatoliei centrale. În mileniul III î.Hr., regele Sargon din Akkad străpungea inima Anatoliei pentru a proteja negustorii ţinutului său.

Începutul mileniului următor a găsit Anatolia într-o perioadă prosperă din punct de vedere economic. Imediat ce asirienii au aflat de existenţa acestei regiuni şi de bogăţiile pe care le ascunde, au înfiinţat centre comerciale, numite karum – adică „port” sau „centru administrativ”. Cel puţin 13 astfel de puncte de negoţ au fost ridicate, făcând parte din reţeaua comercială bine dezvoltată a asirienilor, ce se întindea de la Marea Egee până la Valea Indusului. Comerţul dintre anatolieni şi asirieni a continuat pentru aproximativ 150 de ani. „Tabletele capadocienie” – un set de texte cuneiforme găsite în centrul Anatoliei – arată că asirienii erau negustori pricepuţi, care corespondau zilnic în problemele de afaceri cu oraşul capitală, Asur. Printre tăbliţele din lut au fost găsite şi alte documente, precum acorduri comerciale, chitanţe, testamente sau contracte de căsătorie.

Kultepe, care în Antichitate era cunoscut sub numele de Kanesh, era cel mai important dintre karum-uri. Înainte ca aşezământul să fie complet dezvoltat, case cu planuri identice acelora care au fost construite mai târziu în karumau fost ridicate la periferiile estice al oraşului Kanesh.

„Ţinutul cailor frumoşi”

În secolele VI-IV î. Hr., regiunea Cappadociei a intrat sub influenţă persană. Spre deosebire de alte oraşe din Anatolia antică – precum Licia sau Lidia – Cappadocia nu a primit un nume inspirat de o persoană. Se crede că denumirea sa provine din cuvântul antic persan „tukha” sau „dukha”, care înseamnă „ţinutul cailor frumoşi”. Forma „Katpatuka” apare într-o inscripţie de la sfârşitul secolului VI î. Hr., ce face o listă a statelor care plătesc tribut Persiei aflate sub conducerea lui Darius I (522-486 î. Hr.). Oricum, caii din împrejurimile Cappadociei erau, într-adevăr, faimoşi, într-atât încât atât asirienii, cât şi persanii primeau de aici cai şi măgari sub formă de tribut.

Pământul lui Alexandru cel Mare

În cursul campaniei sale împotriva Imperiului Persan, Alexandru cel Mare a avansat de la Ankyra (Ankara de azi) înspre Cappadocia. După ce a cucerit teritoriul la sud de Halis (Kızılırmak), l-a numit pe persanul Sabiktas satrap al Cappadociei. După moartea lui Ariarathes al Cappadociei, provincia a fost condusă pentru aproape 20 de ani de satrapi macedoneni. Când Antigonus a fost înfrânt în bătălia de la Ipsus (301 î. Hr.), teritoriile pe care le administra în Asia Minor au intrat sub jurisdicţia lui Lisimah. Câţiva ani mai târziu, în bătălia de la Curupedion, din 281 î. Hr., Lisimah, în vârstă de 80 de ani, a fost înfrânt de mai tânărul Seleucus Nicator, septuagenar (77 ani), care a pus astfel capăt conducerii macedonene a Cappadociei şi a stabilit conducerea seleucidă.

După moarta lui Alexandru, a fost înfiinţat un regat independent al Cappadociei. Această perioadă a fost marcată de numeroase intrigi pentru menţinerea supremaţiei politice şi administrative în regiune. Dinastia Ariarathes a căutat în mod tradiţional alianţe politice prin căsătorii în familii puternice şi alte dinastii regale din zonă. Cappadocia a devenit teatrul de luptă pentru puterea locală.

După moartea lui Ariarathes al VIII-lea, au existat doi candidaţi la tron. Unul era candidatul lui Mithridates. Când acesta a recurs la forţă pentru a-şi pune protejatul pe tron, populaţia din Cappadocia a fost teribil de nemulţumită, ceea ce a determinat Senatul roman să intervină în defavoarea ambilor candidaţi, hotărând că administraţia Cappadociei ar trebui dată oamenilor. În anul 17 e.n. Cappadocia a devenit provincie romană – şi a rămas aşa timp de trei secole.

Cappadocia romană şi bizantină

În anul 20 î.Hr., Augustus l-a numit pe Archelaus conducător al Armeniei Minor şi Ciliciei. Conform scrierilor lui Strabon, Archelaus şi-a petrecut majoritatea timpului pe Insula Elaiussa din Cilicia. Aici, a fondat oraşul Elaiussa şi a bătut monedă. În semn de mulţumire, a schimbat numele oraşului în Sebaste, forma grecească a cuvântului „Augustus”, care însemna şi „sacru”. Archelaus a întemeiat şi un oraş ce îi purta numele – Archelais – care, după devenirea Cappadociei provincie romană,   a fost transformat de Claudius într-o colonie romană. La puţin timp de la moartea regelui, Cappadocia a fost numită oficial provincie romană. Astfel că a fost guvernată de un procuratorales din ordinul ecvestru.

După trei secole de stăpânire romană, Cappadocia a rămas moştenire Imperiului Roman de Răsărit, care a apărut în 395, la împărţirea Imperiului Roman. Constantin cel Mare a declarat Constantinopol (Bizanţ) capitală, în 330, imperiul devenind cunoscut sub denumirea de Imperiul Bizantin.

În secolul IV, în condiţiile atacurile repetate ale hunilor şi isaurienilor, imperiul a fost divizat din punct de vedere administrativ pentru a putea fi mai bine apărat. Cappadocia a intrat sub conducerea unui general care acţiona independent în ceea ce priveşte recrutarea, comanda şi apărarea diviziunii sale.

Imperiul Selgiuc

Din secolul al IX-lea, în Anatolia au sosit triburile turcice din Asia Centrală, care proveneau din regiunea Ural-Altai şi care se dispersaseră pe zone largi din China în Europa. Epoca de aur a Cappadociei a fost cuprinsă între a doua jumătate a secolului IX şi 1071. Apoi au venit turcii selgiucizi, împingând spre vest graniţele imperiului lor.

În 1057, selgiucizii au atacat Malatya, iar în 1059 Sivas. În 1067, când au asediat Kayseri, împăratul bizantin Romanus al IV-lea a făcut ultima mişcare în încercarea de a salva Cappadocia. În 1071, se afla în fruntea unei oşti imense ce marşa spre est pentru a se lupta cu armata selgiucidă, la Malazgirt. Bizantinii au fost înfrânţi, cu pierderi foarte mari, iar Cappadocia a fost ocupată de turci, fără să mai poată fi recuperată vreodată.

În secolul XI, selgiucizii au ales oraşul Iznik ca primă capitală, pentru ca ulterior să o mute la Konya, după ce cavalerii cruciaţi au capturat Iznik şi l-au redat bizantinilor. În secolele ce au urmat, Anatolia a devenit un câmp de luptă pentru turcii selgiucizi, cruciaţii ce se îndreptau spre Pământul Sfânt, şi armatele bizantine.

În timpul domniei lui Keyhusrev şi Aladdin Keykubad, în secolul XIII, turcii au reuşit să ajungă la malurile Mediteranei şi Mării Negre, unde au construit numeroase porturi. Tot acum, imperiul a fost împânzit cu caravanseraiuri, şcoli şi moschei. La mijlocul secolului, mongolii au început să ataci imperiul în diverse puncte, pentru ca, în final, să invadeze întreaga Anatolie. Kayseri a fost capturat de către mongoli, iar selgiucizii au rămas sub dominaţia mongolă până în 1302.