Călătorie în trecut: Bucureştiul hanurilor

Sectorul 3 al Capitalei deține în împărțirea administrativ-teritorială moștenirea culturală cea mai bogată din punct de vedere istoric – mare parte a Centrului Vechi al Bucureştilor se află, de pildă, în acest sector. Iar acest tur anume are în vedere poveştile hanurilor care s-au păstrat în Centrul Vechi sau pe locul cărora se află astăzi clădiri impunătoare precum Banca Națională a României. Desigur, a fost greu să alegem, căci despre fostele hanuri ale oraşului se poate scrie o carte...

Turul pornește din cel mai vechi punct al orașului – Curtea Veche, cuprinzând apoi istorii colorate, savuroase, despre Hanul lui Manuc, Hanul lui Hagi Tudorache, Hanul cu Tei, Hanul Șerban Vodă, Hanul Stavropoleos, Caru’ cu bere, dar și despre incendiile care-au lovit, din timp în timp, Bucureştiul şi care-au afectat, din păcate, şi locurile de târguială, veselie şi popas.  

Călătorie în trecut 

Dar, înainte de toate, câteva precizări utile pentru a înţelege poveştile care urmează: hanurile din trecut reprezentau locurile unde călătorii puteau poposi în liniște pentru o noapte sau două, fiind în siguranță, atât ei, cât și bunurile pe care le aveau asupra lor. Dacă am da timpul înapoi cu două secole și ne-am plimba prin Țara Românească sau Moldova, am descoperi, de pildă, hanuri mărginașe, care se aflau la intersecția drumurilor importante. Acestea erau de dimensiuni mici, cu câte o cameră curată pentru călătorii ce doreau să se adăpostească peste noapte. Hanurile negustorești erau mult mai răspândite în Țările Române, având un rol economic, în așa fel se explică şi existența a numeroase prăvălii în interiorul lor. Desigur, acestea erau așezate în zonele importante ale orașului, unde viața economică era înfloritoare. În cele din urmă, în călătoria noastră imaginară, am putea admira şi hanurile domnești, care se remarcau prin faptul că în interior exista și o mănăstire susținută de câștigurile acestora.

La început, hanurile la care facem referire erau construite din lemn, fiind utilizate ca depozite pentru negustori, dar și ca locuințe pentru cei aflați în trecere. Mai târziu, începând cu secolul al XIX-lea, încep să aibă ziduri înalte din piatră ce aveau rol de protecție atât în fața hoților, a diverselor armate invadatoare, cât și a incendiilor. Cel mai cunoscut incendiu a fost cel din 23 martie 1847, însă ar trebui precizat că, mai devreme cu un secol de acesta, avuseseră lor patru incendii care mistuiseră părţi importante din Bucureşti – între care şi Curtea Domnească și Hanul Șerban Vodă, pe locul căruia se află astăzi sediul Băncii Naționale a României.

Punctul zero  

Povestea hanurilor bucureștene n-ar putea fi înţeleasă fără câteva preţioase detalii despre Curtea Veche, căci în jurul acesteia s-a dezvoltat întreg oraşul.

Prima construcție a fost realizată în vremea lui Mircea cel Bătrân, la finalul secolului al XIV-lea. A reprezentat un punct de observație la răscrucea unora dintre cele mai importante drumuri ale vremii: drumul care venea de la Giurgiu și, în același timp, din lumea balcanică și care se ramifica de aici în trei direcții diferite: către Moldova, către Brașov sau către capitala Țării Românești din acele vremuri, Târgoviște. Importanța micului târg a crescut în vremea lui Vlad Țepeș, când devine reședință domnească, asemenea celei de la Târgoviște.

Având în vedere vremurile tulburi pe care le-a cunoscut zona Munteniei în perioada medievală, Curtea Domnească era des jefuită ca urmare a invaziilor străine. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curtea a fost extinsă, în special în vremea lui Constantin Brâncoveanu, care a ridicat aici ateliere pentru meșteșugari, precum și închisori sau ghețărie.

Afectată de incendiul din 1718, cutremurul din 1738, inundații, molime, precum și de războaie, în special de războiul ruso-austro-turc (1768-1774), și de jafuri, Curtea Veche devine un loc lipsit de strălucirea de odinioară, iar din timpul ocupației ruse (după 1763), a ajuns să fie locul unde se adăposteau „scursurile” societății, ceea ce a dus la apariția, în perioada respectivă, a unui cântecel care prezenta foarte bine nivelul de degradare al Curții Domnești: „Vai de mine/ Nu-i la mine/ Că-i la Vodă-n București/ Sus în casele domnești/ Unde ouă rațele/ Unde fată vacile”.

Mai târziu, domnitorul Alexandru Ipsilanti a realizat că ar fi o cheltuială prea mare să renoveze Curtea Domnească, așa că ia decizia să construiască o altă reședință domnească, cunoscută drept Curtea Nouă. Aceasta nu a avut o soartă mai bună decât Vechea Curte, fiind părăsită, în 1812, ca urmare a incendiilor și cutremurelor.

Curtea Veche a fost parcelată și vândută la licitație în 1798: a intrat astfel în posesia a peste 50 de proprietari, fiecare construind și demolând după bunul plac, ansamblul pierzându-şi, în felul acesta, strălucirea de odinioară. Abia prin intermediul săpăturilor arheologice din 1953 și a celor din anii 1967-1972, Curtea Veche a reintrat în atenția bucureştenilor – cu atât mai mult cu cât a fost înființat aici Muzeul Curtea Veche. Astăzi, dacă dorim să vizităm fosta reședință domnească o să putem vedea un corp cu pivnițe al Palatului Voievodal, Biserica Curtea Veche, rămășițe ale fostei băi turcești, fragmente din sistemul de alimentare cu apă, precum și rămășițe ale vechilor decorațiuni arhitectonice.

Manuc Bei și hanul său 

Primul han asupra căruia ne oprim e Hanul lui Manuc, aflat în imediata apropriere a Curții Domnești. Povestea mărețului han de pe malul Dâmboviței începe în anul 1806 și este strâns legată de proprietarul acestuia, Emanuel Mârzaian, rămas în istorie sub numele de Manuc Bei.

Manuc Mârzaian s-a născut în anul 1769 la Rusciuc, fiind considerat unul dintre cei mai bogați moșieri din Balcani. Folosindu-se de bogăția și influența sa negustorească, Manuc a devenit dragoman (traducător) și consilier al sultanului, iar din 1808, bei al Moldovei datorită sultanului Mustafa al IV-lea.

Ajuns în Țara Românească în 1806, începe construcția unui han. Construcția a durat aproximativ doi ani, iar hanul a fost realizat în stil brâncovenesc și inovativ, după cum apreciau arhitecții. Stilul arhitectural era atipic vremurilor sale. Numeroasele descrieri ale Bucureștiului arată că hanul era extrem de apreciat nu numai pentru poziția sa privilegiată, în mijlocul orașului, chiar în aproprierea Curții Domnești, dar și pentru locurile amenajate pentru căruțele și caii negustorilor.

Manuc nu a reușit să se bucure prea mult de hanul său, deoarece la vârsta de 48 de ani a murit, fiind înmormântat lângă biserica armenească din Chișinău. În legătură cu moartea sa circulă două legende. Una spune că a murit otrăvit de o slugă credincioasă. Alții povestesc că Manuc și-a găsit sfârșitul azvârlit de pe un cal nărăvaș, cu puțin „ajutor” din partea unor slujitori care i-ar fi tăiat șaua.

Proprietățile sale ajung să fie date în arendă și, cu toate că de-a lungul anilor dreptul de folosință și de proprietate a trecut pe la mai multe persoane, funcția inițială, de loc de popas, a rămas constantă. Din 1862, „Hanul lui Manuc” a purtat pentru o scurtă perioadă numele de Marele Hotel Dacia. Clădirea a rezistat cutremurelor puternice din 1838 sau 1977, dar a fost afectată de Al Doilea Război Mondial, când mobilierul și interiorul au fost distruse.

Mai târziu, ca urmare a ordinului lui Nicolae Ceaușescu în scopul sistematizării zonei Piața Unirii, hanul urma să fie dărâmat. Din fericire, acest lucru nu a fost dus la bun sfârșit, grație unui arhitect care i-a spus dictatorului că în acel loc s-au ținut primele întruniri ale comuniștilor în 1920, lucru improbabil, dar care l-a convins pe Ceaușescu să anuleze demolarea clădirii.

Astăzi, hanul lui Manuc e în continuare loc plin de viaţă şi de forfotă, căci grădina de vară din curtea sa, restaurantele, cafenelele și magazinele păstrează încă o atmosferă de poveste.

Hanul lui Hagi Tudorache 

Mergând apoi pe lângă Piața Sfântul Anton, una dintre cele mai vechi ale urbei, ajungem pe străzile Șepcari și Gabroveni – şi ne oprim aici asupra istoriei Hanului lui Hagi Tudorache, care, în perioada mai recentă, a fost confundat cu Hanul Gabroveni.

Hanul lui Hagi Tudorache are o istorie spectaculoasă. Aceasta se leagă de evoluția negustorului Tudor Tudoran, adus de tatăl său în 1780 în București pentru a fi băiat de prăvălie la jupân Tudorache, de la Hanul Sfântul Gheorghe cel Nou. Ani mai târziu, Tudor Tudoran a preluat afacerea stăpânului său și, odată cu aceasta, și numele.

Incendiile dese din București nu au evitat hanul lui Hagi Tudorache. În incendiul din 1804, hanul a fost distrus, iar Tudorache a decis să construiască un hănișor între străzile Gabroveni și Lipscani, acesta urmând să aibă aceiași soartă ca hanul anterior, fiind mistuit în flăcările marelui incendiu din 1847, ce a izbucnit în ziua de 23 martie, ziua de Paște. Incendiul a fost cauzat de obiceiul ca în zilele importante să fie descărcate pistoale și puști. În această zi, fiul cluceresei Drugăneasca și-a încărcat pistolul cu praf de pușcă și câlți. Când a descărcat pistolul, câlții s-au înfipt în căpriorii putrezi ai casei, ce s-au aprins. De aici a pornit incendiul ce a afectat Bucureștiul și despre care se spune că ar fi durat până la Rusalii.

În 1846, chiar înainte cu un an de marele incendiu, negustorul decisese să se retragă din afacere și să-i lase să se ocupe de ea pe fiul său și pe nepotul său, anume Costache Hagi Tudorache, respectiv Ilie Zamfirescu. După incendiu, Costache Tudorache decide să ridice în locul hănișorului un han care să lege cele două străzi importante. După moartea lui Costache informațiile sunt difuze. Cert este că familia a vândut proprietatea și descoperim că în 1871 era cunoscut drept Pasajul Comercial, iar câțiva ani mai târziu drept sediu al băncii Ascher 57. În preajma lui 1900 funcționa aici și un sediu al Băncii Marmorosch-Blank, iar mai târziu a fost proprietatea lui Constantin Cavali, de la care regimul comunist a confiscat proprietatea.

Trebuie menționat faptul că hanul se afla pe lista obiectivelor pe care regimul comunist urma să le dărâme, însă cutremurul din 1977 amână deciziile conducerii României, deoarece ar fi însemnat să se contribuie la imaginea dezolantă a Bucureștiului care avea nevoie de resurse și timp pentru a fi refăcut după cutremur.

Până să intre în proprietatea ARCUB, care a început lucrările pentru modernizarea și extinderea sa alături de Ministerul Culturii, a fost adăpost pentru oamenii străzii, precum și pentru cei care petreceau în Centrul Vechi şi nu conștientizau pericolul la care se expuneau stând în acel loc lăsat în paragină.

Tot în perioada comunistă, vechiul și gloriosul nume s-a pierdut, fiind împrumutat numele Hanului Gabroveni, clădire aflată vizavi, azi Hotel Universal.

 Hanul cu Tei, model arhitectural pentru hanurile de tip nou 

Ieșind din han, chiar pe Lipscani, putem vedea Hanul cu Tei, unul dintre puținele hanuri din trecut care au rezistat trecerii timpului și catastrofelor naturale.

A fost construit în anul 1833 de către negustorii Atanasie Hagi Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici, numele fiindu-i dat de teii din curtea interioară. De asemenea, importanța actuală a hanului este dată de faptul că arhitectura sa a fost păstrată chiar și după 185 ani, ca şi sigiliile primilor proprietari („A.P.” și „S.P.”), care sunt vizibile și astăzi la intrarea dinspre strada Blănari.

Hanul a fost împărțit de proprietari la doi ani după construcție, Atanasie H.G. Polizu luând cele 14 prăvălii dinspre vest, iar Ștefan Popovici, pe cele 14 din partea de est a hanului; toate aceste prăvălii erau așezate deasupra unor pivnițe adânci și cu bolți mari care se pot vedea și astăzi. Crearea acestui culoar cu prăvălii între două străzi era o idee inovatoare în epocă pentru că maximiza expunerea mărfurilor.

Hanul cu Tei a fost protejat de-a lungul timpului, având noroc și nefiind atins de marele incendiu ce a distrus Hanul lui Hagi Tudorache. Mai mult, nici marele cutremur din 11 ianuarie 1838, care a adus prejudicii mari Hanului lui Manuc, nu l-a afectat. Un alt moment în care norocul a continuat să fie de partea hanului a fost în data 30 ianuarie 1871, când construcția și mărfurile au scăpat aproape neatinse dintr-un incendiu.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, mulți din marii negustori ai Capitalei își aveau sediul în incinta Hanului cu Tei. Un negustor important era Niculae Kirilof, care aducea blănuri din Rusia, întemeind mai târziu o lipscănie (magazin de manufactură) en gros.

Astăzi, hanul adăposteşte Berăria „Hanul cu Tei”, Restaurantul Embassy şi o galerie de artă şi antichităţi.

De la cel mai mare han al Bucureștiului la Banca Naţională 

Mergând mai departe pe Lipscani este imposibil ca atenția să nu ne fie atrasă de clădirea Băncii Naționale a României, un edificiu impunător din punct de vedere arhitectural, dar care „ascunde” o istorie fascinantă. Astfel, înainte de a fi construită o Bancă Națională, pe locul acesta s-a aflat Hanul lui Șerban Vodă, ridicat între 1683-1686 de către domnitorul Șerban Cantacuzino, după modelul a ceea ce văzuse în Italia, construcției adăugându-i-se, în secolul al XVIII-lea, și o biserică.

Șerban Vodă nu a reușit să se bucure foarte mult de hanul construit, deoarece, la doi ani de la finalizarea acestuia, moare, iar proprietatea ajunge la mănăstirea Cotroceni. Cei de la mănăstire închiriau camerele și prăvăliile la prețuri mari datorită bunei poziționări a hanului. Situația aceasta fericită pentru egumeni nu a durat mult, deoarece incendiul din 1704 aproape a distrus hanul. Refăcut, o sută de ani mai târziu istoria se repetă. E ridicat din nou, astfel încât părea că această clădire renaște din propria cenușă.

Fiind un important centru comercial, a adăpostit atât mărfuri scumpe în prăvăliile sale, cât și bancheri în odăile sale, iar pentru câțiva ani, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost sediu al Tipografiei Statului. Terenul pe care se afla hanul a fost cumpărat însă de către Banca Națională, iar în anul 1883 hanul a fost dărâmat pentru a se putea construi edificiul BNR, finalizat șapte ani mai târziu.

„Salutări de la Caru’ cu Bere din Bucureșci” 

De pe strada Lipscani, cu mare ușurință, ajungem pe strada Stavropoleos, unde ne oprim pentru următoarea poveste: localul „La Caru’ cu Bere” şi istoria sa plină de suişuri şi coborâşuri. Acesta a fost înfiinţat de ardeleanul Ion Căbășanu și condus de către acesta și de către cei doi nepoți ai săi, toţi trei veniţi din comuna transilvăneană Caţa, parte a Imperiul Austriac în acea perioadă. Caru’ cu Bere a fost inaugurat în iunie 1899 în noua sa casă, iar proprietarii au fost decorați un an mai târziu cu Ordinele „Coroana României” şi „Steaua României” şi ne este imposibil să nu credem că unul dintre motive a fost berăria pe care o deţineau. Clădirea a fost renovată și mărită după Primul Război Mondial.

Perioada interbelică a reprezentat pentru Caru’ cu Bere epoca sa de graţie, restaurantul fiind faimos pentru berea la halbă, servită de la butoi, pentru vinul ce provenea din cele mai cunoscute podgorii și care era servit la câțiva ani după ce era preparat, pentru cremvurștii cu hrean, serviți zilnic în cantități uriașe.

Farmecul localului a dispărut însă treptat: astfel, după ce proprietarul, Nicolae Mircea, s-a sinucis în 1929 din cauza unor probleme economice, locul a ajuns la niște negustori care au încercat să îi păstreze renumele. Mai târziu, după instaurarea comunismului, a ajuns în proprietatea statului. Abia în 1999 localul a început să își revină, iar în 2006, după lucrări de reabilitare și repunere în valoare a specificului locului, se redeschide Berăria.

Nu încheiem povestea fără a vă transmite, cum s-a făcut atât de des în istoria lui, „Salutări de la Caru’ cu Bere din Bucureșci” – căci pentru cine ajungea în Capitală o oprire la Caru’ cu Bere era aproape obligatorie.

Biserica Stavropoleos, parte a unui han de odinioară 

La doi paşi de Caru’ cu Bere e Biserica Stavropoleos, al cărei nume vine din greacă, Stauropolis, însemnând Oraşul Crucii. Monumentul este unul dintre cele mai importante edificii din sectorul 3 și din București şi îşi primeşte, pe porţile sale mici, deopotrivă vizitatori sau enoriași de peste 290 de ani. Începuturile sale aparţin unei epoci de mult opuse – şi înţelegi asta cu uşurinţă privind ansamblul şi arhitectura sa, cu totul diferite de clădirile care-l înconjoară.

În 1724, grecul originar din Epir, arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, zideşte în curtea hanului său o biserică și o mănăstire, susținute economic din veniturile de la han. Numele locului este dat de faptul că starețul fusese ales mitropolit al Stavropolei.

Din păcate, istoria nu a fost blândă cu acest spaţiu aparte al Bucureştiului, astfel că hanul şi anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar biserica a fost afectată de cutremure ce au șubrezit turla până în momentul în care aceasta a căzut. Totuși, trebuie remarcat faptul că picturile turlei au fost restaurate la începutul secolului al XX-lea.

Astăzi, din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, ridicată după planurile arhitectului Ion Mincu. Şi tot în zilele noastre, Mănăstirea Stavropoleos a fost reînființată ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Locul rămâne, pe bună dreptate, un simbol al Bucureştiului, căci istoria mănăstirii se contopeşte cu istoria oraşului.

Traseul pietonal „Turul de la Han, la Car” face parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul a fost realizat în luna septembrie a 2017 și a adunat 50 persoane în fața Curții Vechi, curioase să descopere istoriile hanurilor de odinioară. 

Bădescu, Emanuel, De toate din vechiul București, București, Editura Vremea, 2013.
Bilcea, Valentina; Bilcea, Angela, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, București, Editura Meronia, 2009.
Potra, George, Hanurile bucureștene, București, Editura Tiparul Românesc, 1943.
http://orasulvechi.ro/localuri/arta-cultura/palatul-voievodal-curtea-vech https://hanulluimanuc.ro/manuc-bei-personaj-de-legenda/ e/
https://hanulluimanuc.ro/manuc-a-fost-odata-hotel-dacia/
https://arcub.ro/arcub-gabroveni/povestea-hanului-gabroveni/
http://www.zilesinopti.ro/locuri/338/galeria-de-arta-si-antichitati-hanul-cu-tei
http://istoriacladirilor.blogspot.ro/2014/12/hserv.html