Breb – locul unde timpul se roagă în lemn

În inima Maramureșului istoric, acolo unde Munții Gutâi veghează peste dealuri molcome și păduri dese, se află Breb – un sat care pare desprins dintr-o altă epocă. Nu este o simplă așezare rurală, ci o insulă de autentic, în care spiritul țărănesc s-a conservat cu o demnitate rar întâlnită. Aici, lemnul nu e doar material de construcție, ci limbaj cultural, iar ulițele neasfaltate nu țin doar de infrastructură, ci și de memorie și ritm ancestral.

Atestat documentar încă din anul 1715, Breb a existat însă cu mult înaintea acestor însemnări, așa cum o demonstrează structura sa tradițională, numele arhaic și organizarea specifică vetrelor din Maramureșul voievodal. De-a lungul secolelor, satul a fost martor al stăpânirilor succesive, al domniei habsburgice și al încleștărilor dintre secularizare și credință, dar și al unei dăinuiri neîntrerupte, în care tradiția nu a fost niciodată abandonată, ci trăită firesc, de la o generație la alta.

Poarta – pragul simbolic al lumii maramureșene

La intrarea în sat, turiștii sunt întâmpinați de o poartă maramureșeană masivă, sculptată cu migală, decorată cu simboluri care par să spună o poveste fără cuvinte. Aceste porți nu sunt doar elemente de arhitectură rurală, ci și veritabile monumente ale spiritului locului, în care se amestecă tradiții precreștine, simbolism religios și rigoare estetică.

În trecut, aceste porți erau un privilegiu al nobilimii și al familiilor de rang înalt, un semn al statutului social și al prestigiului. Dar în urma regimului comunist, odată cu egalitatea impusă între clase, aceste porți au devenit accesibile și pentru gospodăriile țărănești, transformându-se treptat în embleme ale identității colective.

Funcția lor nu era doar practică sau decorativă – poarta era și un element de protecție simbolică, un fel de zid între spațiul sacru al familiei și lumea din afară. Se spunea că prin stâlpul porții se face legătura dintre cer și pământ, la fel ca prin „funia” torsadată adesea sculptată de-a lungul lemnului – semn al verticalității și al continuității neîntrerupte a vieții.

Pe porțile din Breb pot fi întâlnite o varietate de simboluri arhaice, fiecare cu propriul înțeles. Unele dintre cele mai vechi sunt de origine daco-getică:

Rozeta solară, simbolul Soarelui și al vieții veșnice.
Cercurile duble sau punctate, interpretate ca simboluri ale ploii sau fertilității.
Colții de lup, văzuți ca simbol de protecție – reminiscență a totemului dacic – menită să apere gospodăria de spiritele rele.

Ulterior, aceste semne păgâne s-au împletit armonios cu cele creștine:

Crucea, semn al credinței și al jertfei.
Strugurii, ca simbol al vinului liturgic și al sângelui Domnului.
Peștele, folosit din primele veacuri ale creștinismului ca simbol al lui Hristos.

Nu lipsesc nici motivele cosmice și domestice din repertoriul popular:

Funia răsucită, simbol al eternității sau al dualității vieții (bine-rău, lumină-întuneric).
Colacul și cheia raiului, amintind de perfecțiune, geneză și speranța mântuirii.
Fagul și coniferul, lemnul din care se cioplește poarta, purtători ai longevității și ai rădăcinilor profunde.
Fagurele, semn al hărniciei și al ordinii divine în natură.
Trifoiul cu patru foi, simbol al norocului și al păcii sufletești.

Prin aceste porți treci, de fapt, nu doar într-o gospodărie, ci într-un univers spiritual, unde trecutul e viu, iar fiecare element de lemn e o mărturie sculptată a unei lumi care știe să comunice fără a rosti un cuvânt.

Arhitectura care respiră lemn

Casele din Breb păstrează intact stilul tradițional maramureșean: construcții din bârne groase de stejar, ridicate pe fundații de piatră, cu acoperișuri din draniță (șindrilă de lemn), care par să plutească peste prispe umbrite.

Gardurile, porțile, prispele și chiar anexele gospodărești respectă cu sfințenie canoanele unei estetici rustice rafinate. Nimic nu e întâmplător: lemnul e tăiat, ales și sculptat cu respect aproape sacru de meșteri care înțeleg că fiecare nod sau fibră face parte dintr-un cod al locului.

Biserica de lemn – altarul memoriei colective

Ascunsă între dealurile domoale ale Maramureșului, în inima satului Breb, se înalță Biserica de lemn cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” – un lăcaș de cult care nu este doar martorul credinței neclintite a unei comunități, ci și una dintre cele mai valoroase bijuterii ale patrimoniului românesc. Construită în 1622 și înscrisă astăzi pe lista monumentelor istorice, biserica este considerată un punct de referință nu doar pentru Maramureș, ci și pentru întregul spațiu transilvănean.

Unicitatea sa este cu atât mai impresionantă, cu cât turnul-clopotniță, datat cu ajutorul cercetărilor dendrocronologice, a fost construit în 1531, fiind cel mai vechi turn păstrat din toate bisericile de lemn din România. Structura sa verticală, elegantă, pare să lege cerul și pământul în rugăciune tăcută, dominând cu modestie peisajul rural. Cel mai probabil, turnul provenea de la o altă biserică mai veche, care a fost mutată la începutul secolului al XVII-lea, cât a fost ridicat actualul lăcaș de cult.

Interiorul păstrează pictură murală originală din 1626, fragmente rare dintr-o frescă arhaică, încă vizibilă pe pereți în lumina filtrată a ferestrelor mici. Aceste picturi, realizate probabil de zugravi locali, reflectă o sensibilitate populară profund religioasă, cu chipuri bizantine și motive decorative naive, pline de expresivitate. De o valoare deosebită este și colecția de icoane vechi, datând din secolele XVII–XIX, multe dintre ele pictate pe lemn în atelierele din zonă.

În același spațiu, detaliile arhitecturale trădează meșteșugul rafinat al dulgherilor maramureșeni: grinda bolții, sculptată cu motive unicat, și acoperișul vechi din șindrilă, păstrat în parte sub cel actual, evocă o estetică arhaică în care funcționalitatea se împletește cu simbolismul. Compartimentarea este cea specifică zonei: naosul bărbaților și tinda femeilor, construite din bârne de stejar atent îmbinate în cheotori drepte cu dinte ascuns – o tehnică desăvârșită ce dăinuie de secole.

În 1864, biserica a fost extinsă cu un altar poligonal și două abside laterale, inspirate de stilul moldovenesc, folosind în parte lemn reciclat din vechea structură. Această intervenție discretă, deși târzie, a păstrat unitatea stilistică, integrându-se firesc în volumetria construcției.

În curtea bisericii se păstrează cruci celtice din lemn, înnegrite de ploi și vreme, dar încă puternice în verticalitatea lor. Lângă ele, o poartă sculptată din 1790, casa parohială din 1903 și clopotnița nouă, ridicată în 1992, completează ansamblul tradițional care înconjoară sfântul lăcaș. Împrăștiate în împrejurimi se găsesc cruci de hotar și de drum, plantate în locuri de veghe, martore ale trecerii și statorniciei deopotrivă.

În ciuda vârstei sale venerabile, biserica nu este un muzeu, ci un spațiu liturgic activ, unde credința nu e doar amintită, ci și trăită. Comunitatea din Breb o folosește și astăzi ca loc de rugăciune, mai ales în ziua de 8 noiembrie, când se sărbătorește hramul bisericii și întreaga suflare a satului se adună în comuniune.

Biserica de lemn din Breb nu este doar o relicvă a trecutului, ci și o poartă între timpuri – între secolul al XVII-lea și prezent, între rugăciunea părinților și vocea copiilor, între tăcerea lemnului și ecoul clopotului care încă mai bate peste sat. Este, în esență, un altar al memoriei colective, ridicat din stejar, credință și suflet.

Viața care nu se grăbește

La Breb, timpul are altă viteză. Nu se măsoară în ceasuri, ci în sunetul clopotelor, în ritmul lucrului la coasă, în focul din sobe iarna sau în trosnetul roților de căruță. Aici, bătrânii poartă cu mândrie straiele populare, iar duminica e cu adevărat o zi de odihnă, de mers la biserică, de povestit peste gard și de cules liniștea.

Meșteșugurile nu sunt relicve muzeale, ci activități vii: dulgheritul, tâmplăria, țesutul, prelucrarea lemnului sau drănițitul acoperișurilor se transmit încă din tată-n fiu, fără să-și fi pierdut sensul. Femeile din Breb încă pregătesc mâncăruri după rețete vechi, cu produse din gospodărie – de la balmoșul fierbinte la plăcinte pe lespede, din lapte proaspăt și făină măcinată la moară.

Breb nu este un sat de vizitat – este un sat de trăit. Vizitatorii care ajung aici nu sunt spectatori, ci pelerini în propria lor memorie: pentru unii, e o întoarcere la copilărie, la mirosul de fân proaspăt și la pâinea pe vatră; pentru alții, e o descoperire inițiatică a unei lumi care părea pierdută.

Tururile cu sania iarna, plimbările cu căruța, drumețiile spre Creasta Cocoșului, traseele de bicicletă pe Drumul Verde, dar mai ales dialogul direct cu oamenii locului fac din Breb o experiență completă. Nu este turism pasiv, ci învățare prin imersiune.

(...)

Un sat pentru viitor, dar nu în detrimentul trecutului

Popularitatea tot mai mare a satului Breb a adus, inevitabil, și provocări: presiunea turismului, investiții imobiliare necontrolate, tentația de a „cosmetiza” tradiția pentru ochiul vizitatorului. Și totuși, Breb rămâne, până în prezent, unul dintre puținele locuri din România în care identitatea rurală s-a păstrat vie nu din obligație, ci dintr-o fidelitate adâncă față de valorile moștenite.

În ultimele două decenii, satul Breb a devenit un exemplu emblematic de revitalizare a arhitecturii tradiționale din lemn, atrăgând atenția nu doar a turiștilor, ci și a arhitecților, restauratorilor și iubitorilor de patrimoniu. Numeroase case vechi, unele ridicate în urmă cu peste o sută de ani, au fost salvate de la degradare și abandon prin inițiative locale și personale, fiind restaurate cu respect pentru tehnicile și materialele originale. Bârnele de stejar au fost păstrate sau recondiționate, acoperișurile din draniță au fost refăcute după modelul vechi, iar prispele umbrite au fost readuse la viață, redevenind spații de întâlnire și tihnă. Un rol important în acest proces l-au avut și străinii – în special britanici și francezi – care, îndrăgostiți de farmecul locului, au cumpărat gospodării părăsite și le-au restaurat în spiritul locului, nu ca decor etnografic, ci ca locuințe vii, locuite și iubite. Astfel, în Breb nu s-a construit un muzeu al satului în aer liber, ci s-a salvat un sat viu, unde casele din lemn nu sunt relicve, ci parte activă a unui peisaj cultural autentic, reînviat cu migală și respect.

Breb este acel spațiu rar în care tradiția nu e spectacol, ci viață. Într-o lume din ce în ce mai accelerată, acest sat maramureșean oferă nu doar o escapadă, ci și o lecție de simplitate, echilibru și rădăcină. Aici nu se merge doar pentru a vedea – se merge pentru a simți.

(Vizita în satul Breb a fost efectuată în cadrul unei vizite de documentare media, realizată în proiectul „România Atractivă”)

Articolul face parte din numărul 283 (revista:283) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ANDREI VOINEA, ROMÂNIA ATRACTIVĂ, CIPRIAN PLĂIAȘU