Bijuteriile și moștenirea epocii lui Constatin Brâncoveanu în Capitală
Stilul brâncovenesc este unul dintre cele mai cunoscute și mai importante elemente identitare românești. Acesta reprezintă un sincretism între tradiţii artistice locale, valahe, bizantine şi alte influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii, cum ar fi şcoala italiană. Stilul arhitectural brâncovenesc este recunoscut astăzi ca fiind „primul stil românesc”. Principalele caracteristici ale stilului sunt: elementele de pietrărie prelucrată artistic; relieful accentuat prin tehnică „a jour”, atât în sculptarea pietrei, cât şi în prelucrarea artistică a lemnului, iar ca motive artistice predomină cele vegetale, precum: acantul, vrejurile, strugurii, floarea soarelui şi flori de primăvară – lalea, bujor sau narcisă.
Analizat în profunzime, stilul brâncovenesc se sustrage unei delimitări cronologice stricte. Mai exact, nu putem restrânge acest curent doar la sfertul de secol al domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). De fapt, trecerea de la expresia stilistică a epocii Cantacuzinilor (1679-1688) la cea a lui Constantin Brâncoveanu este insesizabilă – singurele diferențe majore se regăsesc mai degrabă față de proiectele arhitecturale ale lui Matei Basarab (1632-1654).
Mai mult, sfârșitul abrupt al domniei voievodului care dă numele stilului nu înseamnă și o ruptură din punct de vedere al expresiei arhitecturale; dimpotrivă, observăm o continuitate dusă mai departe de primii domni fanarioți (1714-1730). Prin urmare, stilul brâncovenesc poate fi încadrat temporal între domnia lui Șerban Cantacuzino și cea a lui Constantin Mavrocordat; şi este recuperat, repertoriat și adoptat ca simbol național două secole mai târziu, în vremea cunoscutului arhitect Ion Mincu.
Revenind însă la epoca brâncovenească, putem observa că această activitate edilitară, fără precedent în Țara Românească, însumează un număr mare de lăcașuri de cult, dar și palate sau conace. Din păcate, timpul și vremurile au făcut ca unele dintre acestea să dispară. Totuși, cele mai multe dintre edificiile construite în stil brâncovenesc sunt încă în picioare – şi pot fi admirate în București şi în imediata apropiere. Am ales pentru acest tur doar câteva dintre cele mai frumoase bijuterii care păstrează moștenirea brâncovenească și modul în care aceasta s-a format și a evoluat: Palatul Mogoșoaia (1702), Fundenii Doamnei (1699), Biserica Sfântul Gheorghe Nou (1707), ansamblul Colțea (1701-1715), Biserica Doamnei (1680), Biserica Crețulescu (1722), Biserica Stavropoleos (1724).
De la bun început vă sugerem să folosiți pentru acest tur bicicleta sau un alt mijloc de transport, întrucât distanțele dintre primele edificii sunt considerabile. Totuşi, bucuria descoperirii lor va face să merite efortul depus.
Palatul Mogoșoaia: un simbol laic al stilului brâncovenesc
Vom începe turul la marginea de vest a Bucureștiului, în parcul în care se află Palatul Mogoșoaia. Ajunși aici, nu puteți să nu vă bucurați de câteva clipe de relaxare la umbra copacilor seculari aflați în parc și să admirați grădina superbă din fața palatului, care dă, aidoma castelelor italiene, spre lacul din apropiere.
Propriu-zis, acest complex este un simbol de referință al stilului brâncovenesc. Ansamblul conţine clădirea palatului, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeţi, gheţăria şi cavoul familiei Bibescu, precum şi biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curţii. Ansamblul a fost terminat în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit. Stilul său, total aparte față de construcțiile domnești anterioare, fusese deja testat de către voievod la reședința sa de vară de la Potlogi. Unii spun că aici s-au lucrat aproape douăzeci de ani și că sunt locuri ascunse, în care voievodul și-a adăpostit comorile, iar după ce a fost arestat de turci, împreună cu fiii săi, aceste ascunzișuri au fost definitiv uitate. Cert este că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681, dar nu se cunoaște cu exactitate când a fost pusă piatra de temelie a complexului.
Imediat după moartea violentă a domnitorului, toată averea familiei a fost confiscată de otomani, iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, şi a rămas în posesia familiei vreme de aproximativ 119 de ani, până la începutul secolului al XIX-lea, când a trecut în proprietatea familiei Bibescu.
De-a lungul timpului, ansamblul a avut de suferit în timpul Războiului Ruso-Turc (1768-1774) și în vremea Revoluției lui Tudor Vladimirescu (1821). Palatul a ajuns în familia Bibescu prin căsătoria lui Zoe Mavrocordat cu domnitorul Gheorghe Bibescu, încheiată în 1826. Bibeștii și-a legat numele de acest loc nu doar prin renovările de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, ci și prin faptul că aici a fost stabilită necropola familiei.
În perioada ocupației germane din Primului Război Mondial, prinţesa Martha Bibescu, cea care deținea în acea vreme complexul, a rămas în Capitală pentru a coordona activitatea Spitalului Regina Maria. Ea a locuit la Mogoșoaia, chiar dacă palatul se afla într-o stare de degradare din cauza trupelor invadatoare și a bombardamentelor din 1916. Martha Bibescu a renovat complexul și a reușit să redea strălucirea acestui loc în perioada interbelică, Palatul Mogoșoaia fiind vizitat de personalități răsunătoare, precum: generalul August von Mackensen, Charles de Gaulle, Marcel Proust, Nicolae Iorga, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, Regina Maria a României, Regele Ferdinand I al României sau Winston Churchill.
Regimul comunist a lăsat însă o amprentă puternică asupra acestui edificiu: în 1949, palatul a fost naţionalizat, iar proprietarii din acel moment, Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti, au fost arestaţi și închiși. Până în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în anul 1957, palatul a devenit sediul Secţiei medievale a Muzeului Naţional de Artă. Ulterior a fost restaurat, iar în prezent adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi este un important punct de atracţie turistică.
Biserica Fundenii Doamnei, un nestemat arhitectural
Următorul punct pe harta traseului nostru este un monument foarte frumos, însă mult mai puțin popular decât Palatul Mogoșoaia: Biserica Fundenii Doamnei. Acest monument se află la aproximativ 20 de km depărtare de ansamblul Mogoșoaia, însă merită să fie inclus turul nostru pentru că prezintă o serie de elemente care îl fac cu totul unic între construcțiile în stil brâncovenesc.
Biserica Fundenii Doamnei a fost ridicată în 1699 pe malul lacului Fundeni, pe locul unui lăcaş mai vechi. Ctitoria aparţine marelui spătar Mihail Cantacuzino și a fost realizată în perioada de apogeu a stilului brâncovenesc. Totuși, lăcașul de cult are elemente specifice, de exemplu, este mai puţin lung decât cele realizate în această perioadă, iar turla de pe naos, lipsită de postament, pare foarte scundă din acest motiv.
Pridvorul de proporţii zvelte, care îl încadrează în stilul brâncovenesc, este susţinut de coloane de piatră decorate cu vrejuri, iar portalul dovedeşte influenţe baroce. Remarcabil este decorul neobişnuit al faţadelor, care include motive ornamentale în stuc preluate din miniatura persană. Inițial, stucaturile au fost pictate în roșu cinabru, albastru cobalt și verde auriu. Fațadele au fost decorate cu palate, fântâni, păuni, piese de mobilier, vase de flori, printre care lalele, floarea-soarelui, chiparoși, ramuri de lămâi. Atelierul care a efectuat aceste lucrări a contribuit probabil şi la decorarea interiorului palatului brâncovenesc de la Potlogi.
Construcţia a fost renovată în 1860 de Doamna Maria Ghica, motiv pentru care a fost numită de locuitori „Biserica Fundenii Doamnei”.
Despre ctitorul acestui edificiu, spătarul Mihail Cantacuzino (1650-1716), ar trebui să știm că a fost nu doar sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, dar era el însuşi os domnesc, fiind nepotul domnitorului Radu Șerban. Era un erudit al epocii, fiind educat la Viena, la Padova și Veneția, dar și la Istanbul. A mers în pelerinaj la Ierusalim și toate aceste lucruri și-au pus amprenta asupra ctitoriilor sale: Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu-Sărat (1691-1697), Schitul Titireciu, Biserica Fundenii Doamnei (1699) și ansamblul Colțea (1701-1715). Interesant este că Mihail Cantacuzino are aceeași soartă ca și nepotul său, domnitorul Constantin Brâncoveanu, fiind decapitat la Istanbul în anul 1716.
Biserica Sfântul Gheorghe Nou, locul unde odihnește trupul lui Constantin Brâncoveanu
Popasul următor este chiar la kilometrul 0 al Bucureștiului, în centrul Capitalei, unde sunt cele mai multe construcții care amintesc de primul stil arhitectural autohton. Aici, pe un perimetru relativ restrâns, întâlnim numeroase lăcașuri de cult ridicate în acest stil sau urmând influențele brâncovenești: Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Doamnei, Biserica Stavropoleos, Biserica Crețulescu, Biserica Colțea, dar și Catedrala Patriarhală din București, care reprezintă o fază premergătoare și începuturile acestui stil, sau mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, în perioada anilor 1713- 1715, edificiu ce îmbină stilul brâncovenesc cu influențe ale barocului italian și vechi sârbești.
Revenind la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, aceasta este ultima ctitorie cunoscută a domnitorului Constantin Brâncoveanu și singura care s-a pastrat până astăzi în București. Este un simbol al stilului brâncovenesc clasic, deși lucrările de reconsolidare și restaurare au adus şi elemente noi asupra acestui monument.
Edificiul ridicat de Brâncoveanu a fost construit pe locul unei alte biserici mult mai vechi. Cronicarii vorbesc despre Biserica Sfântul Gheorghe Nou încă din secolul al XVI-lea, ba chiar în 1599 – după mărturia cronicarului Radu Greceanu – voievodul Mihai Viteazul si soția lui, doamna Stanca, dăruiesc acestei biserici Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae (mâna dreaptă). Același cronicar spune că „…în cel de-al XVII-lea an de domnie, voievodul Constantin Brâncoveanu a căutat spre Biserica Sfântul Gheorghe și a refăcut-o, din temelie, precum se vede până astăzi”.
Sfințirea bisericii s-a făcut în anul 1707, în prezența domnitorului și a Divanului acestuia. Tot în acea perioadă apare și apelativul de Sfântul Gheorghe cel Nou, făcând referire la sfântul lăcaș, nu la Sfântul Gheorghe. Acest nume s-a păstrat în timp, bucureștenii referindu-se și în prezent cu același nume la biserică și la mica piață din fața ei, unde se află un monument simbolizând „kilometrul zero al României”, deoarece din acel punct sunt măsurate distanțele rutiere dintre București și principalele orașe ale țării. Acest monument a fost inaugurat în 1938, în epoca lui Carol al II-lea.
În jurul bisericii era un han foarte mare, dar şi casele egumenești, un paraclis și palatul patriarhal, folosit de către patriarhii Ierusalimului, atunci când se aflau în București. Biserica Sfântul Gheorghe fusese închinată Patriarhiei de Ierusalim cu mult înaintea domniei lui Constantin Brâncoveanu. Lăcașul a avut de suferit din cauza cutremurelor repetate din secolul al XIX-lea (1802, 1804, 1838), dar și din cauza incendiilor, în special cel din 1847. De fiecare dată a fost refăcut. După ultimul mare incendiu, cel din 1847, părți însemnate din biserică au fost refăcute, de către arhitectul Xavier Villacrosse, care a schimbat o sumă de elemente față de forma inițială a bisericii.
În această biserică este și mormântul voievodului Constantin Brâncoveanu, care, vreme de mulți ani, a fost acoperit doar cu o placă albă de marmură. Mormântul a apărut în biserică în 1720 – şi pe această placă Doamna Maria nu a scris nimic, spre a nu fi profanat de turci, care îl omorâseră pe voievod pentru „trădare”. Abia în anul 1914 a fost descoperită o inscripție a Doamnei Maria, scrisă pe candela de argint de deasupra mormântului, care zice: „Această candelă, ce s-a dat la Sfeti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod... iulie, in 12 zile, leat 7228 (1720)”.
Ca o curiozitate, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost făcută slujba de înmormântare a marelui poet Mihai Eminescu.
La doi pași de Biserica Sfântul Gheorghe Nou se află ansamblul Colțea, ce mai conține azi primul spital și Biserica mănăstirii de odinioară, ridicată în același stil brâncovenesc, dar cu influențe ale barocului italian. Pe vremuri, ansamblul includea și chilii, un han important și Turnul Colței, construcție ce a fost cea mai înaltă cladire vreme de mulți ani. Biserica Colțea a fost terminată în 1702, dar întreg ansamblul a necesitat peste zece ani de construcții. Ctitorul acestui monument și al ansamblului este spătarul Mihail Cantacuzino, cel care a ridicat și Biserica Fundenii Doamnei, și care are o impunătoare statuie în fața spitalului.
Biserica Doamnei, punte de legătură între arhitectura lui Matei Basarab și epoca brâncovenească
Pentru a vedea și a înțelege evoluția arhitecturală de la vrednicul voievod Matei Basarab la rafinamentul din vremea lui Constantin Brâncoveanu, vă invităm să mergeți până la Biserica Doamnei, aflată foarte aproape de intersecția bulevardului Regina Elisabeta cu faimoasa Cale a Victoriei. Intrarea se face printr-un gang pe strada Doamnei. Biserica este azi ascunsă de blocuri, dar considerăm că este o piesă importantă în a înțelege parcursul și construcția acestui prim stil românesc.
Ridicată de Doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino, voievodul în vremea căruia s-a realizat prima traducere a Bibliei în limba română, biserica a fost terminată în anul 1683. Aceasta are un pridvor prevăzut cu opt coloane subţiri din piatră şi acoperit cu două calote sferice. Uşa de la intrare este bogat ornamentată cu sculpturi prefigurând parcă abundenţa elementelor decorative ce aveau să caracterizeze epoca brâncovenească. Totuși, ferestrele au rame simplu decorate, asemănătoare mai degrabă cu ctitoriile moldoveneşti ale epocii.
Faţadele bisericii sunt împărţite în două registre de un brâu masiv, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse în dinţi de ferăstrău. Biserica, de o eleganță aparte, a fost declarată monument istoric şi de arhitectură, prin Decret Regal, încă din 1915. În tezaurul ei se află sfântul epitaf de la 1683, cusut cu fir de aur și argint.
Până la următoarea oprire, trebuie să mergeți vreme de câteva minute pe Calea Victoriei. Această arteră a fost trasată tot de voievodul Constantin Brâcoveanu în 1692, pentru a lega Vechea Curte domnească de Palatul de la Mogoșoaia. În timp, Podul Mogoşoaiei va deveni cea mai importantă stradă a Capitalei, de-a lungul ei fiind construite magazine de lux celebre, hoteluri de renume și sedii ale unor importante instituții: Palatul Regal, Fundațiile Regale, Ateneul, Teatrul Național, Cercul Militar Național, Palatul CEC, Palatul Poștelor etc.
Povestea Bisericii Crețulescu
Ultimele două monumente incluse în acest tur au fost ridicate după ce domnitorul muntean a fost executat în ziua de 15 august 1714 la Istanbul, sub acuzația de trădare față de Poartă. Ne oprim mai întâi la Biserica Crețulescu, aflată chiar în vecinătatea Palatului Regal, azi Muzeul Național de Artă, și a Pieței Revoluției din 1989.
Biserica a fost ridicată în anii 1720-1722 prin grija marelui logofăt Iordache Creţulescu şi a soţiei sale Safta, una dintre fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ctitorul a ridicat în vecinătatea bisericii şi un han, cum era obiceiul epocii, în locul numit pe atunci „Puţul cu zale”. Biserica a fost ridicată pe locul uneia de lemn, pe care Iordache o adusese din satul său natal, Crețulești, și unde acesta primise taina Botezului.
După execuția lui Brâncoveanu și a celor patru fiii ai săi, Iordache și Safta au fugit la Veneția și au stat o vreme până pe tronul Tării Românești a urcat Nicolae Mavrocordat, căruia Iordache i-a câștigat bunăvoința și a ocupat dregătorii înalte în Divanul acestuia. În acest timp, împreună cu soția, a reușit să construiască această bijuterie arhitecturală. Până în 1938, biserica a fost înconjurată de un han, demolat pentru „lărgirea şi aerisirea laturii sudice a Palatului Regal”.
Principalele elemente arhitectonice, integrate în arhitectura bisericii şi specifice perioadei brâncoveneşti, sunt: turla înaltă, ridicată pe naos, clopotniţa deasupra unui pronaos puţin extins, pridvorul în partea anterioară a construcţiei, cu arcade în plin centru, care se sprijină pe coloane de piatră, precum şi cele două şiruri de panouri decorative de pe faţade. Biserica a suferit o serie de modificări realizate în diverse perioade, când s-a operat restaurarea edificiului: suprimarea coloanelor interioare, transformarea faţadele într-un stil neogotic, prin zidirea arcurilor pridvorului şi mărirea ferestrelor, înlocuirea frescei originale cu pictura în ulei. Între anii 1935-1936 a avut loc o nouă restaurare, desfăşurată după planurile întocmite de Comisia Monumentelor Istorice şi a arhitectului Ştefan Balş. Prin aceste lucrări s-a urmărit aducerea bisericii la forma iniţială. Astfel, o serie de motive şi decoraţii distruse în timpul lucrărilor anterioare au fost reconstituite fidel.
Ca o curiozitate, aici a funcționat corul bărbătesc condus de celebrul Anton Pann.
Frumuseţea acestei biserici constă și în faptul că este considerată una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură de la sfârșitul perioadei brâncovenești. Acest argument a servit foarte mult în momentul în care regimul Ceaușescu a decis să distrugă Biserica Crețulescu. Un rol important în apărarea monumentului în anii comunismului l-a avut doamna Henriette Delavrancea.
Ultima mărturie a stilului brâncovenesc: Biserica Stavropoleos
Ultima oprire de pe traseul nostru este tot în apropiere de Calea Victoriei, în spatele Muzeului Național de Istorie. Aici se află bisericuța Stavropoleos. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Oraşul Crucii”. Totuși, monumentul primeşte această denumire atunci când arhimadritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir și ctitor al bisericii, a fost numit mitropolit al Stavropolei, în 1726.
Biserica a fost înălţată în anul 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730) și, ca multe alte lăcașuri de cult din epocă, era înconjurată de un han, din veniturile căruia era susținută și mănăstirea. Stavropoleos a fost întemeiată de Ioanichie ca mănăstire pentru monahi. După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863 (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), călugării grecii au plecat, iar biserica a ajuns în paragină. Restaurarea s-a făcut sub îndrumarea marelui arhitect Ion Mincu, la începutul secolului XX. Tot acest arhitect a realizat în stil neoromânesc clădirile de lângă biserică, care aduc aminte de fostul han.
Biserica Stavropoleos este una dintre cele mai reprezentative edificii ale stilului brâncovenesc. Elementele specifice acestui stil se regăsesc în brâul şi în ancadramentul ferestrelor, cu decoraţiuni florale. Partea superioară a pridvorului este prevăzută cu o frescă originală, iar intrarea este încadrată de un portal sculptat în piatră. În biserică se păstrează şi scaunul original al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat, sculptat în lemn, având încrustate stemele Tării Româneşti şi Moldovei, însemn că a domnit peste ambele principate.
Mulți ani, acest frumos edificiu a fost biserică de mir, abia în 1991, în Biserica Stavropoleos slujba va fi oficiată de un ieromonah, ca, din 2008, să se reînfiinţeze mănăstirea cu obște de călugărițe, chiar în inima Capitalei.
Călătorul ce se grăbeşte prin hăţişul de străzi ce amintesc de trecutul negustoresc al Capitalei poate că nu a auzit încă povestea acestui edificiu, dar cu siguranţă că privirea îi este atrasă de frumuseţea acestei mărturii din alte timpuri, ce îl invită să îi descopere misterul.