„Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965–1974” (recenzie)
Volumul istoricului Cristian Vasile cu titlul Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965–1974, Humanitas, Bucureşti, 2025, cu o prefață scrisă de politologul Vladimir Tismăneanu, a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus 2025 și se fundamentează academic pe documente de arhivă emise de Secțiile ideologice ale CC al PCR și de organele represive (Securitatea). Aceste surse istorice reflectă supravegherea atentă a instituțiilor culturale, de artă şi a unităților de învățământ.
În primul rând, autorul surprinde viața intelectuală şi artistică în condițiile unei relative relaxări a cenzurii și opresiunii, în primul deceniu al regimului Nicolae Ceaușescu. Cu toate acestea, cultura, ca toate sectoarele societății, a urmat noua ideologie a regimului comunist. Cartea analizează momentul înființării Muzeului Naţional de Istorie, mișcarea artistică de amatori (care a condus la fenomenul „Cântarea României“ și la Cenaclul „Flacăra” animat de Adrian Păunescu), lumea teatrului, a literaturii, precum şi sistemul educațional.
Întâi de toate, în volumul Viața intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965–1974, autorul surprinde relația dintre puterea totalitară, propagandă şi cultură într-o perioadă de „liberalizare” limitată care anunță, totuși, deriva spre neostalinism de la finele anilor 1970 și îndeosebi din anii 1980. Tocmai de aceea cartea ar trebui citită mai ales de cei tineri pentru a înțelege fenomenul cultural și ideologia din România guvernării Ceaușescu, o perioadă spre care se îndreaptă „nostalgia” multora. În al doilea rând, descoperim în lucrare mecanismele cenzurii ideologice și de control ale conducerii PCR în domeniul literar şi artistic. Cristian Vasile aduce la lumină modalitatea de funcționare a aparatului cultural-ideologic comunist în România.
Istoricul și profesorul Cristian Vasile constată că politica lui Nicolae Ceaușescu este de fapt o continuare a liniei inaugurate de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Autorul a urmărit procesul de acomodare a intelectualilor în funcţie de evoluția politicilor culturale elaborate de conducerea PCR între anii 1965 şi 1974, adică de la aparenta abandonare a realismului socialist până la proclamarea lui Ceauşescu ca președinte al RSR, precum şi rolul jucat de secțiile ideologice ale Comitetului Central (în principal: Secţia Propagandă, Secţia Știință şi Artã, Secţia Învățământ) în impunerea liniei ideologice oficiale la nivelul instituțiilor cultural-artistice (muzee, Direcţia Monumentelor Istorice, teatre, uniuni de creație, reviste literare şi studențești, ansambluri folclorice, formații de amatori, școli, universități).
Cristian Vasile arată că omogenizarea etnică de la vârful partidului comunist începe la finele deceniului șase şi continuă în anii 1960, și nu face decât să pregătească noua orientare culturală. În plus, naţionalismul devine o problemã de stat. Teama lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu cã omologii sovietici (Nikita Hrușciov, respectiv Leonid Brejnev) pregătesc o schimbare a liderului PMR/PCR grãbeşte cãutarea unei noi surse de legitimitate. Astfel, pe tărâmul naționalismului, intelectualii nu au o foarte mare marjã de manevrã. Conducerea de partid, prin intermediul cenzurii de nuanţã naţionalistã, interzice pânã şi folosirea terme numelui „moldovean“ pentru referirile istoriografice la realitãţile principatelor române din secolul al XIX- lea.
În primul capitol al lucrării, Cristian Vasile pune accentul pe reprezentarea trecutului, pornind de la ideea cã muzeele (de istorie naţionalã) şi monumentele de culturã sunt buni indicatori ai radicalizãrii/deradicalizãrii regimului comunist din România. Preeminenţa puterii politice a devenit evidentã, iar expunerile muzeale au reformulat decisiv modul de percepţie în beneficiul ideologiei marxist-leniniste şi al partidului unic. Dacã în anii 1960 se produce un fel de „negociere“ a reconstituirii trecutului, cu o putere politicã parcã dispusã sã îi asculte pe specialişti şi sã ţinã cont de multe dintre opiniile lor, spre finele deceniului opt mai ales monumentele istorice se vor numãra printre principalele victime ale politicilor culturale şi de sistematizare, în urma anihilãrii fostei Direcţii a Monumentelor Istorice dupã 1977. La rândul sãu, Muzeul de Istorie a RSR se transformã într-un vehicul al cultului personalității lui Ceauşescu, mai ales începând din 1978. Evident, nu este vorba de o negociere propriu-zisã între ideologi şi specialiştii în arte şi ştiinţe socio-umane. lntelectuali precum istoricii, istoricii de artã, muzeografii, arhitecţii, inginerii constructori sunt chemaţi sã participe la acest „spectacol al unitãţii naţionale“. Cel puţin pânã prin 1970 conducerea superioarã de partid pare sã fie încă dispusã sã tolereze un anumit pluralism istoriografic şi muzeografic. Ceauşescu şi anturajul sãu au ajuns sã asimileze concursurile artistice de amatori cu întrecerile socialiste; ca o consecinţã logicã a acestei concepţii, peste câţiva ani, la mijlocul deceniului opt, şi-a fãcut apariţia Festivalul Naţional „Cântarea României“.
În capitolul „Viaţa artisticã şi teatralã, de la montarea lui Ionesco la suspendarea Revizorului“, Cristian Vasile observă că cei ce doresc sã influenţeze mintea oamenilor s-au vãzut nevoiţi de mult timp sã admitã faptul cã teatrul reprezintã mediul cel mai puternic prin care pot încerca sã facã acest lucru. Reflexul cenzorial-interdictiv al lui Ceauşescu în cazul pieselor de teatru era notoriu. Memoria colectivã nu a reţinut nici o carte de beletristicã prigonitã de N. Ceauşescu, ci doar reprezentaţiile teatrale care au fost victimele sale îndeosebi în intervalul 1961–1972. Astfel, în amintirile despre secretarul general al PCR, Ion Ianoşi surprinde aceastã realitate: „[Ceauşescu] nu citea romane – norocul romancierilor. Cu mulţi ani în urmã, când fusese secretar organizatoric, frecventa câte un spectacol de teatru – şi îl interzicea (precum spectacolul cu piesa Proştii sub clar de lunã). De când era şeful suprem, punea sã i se prezinte filme, de obicei mutilându-le sau interzicându-le“.
Cristian Vasile cercetează documentele de arhivă și observă că pe parcursul întregului an 1968 au existat ciocniri între scriitori şi putere – întrerupte doar de momentul 21 august. Cum o confirmã şi documentele de arhivã, 1968 a reprezentat punctul culminant al confruntãrii dintre scriitorii care doreau o liberalizare mai mare a regimului politic şi conducerea de partid. Aceastã ciocnire a vizat în principal limitele pe care presa literarã trebuie sã le respecte. Ultimul capitol analizează sistemul educaţional, cu accent pe învãţãmântul umanist, pe legea învãţãmântului din 13 mai 1968 şi pe tentativele ulterioare de a o modifica în acord cu noile comandamente politice. Studiind mai ales legislaţia, Cristian Vasile constată cã, în fapt, Nicolae Ceauşescu nu îşi mai recunoaşte ideile politice în legea de reformã a educaţiei din 1968 (apreciatã de unii ca printre ultimele acte normative cu potenţial reformator adoptate sub regimul comunist). De altfel, legea avea sã fie înlocuitã dupã numai un deceniu.
Ipoteza de la care pleacã volumul este aceea cã momentul iulie 1971 nu a venit din senin. El a fost pregãtit de evoluţii semnificative de la nivel politic şi legislativ, înscriindu-se în dinamica de acaparare a puterii iniţiatã de N. Ceauşescu. Ceea ce a vãzut în China şi Coreea de Nord în iunie 1971 poate doar i-a întãrit lui Ceauşescu unele orientãri ideologice deja formate. În esenţã, Ceauşescu rãmãsese un (potenţial) stalinist care, din motive strategice, şi-a camuflat şi şi-a cenzurat pornirile şi opţiunile deprinse cu precădere în anii 1940 şi 1950, cu scopul de a câştiga timp, susţinere şi de a-şi consolida baza de putere. În mai multe locuri amintirile lui Ion Gh. Maurer stau sub zodia istoriei contrafactuale şi a glorificãrii lui Gh. Gheorghiu-Dej, dar sunt plauzibile când este vorba de etichetarea ca stalinist a lui Ceauşescu: acesta „nu avea cum sã fie de partea mãsurilor de liberalizare întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberalã. Şi puţinul pe care îl fãcuse Dej în privinţa aceasta îl stârpise. Ceauşescu nu voia sã facã un regim mai liberal, n-avea cum sã fie deacord cu ceea ce fãcuserã cehoslovacii, dimpotrivã, îngrãdea, pe zi ce trecea, libertãţile din interiorul ţãrii“.
Evident, trebuie ignorat demersul lui Maurer de reamărire a lui Gheorghiu-Dej.
„Tezele din iulie 1971“ sunt un punct de reper, dar nu unul esenţial. Istoricul Cristian Vasile și-a propus sã explice deplasarea accentului asupra momentului 1974 – transformările legislative, modificarea Constituţiei din 1965, proclamarea lui N. Ceauşescu ca preşedinte al RSR (28 martie 1974), schimbarea premierului I.Gh. Maurer cu mai docilul Manea Mãnescu, adoptarea legii presei şi a Programului PCR de fãurire a societãţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.
Cartea lui Cristian Vasile este un studiu ce încearcă să fie cât mai cuprinzător despre raporturile dintre intelectuali/artişti şi puterea politicã în timpul lui Ceauşescu, având ca surse predilecte documentele de arhivã aparţinând Secţiei de Propagandã a CC al PCR şi secţiilor/sectoarelor înrudite, principali actori ai controlului ideologic în domeniul culturii. Între timp, situaţia din plan istoriografic a cunoscut îmbunãtãţiri, au fost valorificate documente ale Uniunii Artiștilor Plastici sau din arhiva internã a Uniunii Scriitorilor (inclusiv corespondenţa cu organele de partid).
Maniera în care a fost suspendatã piesa Revizorul, tensiunea indusã dupã acest moment cenzorial în viaţa intelectualã au fost factori care au accentuat conformismul; acesta este contextul în care unii scriitori şi dramaturgi importanţi au ales atât comunicarea directã cu Ceauşescu, cât şi o alterare deliberatã a propriilor opere (mai ales prin includerea secretarului general al CC al PCR ca erou pozitiv).
Pe de altă parte, dupã 1964 au fost primiţi în organizaţii de partid mai mulți profesioniști care puneau în prim-plan aspectele tehnice, nonideologice. Exista posibilitatea ca, treptat, partidul sã fie condus de tehnocraţi, la nivelul unitãţilor de bazã, al feluritelor sectoare de activitate. Dacă tendința aceasta ar fi continuat, activiştii fãrã vreo profesie bine definitã ar fi ieșit din circuitul politic. Readucerea ideologiei în prim-plan de către Ceaușescu restabilea şi statutul activiștilor sus-amintiți. Din aceastã perspectivã, așa cum arată și autorul, pare mai clar nu doar faptul cã Ceauşescu şi elita restrânsã din jurul sãu şi-au asumat în intervalul 1968–1971 câteva orientãri radicale pe care au încercat sã le punã în practicã, ci şi cã a existat un sprijin consistent pentru aceste mãsuri – dacã nu chiar mesaje în aceastã direcţie cãtre eşaloanele superioare ale partidului – la nivelul acestor activişti şi responsabili ai organizaţiilor de partid.
Pe lângã aceastã confruntare pentru alocarea resurselor din lumea culturalã, mai ales odatã cu condamnarea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, N. Ceauşescu şi PCR au devenit probabil în ochii multora expresia instituţionalã a unui naţionalism dezirabil, o continuare a naţionalismului românesc interbelic. Aceastã dimensiune conflictualã a relaţiilor din sânul mediilor intelectuale nu trebuie absolutizatã şi oricum nu se reduce la tensiunea româno-evreiască (dispute care iau şi un aspect interetnic sunt sesizabile şi în Transilvania, între români şi maghiari); dar a o ignora nu este în beneficiul scrisului istoric. Acelaşi tip de absolutizare trebuie evitat şi în ceea ce priveşte momentul 21 august 1968; au apãrut în ultimul timp mãrturii credibile privitoare la intelectuali care nu s-au lãsat cuprinşi de valul entuziasmului faţã de Ceauşescu, având ca punct de reper politica sa internã ce nu vãdea deloc aceeaşi deschidere precum politica guvenanţilor „Primãverii de la Praga“.
Volumul reprezintă o necesară lectură pentru cei tineri, înlesnind înțelegerea lipsurilor și privațiunilor culturale și de toate felurile din perioada comunistă. Astăzi, foarte mulți tineri au impresia că revenirea la comunism (ceaușism) nu ar fi ceva neapărat rău, nereușind să conștientizeze dimensiunea totalitară a unui astfel de regim. Trebuie scos în evidență și textul de final al autorului (La 10 ani de la prima ediție), cu rol de postfață, care pledează pentru actualitatea volumului și vorbește despre rolul negativ al orientărilor protocroniste, inclusiv în postcomunism. Potrivit lui Cristian Vasile, manifestarea indistinctă a preferințelor pentru lideri totalitari precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu nu a venit din senin, odată cu anul 1990. De altfel, autorul conchide: „Prin urmare, acest amestec contradictoriu pe care l-am trăit din noiembrie 2024 până în mai 2025, la nivelul opțiunilor politico-electorale asumate de «suveraniști», nu ar fi trebuit să ne mire prea tare. În realitate, cred că putem vorbi despre un «suveranism ceaușist» care îl anunță cumva pe cel din zilele noastre” (p. 205).
Semnalăm și reușita coliță fotografică din anexa cărții în care apar: N. Ceaușescu (într-o ipostază mai puțin știută), Constanța Crăciun, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Marin Preda, Márton Áron, episcop romano-catolic al Diecezei de Alba (cartea conține și pasaje importante despre combaterea cultural-ideologică a pelerinajelor catolice de la Șumuleu-Ciuc – p. 82).