Tăcerea de piatră a Măldăreștilor: biserica boierească ce străjuiește culele Olteniei

În mijlocul colinelor moi ale Vâlcii, acolo unde pădurile coboară spre drumul Horezului, se ridică, tăcută și neschimbată de peste două veacuri, Biserica „Sfântul Nicolae și Sfinții Voievozi” din Măldărești. 

Deși nu are fastul unei mari mănăstiri, lăcașul poartă cu sine o noblețe de familie veche, amintind de vremea când credința și meșteșugul se împleteau în fiecare piatră ridicată „spre slava lui Dumnezeu și pomenirea ctitorilor”.

Ctitorii și începuturile unei istorii tăcute

Între anii 1774 și 1790, pitarul Gheorghe Măldărescu, soția sa, Eva, și fiul lor, Constantin, împreună cu rudele lor apropiate, au ridicat acest sfânt lăcaș în inima moșiei familiale. Într-o epocă de frământări politice, dar și de rafinament cultural, familia Măldărescu a dorit să lase o mărturie durabilă a credinței și a rangului său.

Așezată în satul care le poartă numele, biserica a devenit de-a lungul vremii centrul spiritual al comunității, locul unde s-au botezat, cununat și îngropat generații întregi. Astăzi, ea este înscrisă în Repertoriul Monumentelor Istorice, fiind clasificată drept monument de importanță națională și universală.

O biserică-sală cu proporții elegante

Arhitectura lăcașului urmează modelul bisericii-sală specifice secolului al XVIII-lea, dar cu accente distincte ce trădează o grijă aparte pentru proporție și detaliu. Planul este dreptunghiular, cu absida altarului poligonală, iar deasupra se înalță două turle: una a Pantocratorului, octogonală, și o clopotniță hexagonală, ridicată peste pronaos.

Deosebit de interesant este pridvorul, sprijinit de șase coloane de zidărie pe latura vestică – un detaliu rar pentru epocă, când cele mai multe biserici de sat aveau doar patru. În alte descrieri, se menționează existența a chiar zece coloane, ceea ce conferă ansamblului o solemnitate deosebită, aproape monumentală.

Ferestrele, adâncite în zid, sunt încadrate în cărămizi dispuse pe muchie și decorate în partea superioară cu mici figuri antropomorfice – un motiv puțin obișnuit în arhitectura ortodoxă, care adaugă o notă de mister acestui edificiu rural.

Frescele zugravilor de la 1794

Înăuntru, tăcerea e păstrată de frescele vechi din 1794, lucrate de o echipă de zugravi a căror semnătură a rămas înscrisă pe peretele pronaosului: Ioan ereu, Tănăsie ereu, Gheorghe, Radu, Pop Ioan, Tudor și Gheorghe.

Deși timpul și praful au așezat peste culorile lor o pojghiță mată, pictura încă păstrează strălucirea unui secol în care arta populară și cea bizantină se întâlneau într-un limbaj propriu românesc. În tabloul votiv, ctitorii privesc cu seninătate spre icoana hramului, oferind privitorului un sentiment rar – acela al continuității, al legăturii dintre neamuri și credință.

Culorile sunt calde, dominate de roșu-cărămiziu și ocru, iar personajele poartă o blândețe caracteristică școlilor de pictură oltenești de la sfârșitul veacului al XVIII-lea.

Un monument al discreției și al demnității

Privită de la drum, biserica din Măldărești pare un mic bastion de piatră, o fortăreață a spiritului într-un peisaj liniștit. Zidurile groase și acoperișul de șindrilă amintesc de vremea când lăcașurile de cult erau și refugii în fața vremurilor tulburi.

Dar, mai presus de orice, ea vorbește despre o mentalitate: cea a boierimii de țară care, dincolo de avere, dorea să lase în urmă o moștenire durabilă – o biserică în care să se audă, peste generații, ecoul propriului nume rostit în rugăciune.

Așa se explică și rafinamentul construcției: o combinație de sobrietate și ornament discret, semn al echilibrului între evlavie și gust artistic.

În umbra culelor Măldărești

Nu departe de biserică se află Culele Greceanu și Duca, faimoasele turnuri boierești care dau identitate întregii zone. În ele se citește aceeași istorie de familie, aceeași viziune a Măldăreștilor asupra timpului și a rostului în lume.

Dacă biserica a fost zidită pentru suflet, culele au fost ridicate pentru apărare – dar între ele există o unitate de spirit: aceea a neamului care, deopotrivă evlavios și pragmatic, a știut să îmbine fortăreața cu altarul, viața lumească cu cea cerească.

Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae și Sfinții Voievozi” completează, prin liniștea ei, povestea unui ansamblu unic în arhitectura și istoria României. Împreună, culele și biserica formează un mic univers de piatră și legendă, un loc în care se întâlnesc credința, arta și istoria – mărturie vie a unei lumi care, deși apusă, continuă să ne privească din tăcerea veacurilor.

O moștenire vie

Astăzi, Biserica „Sfântul Nicolae și Sfinții Voievozi” din Măldărești rămâne un simbol al artei religioase românești din secolul al XVIII-lea, un loc unde istoria se simte nu doar în piatră, ci și în aerul liniștit al curții, în umbra teilor și în icoanele care încă veghează naosul.

Deși frescele așteaptă restaurarea care să le redea lumina de odinioară, frumusețea lor modestă nu s-a stins. Ea continuă să trăiască prin glasul slujbelor, prin pașii celor câțiva credincioși care trec pragul și prin privirea cercetătoare a celor care, ca și odinioară, caută în bisericile de sat chipul României vechi.

În tăcerea de piatră a pridvorului, timpul pare că s-a oprit. Iar pe peretele de apus, printre îngeri decolorați, numele Măldăreștilor încă poate fi citit – o mărturie că, atunci când credința se unește cu arta, veacurile nu mai pot șterge nimic.

Articolul face parte dintr-un text publicat în numărul 287 (revista:287)al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 12 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ROMÂNIA ATRACTIVĂ, ARHIVA AUTORULUI. 

VIZITA ÎN SATUL HĂRMAN A FOST EFECTUATĂ ÎN CADRUL UNEI DOCUMENTĂRI MEDIA REALIZATĂ ÎN PROIECTUL „ROMÂNIA ATRACTIVĂ“