Norman Manea şi „Laptele negru” al Holocaustului

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai premiaţi scriitori români, Norman Manea a strâns mai multe texte din diverse periodice, într-o antologie cu scrieri mai vechi şi mai noi, legate de tema Holocaustului. Adevarul.ro vă prezintă, în premieră, fragmente din această carte.

„Laptele negru", lucrare publicată la Editura Polirom, include, pe lângă incitantul eseu „Dincolo de munţi“ despre Fondane şi Celan, multe alte texte remarcabile – despre Bruno Schulz, Kafka, Giorgio Bassani, Philip Roth, Saul Bellow, între alţii –, precum şi un impresionant eseu-confesiune al unei studente catolice de la Bard College.

FRAGMENT

Dincolo de munţi Ascensiune preliminară în posteritatea Celan-Fondane

„B. Fundoianu s-a născut în aceeaşi lună (noiembrie) cu Celan, înainte cu douăzeci şi doi de ani (ceva mai puţin decât „un sfert“ din viaţa de o sută douăzeci de ani a evreului biblic), în aceeaşi Românie, la Iaşi, capitala plină de evrei a Moldovei, nu departe de „mica Vienă“ a lui Celan, Cernăuţi, capitala plină de evrei a Bucovinei. [...]

Numele greu pronunţabil, când nu şi „nepronunţabil“, ca un blestem, numele Pessach Antschel, devenit Paul Antschel, apoi Paul Celan, s-ar înfrăţi firesc cu cel al lui Benjamin Wechsler, devenit Barbu sau B. Fundoianu, apoi Benjamin Fondane. Nume tatuate, în cele din urmă, pe pielea paginii de destinul martiriului.

Când Fondane dispărea la Auschwitz, în 1944, Celan avea douăzeci şi patru de ani. Îşi pierduse părinţii în Trans-Tristia (Transnistria) şi visa Parisul, „l’endroit idéal pour rater sa vie“, cum avea să-mi scrie Cioran.

Pe peretele camerei sale pariziene se afla o reproducere a măştii funerare, devenită celebră, a unei frumoase necunoscute, cu un chip de o misterioasă seninătate, evocată de Nabokov, Rilke, Aragon. Cadavrul sinucigaşei fusese cândva recuperat din Sena şi masca păstrată la morga pariziană.

În Parisul de unde Fondane fusese trimis spre rugul crematoriilor, Sena va stinge neliniştea şi versul lui Celan. Dispăruţi în focul şi apele catastrofei, cei doi poeţi nu se întâlnesc decât prin martiriul atât de diferit şi totuşi comun şi prin dialogul postum dintre Eul liric al fiecăruia, întâlnirea mult râvnită a semenului neasemeni, şi Tu, în şi prin „marea temă“ care i-a fulgerat, inspirat, distrus şi ne-murit.

Exilul celor doi poeţi, alăturaţi de posteritate într-o convorbire a tăcerii, este – ca şi pentru atâţia dintre confraţii dinainte şi de după ei – o eliberare şi o eclipsă. Derută şi detentă, iniţial şoc stimulator şi persistent echivoc al nedeterminării şi necunoscutului.

Centrul fiinţei pierde articularea în premisele dinainte, agresat în exil de schimbări – surpări, şanse şi stupefacţii. „Trauma privilegiată“, cum am numit-o cândva, a fost pentru Fondane şi pentru Celan mai curând privilegiu decât traumă, deşi a grăbit tragicul final.

Mult aşteptata „dezrobire“ de limitările şi ostilitatea mediului natal însemna şi o benefică situare „metropolitană“ în interogaţiile esenţiale. Înstrăinarea a destabilizat convenţiile identităţii, le-a redus la „entitatea“ solitară a pelerinului spre nicăieri şi i-a întors, nu o dată, pe fiecare, spre exilul milenar al strămoşilor.

Chiar şi cu avantajul lingvistic al imigrării într-o limbă cunoscută, Fondane nu a devenit cu adevărat francez, nici Celan german. Iudaitatea capătă prin exil altă greutate. Valenţă regenerată, remanentă şi stabilă, cu vibraţii noi. Fondane se extinde într-un „strigăt“ tipic iudaic al trezirii şi înfrăţirii universale în faţa cataclismului, Celan se restrânge în sine şi în memoria imaginaţiei nevrozate. [...]

Refuzând, ambii, eticheta limitativă de „poet evreu“, Celan şi Fondane rămân poeţii limbii în care au scris: poetul german şi poetul româno-francez cei mai expresivi ai iudaismului primei jumătăţi a secolului XX. Jumătatea feroce, sângeros antievreiască, ce i-a născut, inspirat şi ucis. Aparţinând literaturii din care au făcut parte şi, astfel, lumii, ei adaugă o singulară, revelatoare şi incitantă amprentă iudaică liricii universale.

 „Pe piatră am zăcut“, povesteşte Fondane începutul sfârşitului. Sau poate Celan, între captivii încolonaţi la carierele de piatră funerară. [...]

Au zăcut, da, împreună pe lespede, unul şi celălalt, între cei neiubiţi. Îi simţeau altfel, unul şi celălalt. Ei erau mulţi şi cine să iubească semenul neasemeni, Unul. Doar Singurul, Supremul, Invizibilul, Marele Anonim al cărui nume nepronunţabil este interzis de legile sfinte, ca şi imaginea sa invizibilă, interzisă, ascunsă în apusul care a înghiţit munţii, şi nu numai munţii, numele noastre nepronunţabile, ca numele Lui, imaginile noastre făcute după imaginea Sa şi interzise.

Nu e uşor să te iubeşti pe tine însuţi în oglinda celor mulţi. Oglindire multiplicată, dilatată, torsionată, contorsionată desfigurare. Frăţietatea devenea stingheră, cu accese de prea mult – prea plin –, prea de tot şi prea puţin şi cu sfârşeala a toate. Ei ştiau asta, Celan şi Fondane, ca şi Gross şi Klein.

Semenii masificaţi într-o anonimizare implacabilă ca moartea însăşi nu mai permit potenţialul EU şi potenţialul TU , preexistente, ambele, în afara şi înăuntrul nostru, anulate deopotrivă în identitatea colectivă şi condamnată, fără chip şi fără scăpare. Nu prea ne putem iubi în această deformată oglindă a pluralităţii nici atunci când nu este vorba de masificarea premergătoare neantului.

Ziua arsă până la capăt, iubirea pe care n-au putut-o dărui şi primi de la cei zvârliţi sub aceeaşi lespede, acum, după apus, după cenuşă, după înfrăţire, recheamă şi reclamă pe cei neiubiţi. Acum, în seara plecării de aici, când soarele, şi nu doar soarele, este spre apus, Celan şi Fondane s-au înfrăţit cu neiubiţii dintotdeauna, în drumul ultim, spre ei înşişi, sus, în adâncul etern şi neetern.

Eu aici, eu; eu, acel eu care îţi poate spune toate astea, cel care-ar fi putut să-ţi spună; acel eu care nu-ţi spune nimic şi nu ţi-a spus nimic; eu cel cu crinul de pădure în stânga şi clopoţelul, eu cu lumânarea arzând spre capăt, eu cu Ziua, cu zilele, eu aici şi eu acolo, eu, însoţit poate – acum ! – de iubirea celor neiubiţi, aici pe drumul spre mine însumi, sus.

Iubirea n-au putut-o dărui şi primi cum ar fi vrut. Zvârliţi sub aceeaşi umbră pribeagă, în seara plecării, a exilului ultim, când soarele şi nu doar soarele apune, Celan şi Fondane s-au întâlnit şi înfrăţit, în sfârşit, cu neiubiţii dintotdeauna, acum, în ora de cenuşă, în ascensiunea spre ei înşişi". 

Norman Manea (n. 1936), unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence“ la Bard College, New York. De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion“ al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia“, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2010 a primit distincţia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“ din partea guvernului francez, iar în 2011, prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură.

www.adevarul.ro