Neruda. Anul şobolanilor orbi

„Neruda” este un film multiplu de doi. Totul se învârte în jurul protagonistului şi a personajului secundar, făcând, pe rând, schimb între ei. Este politicul – dar şi artisticul. Este goana sălbatică – dar şi pauza pentru gândire strategică. Este omul dezinhibat, creativ, cu cravata atârnată neglijent – dar şi omul zvelt, concentrat, cu pălărie Fedora. Este America Latină, dar parcă este de găsit oriunde. Este „Neruda” şi apare în cinematografe pe 25 august. 

1948. Santiago, Chile. Războiul Rece începuse să cuprindă întreaga lume. Pablo Neruda era deja cunoscut pentru cele „Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare”. Doar că el era mai mult decât atât: era un lider al muncitorilor, al poporului. Se spune despre el că atunci când începea să recite, să vorbească, ceasul stătea în loc – toţi se opreau să îl asculte. Neruda mânuia magia retoricii şi a oratoriei, şi a ajuns astfel un cunoscut diplomat, politician de stânga, care reprezenta în Senatul chilian Partidul Comunist. Vorba ascuţită însă deranja. Aşa că preşedintele Gabriel González Videla, al cărui duşman declarat era, i-a retras imunitatea şi a pornit pe urmele sale, hăituindu-l dintr-o ascunzătoare în alta. Începuse ceea ce Neruda numise „anul şobolanilor orbi”.

Liderul chilian îl desemnase să se ocupe de cazul lui Neruda pe Óscar Peluchonneau, un ofiţer în floarea vârstei, în căutare de faimă. Aici începe jocul de-a şoarele şi pisica dintre cei doi. Începe comedia neagră, westernul pe ritm latino. Începe drumul la capătul căruia parcă nimeni nu voia să ajungă – nici măcar în postura de câştigător. Peste tot, în toate luminile filmului, este Neruda. Chiar Pablo Larraín, regizorul peliculei, spunea: „Eu sunt chilian. Neruda este în apă, în pământ, în copaci... Acest film este despre cosmosul lui Neruda”.