În curând la Humanitas: „Însemnările unui diplomat de altădată în România”, de Contele de Saint-Aulaire

Editura Humanitas pregătește un nou volum în colecția de Jurnale: Însemnările unui diplomat de altădată în România (1916–1920), ale Contelui de Saint-Aulaire, trimis al Franței în România în anii Primului Război Mondial. 

„În tot cursul carierei sale, contele de Saint-Aulaire a ţinut un jurnal, scris cu erudiţie şi talent, plin de evocări pitoreşti despre vremuri astăzi cu totul apuse. Acestor însemnări Saint-Aulaire le-a adăugat fragmente din rapoartele sale oficiale, spre a constitui în cele din urmă volumul de memorii publicat de el la adânci bătrâneţi, cu puţin înainte de moarte. Sentimentele de ataşament fierbinte ale lui Saint-Aulaire pentru ţara noastră surprind şi astăzi. Nu credem ca numeroşii străini ce au trecut sau au trăit pe meleagurile noastre să-şi fi exprimat aceste sentimente mai intens decât membrii Misiunii Franceze, care, între 1916 şi 1918, au împărtăşit la Iaşi durerile şi speranţele poporului român.“ (Mihai Dim. STURDZA)

„A împărţit, ca un adevărat prieten, speranţele, neliniştile, lipsurile inerente zilelor de pribegie a căror pecetie arzătoare a fost păstrată în inimile noastre. D. de Saint-Aulaire ne-a dovedit că era adevăratul prieten în vremurile de restrişte. A cunoscut suferinţa noastră supremă, mizeria noastră de neînchipuit. A cunoscut frământarea aşteptării, speranţele dezamăgite, cererile zadarnice de ajutor. A ştiut, de asemenea, cât de credincioasă a rămas România cea torturată, în ciuda unui nenoroc covârşitor. Am fost printre aceia care au văzut pe d. de Saint-Aulaire la lucru. Am fost din aceia pe care glasul şi strângerea-i de mână i-a îmbărbătat…“ (Regina MARIA)

„Dacă aş încerca, schiţând-o numai, să evoc icoana suferinţelor care copleşeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseţilor morale, ar trebui să aşez în sala capodoperelor această ţară ale cărei virtuţi se ridică la înălţimea suferinţelor şi chiar mai sus.

Ca printr-o conspiraţie între natură şi oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de aspră. La Iaşi, termometrul cobora la –20°, la –30° şi chiar la –40°. Duşmanul – adică neamţul –, în cele două treimi ale ţării pe care le ocupa, şi «aliații», adică ruşii, şi mai brutali decât duşmanul, în Moldova, pe care de asemenea o ocupau, erau înfofoliţi în şubele lor, ocupaseră clădirile cele mai bune, din care îi goniseră pe locatari, şi puseseră mâna pe lemnele de foc;lor nu le păsa de frigul ce se abătuse şi mai năprasnic peste nenumăraţii români în zdrenţe, fără case sau înghesuiţi în locuinţe neîncălzite.

În această Moldovă suprapopulată, subnutritã, devastată, mizeria şi foametea, din care ia naştere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamicului. În spitalele care refuzau să mai primească lume lipsea totul în afară de devotament.

Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iaşiului pentru a îneca Moldova. Acest torent a dus cu sine mai multe armate cu un efectiv total de un milion de oameni.

Confruntată cu această avalanşă, misiunea noastră militară, redusă la neputinţă pe tărâm militar, se lupta mai mult ca oricând pe frontul epidemiilor, pregătind discret reconstituirea armatei române.“ (Contele de SAINT-AULAIRE)