Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu

Edgar Feuchtwanger, în vârstă de 5 ani, este unicul fiu al unui editor evreu. Are o copilărie fericită în oraşul München. Este lipsit de griji, răsfăţat de părinţi şi de bonă, până când, în blocul de vizavi, se instalează Adolf Hitler, şeful Partidului Naţional-Socialist.

În 1933, fericirea acestei vieţi neumbrite de nimic dispare. Hitler este numit cancelar al Germaniei. Părinţii lui Edgar, lipsiţi de drepturile lor cetăţeneşti, încearcă să-şi protejeze fiul de umilinţe. La scoală, învăţătoarea îl pune să deseneze svastici, iar colegii intra în rândurile tinerilor hitlerişti.

De la fereastra casei lui, Edgar va asista la pregătirea unor evenimente tragice:Noaptea Cuţitelor Lungi, Anschlussul, Noaptea de Cristal. Evreii sunt arestaţi, tatăl lui este închis la Dachau. Groaza, frigul şi foamea de acolo îl vor marca pentru totdeauna. În 1939, Edgar este trimis singur în Marea Britanie, unde işi va vedea mai departe de viaţă.

Edgar Feuchtwanger este istoric. Locuieşte la Winchester, în Marea Britanie. A locuit vizavi de Adolf Hitler din 1929, când avea cinci ani, până în 1939. Bertil Scali este editor. Intre 1992 si 2004, a fost reporter la VSD, apoi la Paris Match. În 2013 a realizat un documentar, Hitler, mon voisin (Hitler, vecinul meu, 2013), pentru canalul de televiziune Planète.

„De când ne-am întors din vacanţă, acasă nu se vorbeşte decât politică. Unchiul Lion şi-a publicat cartea. Se găseşte la toate librăriile. Când mergem să ne plimbăm, Rosie mi-o arată la vitrine. Sunt mândru când o văd. Librarul ne-a zis că, din câte se pare, se vinde mai bine ca Mein Kampf. Ştiu că-l vorbeşte de rău pe Hitler, dar mai ştiu şi că vecinul nostru este un om periculos. Părinţii mei, bunicii, şi cei ai lui Beate deopotrivă, spun acelaşi lucru:că este un mincinos şi un tâlhar. Chiar şi lăptarul a vorbit despre asta cu Rosie. I-a spus că Hitler ia tot laptele cartierului şi că ceilalţi rămân cu mai puţin. Mama era furioasă. Dacă îl ascultai pe tata, lăptarul se înşela, deoarece nu este cu putinţă ca un cetăţean să poată rechiziţiona laptele vecinilor săi. El a adăugat că, în orice caz, Hitler nu poate să bea singur atât cât consumă mai multe familii. Altfel, era o veste bună, fiindcă astfel ar muri.

Este înaintea noastră, în faţa propriului imobil. Ne-am oprit. Rosie nu se mai mişcă. Văd că s-a tăiat puţin când s-a bărbierit, cum i se-ntâmplă uneori şi tatălui meu. Are ochii albaştri. Nu ştiam. Lucrul ăsta nu se vede în fotografii. Credeam că-i are foarte negri. Nu-l văzusem niciodată atât de aproape. Are păr în nas şi puţin în urechi. Este mai mic decât credeam. Mult mai mic decât tata. Mult mai mic decât Rosie. Trecătorii se opresc, la fel ca noi. Mă priveşte. Ar trebui să plec privirea. Nu pot. Îl privesc fix. Poate ar trebui să-i zâmbesc? În definitiv, sunt vecinul lui! Oare mă recunoaşte? Ştie oare că eu îl observ din camera mea? Poate să vadă la noi în casă? Ne priveşte când mâncăm în sufragerie? Ştie că sunt evreu? Aş vrea să nu mă urască. Nici pe tata. Nici pe mama. Oare oamenii mă privesc? S-a urcat într-o maşină închisă la culoare, neagră ca noaptea, cu linii dure ca ale pietrei.”