Amintiri de la Cotul Donului: Memoriile căpitanului Dumitru Păsat. 1941–1945

Editura Humanitas va publica un nou volum de memorii. Semnat de Dumitru Păsat, Memoriile căpitanului Dumitru Păsat.1941–1945 surprind clipele groaznice din bătălia de la Cotul Donului, precum și experiențele autorului din captivitatea sovietică.  

Cotul Donului, în faţa Stalingradului:puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.

Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

DUMITRU PĂSATs-a născut la 20 mai 1906, în satul Călina, judeţul Vâlcea, fiul Mariei şi al lui Alexandru Păsat (soldat în Regim entul 42 infanterie, mort în 1918 de tifos exantematic). În 1920 este primit copil de trupă în Regimentul 2 infanterie Râmnicu Vâlcea. La 18 ani este înrolat ca soldat. Între 1925 şi 1926 urmează cursurile liceului militar din Iaşi, apoi este admis la şcoala militară de la Sibiu. În 1928 primeşte gradul de sublocotenent. În 1930 se căsătoreşte cu Maria Brăcăcescu, care îi va fi soţie devotată timp de 43 de ani. La Bazargic este încadrat ofiţer cu aprovizionarea în Regimentul 40 infanterie. În 1937 se mută la Balcic, în Regimentul 4 grăniceresc din Divizia a 2-a de gardă, cu grad de căpitan. În 1941 participă la înăbuşirea rebeliunii legionare la Ploieşti. În 1942 este mutat la centrul de instrucţie Sărata, din Basarabia (unde sunt concentrați în vederea reabilitării pe front mai ales infractori, legionari condamnați etc.), și i se dă comanda unei companii a Batalionului 991. În 1942, în bătălia de la Cotul Donului, este luat prizonier şi ajunge în lagărul de la Libidiansk, apoi în lagărul 74 de la Oranki. În 1945 se întoarce în ţară cu Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“. La Curtea de Argeş i se dă comanda Batalionului 1. Împreună cu locţiitorul politic al regimentului formează o echipă artistică şi merge în satul natal, Călina, unde înfiinţează filiala ARLUS. În același an este mutat în cadrul Diviziei a 9-a infanterie Constanţa;este numit comandant secund politic. Devine membru de partid. Ţine conferinţe la sate și în fața muncitorilor din port. Este o perioadă în care se simte privit cu circumspecție de foștii camarazi. La 23 august 1946 este înaintat la gradul de locotenent-colonel. În 1947 devine cadru disponibil („fără pensie, fără nimic, şi, ca să trăiesc, a trebuit să mă apuc de muncă brută“). Pentru a-şi întreţine famil ia, acceptă diverse slujbe ocazionale – hamal în portul Constanţa, inspector la magazinele de stat din judeţ, director administrativ la o şcoală de contabili, şef de depozit. În 1951 este repartizat ca funcționar la Direcţia Regională de Muncă din Constanţa. La 1 ianuarie 1952 este reactivat în cadrul armatei. Devine vicepreşedinte al AVSAP (Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei) pe regiunea Constanţa. Se mută apoi la Râmnicu Vâlcea. În 1966 îşi cumpără un Trabant, cu care colindă prin ţară şi cu care, în 1968, ajunge la Balcic, unde îi rămăseseră „două case şi cele mai frumoase amintiri din tinereţe“. După ieșirea la pensie și după moartea soției urmează ani de singurătate. În 1974 îşi oferă serviciul pe linie militară în cadrul gărzilor patriotice din Râmnicu Vâlcea.Din 1976 funcționează ca secretar al veteranilor de război din judeţul Vâlcea. În mai 1977 este înaintat la gradul de colonel. Se stinge din viață la 17 ianuarie 1994, în Drăgoeşti, judeţul Vâlcea.