4-6 septembrie 1940: Zile decisive în România

După ce în România au fost cunoscute hotărârile Conferinței de la Viena din 30 august 1940, în întreaga țară s-a declanșat un uriaș val de proteste [1]. Pierderea Transilvaniei de nord-est, care venea atât de curând după cea a Basarabiei, Bucovinei de nord și a Herței, a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirii populare împotriva regimului instaurat de regele Carol al II-lea prin lovitura de stat din februarie 1938 și a regelui însuși [2].

După ce de-a lungul a mai bine de doi ani, perioadă în care exercitase puterea în stat neîngrădit de controlul partidelor politice sau al unui Parlament reprezentativ, înșelând încrederea unor personalități politice și intelectuale ce-l sprijiniseră și înconjurându-se de o camarilă rapace, pentru regele Carol al II-lea sosise acum momentul adevărului: majoritatea românilor îl făceau responsabil de situația în care se afla țara, acuzându-l de incapacitate de a apăra interesele României în momentele dificile prin care trecuse țara.

Garda de fier și înlăturarea regelui Carol II

Dacă Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național Liberal au dat manifestațiilor politice un caracter pur demonstrativ, fără a escalada confruntarea cu guvernul, de teama unei intervenții străine ce ar fi putut duce la ocuparea țării, Garda de Fier a căutat să folosească prilejul ivit pentru a-l înlătura pe regele Carol al II-lea și a pune mâna pe putere. Chiar la 1 septembrie 1940, Horia Sima, liderul Gărzii, a semnat un manifest prin care cerea regelui să facă „singurul act patriotic ce i-a mai rămas, singura și ultima datorie: să abdice”. Totodată, în „Manifest” era exprimat „atașamentul profund pentru Puterile Axei”, cărora li se cerea sprijinul „în aceste clipe de tragedie internă care amenință să rupă echilibrul țării” [3].

Într-o convorbire pe care Horia Sima a avut-o chiar a doua zi, 2 septembrie 1940, cu un „informator confidențial” al legației germane, liderul Gărzii era convins că „în România nu mai poate fi evitat un război civil” și cerea Reich-ului „să intervină la timp” și să ajute Garda să obțină „o influență hotărâtoare asupra guvernului” român. Informând Berlinul asupra punctelor de vedere exprimate de Sima, ministrul Reich-ului la București, Fabricius, aprecia însă că un puci al Gărzii de Fier „în actuala situație” ar fi fost „extrem de periculos și de dăunător” pentru interesele germane, cu atât mai mult cu cât Garda conta pe un sprijin german. De aceea, Fabricius cerea Berlinului să se exercite influență asupra membrilor Gărzii aflați în capitala Germaniei pentru a se renunța la puciul plănuit [4].

Garda a organizat, într-adevăr, unele acțiuni cu caracter pucist în București, Brașov, Bod, Constanța, dar acestea au fost repede anihilate de autorități; Horia Sima, pentru a scăpa de eventualele represalii, s-a ascuns la Brașov, reapărând public numai după abdicarea regelui [5].

Generalul Antonescu – cartea câștigătoare?

Desemnarea de către regele Carol al II-lea a generalului Ion Antonescu cu formarea guvernului – având în vedere raporturile conflictuale dintre cei doi – a fost impusă de necesitățile momentului. În circumstanțele existente, personalitatea pe care regele urma să o desemneze pentru formarea guvernului trebuia să fie „capabilă să restaureze ordinea” în țară, să fie „acceptată de armată, de Partidele Național-Țărănesc și Național-Liberal, agreată de legionari și de Germania” și, în același timp, „să reprezinte o garanție pentru propriul său tron” [6].

Von Schirach (trimisul lui Hitler la București) și W. Fabricius (ambasadorul Germaniei)

Fără a subestima importanța lui Ion Antonescu și nici unele trăsături ale personalității acestuia ce îl recomandau pentru ocuparea în acel moment a postului de prim-ministru, ceea ce l-a impus în prim-planul scenei politice românești a fost atitudinea Germaniei. Într-o perioadă relativ scurtă, generalul Ion Antonescu reușise să atragă atenția legației Reich-ului la București asupra sa.

La 9 iulie 1940, imaginea generalului Ion Antonescu în ochii ministrului Germaniei la București era următoarea: „Generalul Antonescu este apropiat Gărzii până acum, însă era de partea Franței, unde a făcut școala de război; el a condamnat, de exemplu, Münchenul și le-a reproșat francezilor și englezilor că atunci nu au atacat pe provocatori”. Și concluziona: „Nu sunt convins că este un om sigur”.

Cu toate acestea, la începutul lunii iulie, când regele Carol al II-lea ordonase arestarea lui Ion Antonescu (care îi adusese grave acuzații în cursul unei audiențe), Wilhelm Fabricius a intervenit (la cererea lui Mihai Antonescu) la primul ministru Ion Gigurtu pentru securitatea lui Ion Antonescu („om al națiunii”), argumentând că apropierea de Germania nu trebuie „să fie tulburată prin acțiuni stângiste” [7].

Chiar dacă atunci când a intervenit pe lângă Ion Gigurtu pentru protejarea lui Ion Antonescu, acesta nu era „un om sigur”, el era, totuși, o promisiune: anterior, generalul Ion Antonescu, „în cursul unei vizite mai lungi” făcută lui Fabricius, dăduse asigurări ministrului german „că dorește să lucreze cu Germania” [8].

În timpul în care s-a aflat la Bistrița, Ion Antonescu – conform propriilor mărturisiri făcute în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din 3 octombrie 1940 – a continuat tratativele cu legația germană: „Am tratat prin intermediul domnului Mihai Antonescu, însă ținut în secret, cu germanii asupra tuturor problemelor guvernării statului și am arătat, în toate ramurile de activitate a acestui organism complex al statului, care este punctul de vedere al generalului Antonescu, pentru ca, atunci când împrejurările m-ar aduce la cârma statului, să n-am dificultăți cu germanii. Toate principiile pe care le-am pus atunci au fost admise” [9].

Legația Germană are rolul hotărâtor

În zilele de 4-6 septembrie 1940, decisive pentru rezultatul final al luptelor politice pentru putere în România, rolul legației germane a fost discret, dar hotărâtor. Oamenii lui Ion Antonescu care vin la legație (Valer Pop) și însuși generalul îl informează pe Fabricius asupra „principiilor” ce vor sta la baza noii guvernări. Astfel, la 4 septembrie, când face o vizită lui Fabricius, după ce Ion Antonescu fusese însărcinat cu formarea guvernului, Valeriu Pop („nedormit” – notează ministrul german) declară că: „Antonescu este pregătit pentru executarea arbitrajului vienez, pentru chemarea unei misiuni militare (germană - n.n.), pentru cererea ajutorului militar german în legătură cu garanția și pentru legătura economică strânsă cu Germania. Concesiunile de petrol vor fi verificate pentru a asigura, prin aceasta, partea Germaniei” [10].

De data aceasta, concluzia lui Fabricius are cu totul altă formulare decât cea din 9 iulie și era fermă: „Noi putem conta pe Antonescu, care are autoritate în armată” [11]. După Valeriu Pop, chiar Ion Antonescu îl vizitează de două ori pe Fabricius „pentru a discuta situația”. Convins că „numai mâna forte a generalului și o hotărâre rapidă” pot salva România de haos, ministrul german l-a sfătuit pe Ion Antonescu „să-și asume drepturi dictatoriale, să înlăture anturajul regelui urât de către țară și să ordone miniștrilor și secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului și a problemei eventualei abdicări, iar el să guverneze în mod autoritar”.

La rândul său, Ion Antonescu a dat asigurări („mi-a promis încă și mai limpede și lămurit” – raporta W. Fabricius la Berlin) că va aplica „arbitrajul de la Viena” și va primi misiunea militară germană [12]. Când a venit a doua oară la legația germană, Ion Antonescu l-a asigurat pe Fabricius că „sfatul” acestuia „a fost primit favorabil”. El a arătat că în întrevederea pe care a avut-o cu regele în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1940 „a trebuit să insiste până la orele 4” pentru a-l convinge pe Carol al II-lea „că el (regele - n.n.) nu are voie să se amestece nici în politica internă, nici în politica externă și că trebuie să renunțe în mod practic și la comanda supremă a armatei”.

Carol al II-lea și primul-ministru Gigurtu

În final, regele a acceptat să acorde generalului Ion Antonescu „împuterniciri nelimitate pentru conducerea statului românesc”. Totodată, Ion Antonescu a afirmat că, deși Iuliu Maniu și „chiar Dinu Brătianu” considerau abdicarea regelui „drept singura cale posibilă”, el (Ion Antonescu - n.n.) a apreciat că „n-ar fi fost ușor pentru el să-l convingă pe rege de acest lucru” [13], de unde putem deduce că nu a încercat atunci să-l determine pe rege să abdice. Acest lucru se va întâmpla în seara zilei de 5 septembrie.

Forțarea abdicării lui Carol a II-lea...

Deși ideea îndepărtării regelui Carol al II-lea era larg împărtășită în cercurile politice din țară și chiar în armată, cu câteva excepții notabile (printre acestea, generalii Gheorghe Argeșeanu, David Popescu, Gheorghe Mihail și Paul Teodorescu), problema aceasta nu a fost abordată de Ion Antonescu în convorbirile cu regele Carol al II-lea decât în seara zilei de 5 septembrie. De ce tocmai atunci? Explicațiile pot fi două. În primul rând, este vorba de tactica aleasă de generalul Ion Antonescu.

Alegerea unei căi cu șansele cele mai mari de succes și așteptarea unui moment favorabil pentru a cere abdicarea regelui erau de extremă importanță, pentru că un eșec în această acțiune ar fi însemnat un dezastru nu numai personal pentru Ion Antonescu, pentru susținătorii săi, dar și pentru țară. Un element tactic era și faptul că încă în primele zile după „evadarea” de la Mănăstirea Bistrița, în urma convorbirilor pe care Ion Antonescu s-a grăbit să le aibă cu Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Stelian Popescu și alții, inclusiv cu reprezentanți ai Gărzii de Fier, se hotărâse deja „o acțiune comună pentru răsturnarea regelui” [14].

Ideea, desigur, nu era nouă, dar ea coagula acum mai multe voințe de a acționa în același sens. În ceea ce-l privește pe Ion Antonescu, având în vedere comportamentul regelui Carol al II-lea față de el, pe de o parte, iar pe de altă parte caracterul răzbunător al generalului, cunoscut în armată și sub numele de „câinele roșu”, este ușor de intuit că acesta avea în planurile sale împotriva lui Carol al II-lea și o astfel de variantă.

De altfel, însuși generalul Ion Antonescu, într-o convorbire ulterioară cu Valeriu Pop, mărturisea că încă în perioada în care se afla la Mănăstirea Bistrița, colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar aeronautic al Germaniei la București, i-a făcut propunerea să-l înlăture pe rege printr-o lovitură de stat, să ia conducerea țării și să realizeze alianța României cu Germania. După ce Gerstenberg a obținut aprobarea Berlinului pentru acest plan, cei doi au căzut de acord în mod definitiv pentru înlăturarea regelui și încheierea alianței româno-germane. Generalul Antonescu – arată Valeriu Pop - pretindea că a fost de la început și invariabil pentru detronarea regelui [15].

Aceasta fiind situația, ceea ce trebuia stabilit în continuare era tactica de urmat pentru realizarea țelului propus: înlăturarea regelui Carol al II-lea. Din acest punct de vedere, nu era indicat din partea lui Ion Antonescu să ceară de la început abdicarea regelui, deși cunoștea poziția forțelor politice interne față de această problemă, până nu își consolida poziția proprie în confruntarea cu Carol al II-lea. De aceea, la prima vizită pe care o face lui Fabricius, la 4 septembrie, Ion Antonescu declara că vrea să diminueze atribuțiile regelui, să înlăture camarila, dar „să nu ceară abdicarea regelui” [16].

În momentul în care a considerat că are suficient sprijin pentru a reuși, Ion Antonescu nu a ezitat a cere regelui să abdice. Aceasta era situația în seara zilei de 5 septembrie. La acea dată, generalul Ion Antonescu era deja numit prim-ministru cu „împuterniciri nelimitate”, iar lumea politică și, în primul rând, Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național- Liberal, dar și Garda de Fier, precum și armata îl sprijineau, văzând în el singurul om capabil să restabilească ordinea în țară și să stârpească corupția. De altfel, Ion Antonescu însuși declara lui Fabricius că printre punctele principale ale programului său se aflau „ordinea și curățenia”, de la care nu voia să facă nicio excepție, „pentru a nu-și pierde prestigiul în fața poporului” [17].

...Un plan minuțios pregătit

În cadrul planului tactic urmărit de Ion Antonescu pentru detronarea regelui s-au înscris și manifestațiile legionarilor din țară și, în special, din București, fapt mărturisit de acesta lui Valeriu Pop. Este vorba îndeosebi de manifestațiile din seara zilei de 5 septembrie, ulterioare numirii sale ca prim-ministru. Acestea – declara Ion Antonescu – „nu au avut în realitate un caracter grav, revoluționar, ci au fost mai mult convenționale”, fiind „concertate” între el și Horia Sima [18].

În același scenariu tactic se înscrie și tergiversarea negocierilor pentru formarea guvernului, precum și amenințarea cu depunerea mandatului. „Adevăratul motiv al amânării constituirii imediate a guvernului, care ar fi putut opri în loc acțiunea de înlăturare a regelui – nota Valeriu Pop mărturisirea conducătorului statului – a fost tot urmarea hotărârii sale nestrămutate, însă nemărturisite, de a forța pe rege să abdice” [19].

În al doilea rând, este vorba de atitudinea factorului german. Prin înțelegerea intervenită între Ion Antonescu și colonelul Gerstenberg la Bistrița, soarta regelui Carol al II-lea era hotărâtă. Nu este vorba de o poziție personală a colonelului Gerstenberg, pentru că acesta, după convorbirile cu Ion Antonescu „a plecat la Berlin”, de unde s-a întors cu un răspuns „afirmativ și satisfăcător” și numai după aceea cei doi „au căzut de acord, în mod definitiv, pentru înlăturarea regelui și încheierea alianței româno-germane” [20].

Atitudinea oficialităților germane este normală, fiind în logica poziției lor față de Carol al II-lea după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți conducători legionari arestați și a politicii pro-anglo-franceză dusă de România până în mai 1940. Totuși, la începutul lunii septembrie 1940, accentul legației germane la București era pus nu pe înlăturarea persoanei regelui, ci pe necesitatea formării unui guvern de către Ion Antonescu, instaurarea unei dictaturi și restabilirea ordinii. Nu exista decât o singură cale pentru salvarea țării de la haos: dictatura – declara Wilhelm Fabricius atât lui Valeriu Pop, cât și lui Ion Antonescu. Ministrul german explica astfel prioritatea pe care o acorda, înainte de orice, ordinii și liniștii în România, pe care o califica, în mod corect, drept „un interes vital” pentru România.

Atacul asupra Angliei, arăta el, este iminent. În această situație Anglia va căuta să se apere și să lovească în interesele germane. Deci – concluziona el – este posibilă o acțiune engleză în regiunea petrolieră, iar „starea tulbure” din țară „ar putea provoca și facilita această acțiune ostilă Germaniei”. Și ministrul german avertiza: „Germania nu va putea privi cu brațele încrucișate primejduirea intereselor sale vitale, ci va lua, ea însăși, măsurile de rigoare socotite necesare pentru apărarea acestor interese”.

Sensul acestor cuvinte era astfel văzut de Valeriu Pop: amenințarea cu ocupația cel puțin a unei părți a teritoriului României și punerea din nou sub semnul întrebării a existenței țării, salvată prin sacrificiul teritorial impus la Viena [21].

Partea germană nu a ridicat decât mai târziu și cu multă prudență problema abdicării regelui Carol al II-lea în întâlnirile cu diverse personalități politice române. La prima întâlnire cu Valeriu Pop, de miercuri, 4 septembrie, ora 9.00 dimineața, omul politic român a fost cel care a ridicat această problemă. El a cerut lămuriri ministrului german „asupra atitudinii oficialității germane față de rege, deoarece circula insistent zvonul în public, mai ales în cercurile legionare, că Germania încurajează acțiunea de înlăturare a regelui”. Răspunsul stereotip al lui Fabricius a fost că Germania nu se amestecă în afacerile interne ale României, iar „Germaniei îi este indiferent dacă regele va fi menținut, înlăturat sau făcut inofensiv” [22].

Dar în discuția pe care a avut-o cu Ion Antonescu, Fabricius l-a încurajat pe acesta, declarându-i că „dacă va vorbi țării răspicat și autoritar, este cu neputință să nu găsească sprijin și raliere” [23]. După care i-a vorbit – din proprie inițiativă – de „rezolvarea definitivă (...) a problemei eventualei abdicări a regelui”. Fabricius nu era însă sigur că acesta „va mai cere totuși abdicarea regelui” [24], ceea ce arată clar că între Ion Antonescu și reprezentantul Germaniei avusese loc o discuție sau chiar o înțelegere în acest sens.

Atitudinea rezervată a legației germane față de problema abdicării regelui va fi părăsită pe măsură ce șansele ei de realizare creșteau. După convorbirea cu Fabricius, din seara zilei de 4 septembrie, la ora 21.00 Ion Antonescu a fost primit în audiență la rege, în timpul căreia i-a cerut acestuia să-i acorde depline puteri. După audiența lui Ion Antonescu la rege și la numai câteva ore înainte ca regele să accepte această solicitare (principele a semnat decretele prin care acorda generalului puteri depline, pe 5 septembrie la ora 4.00), Fabricius a devenit mai explicit în ceea ce privește poziția față de soarta regelui Carol al II-lea.

Astfel, când imediat după ora 1.00 Valeriu Pop a venit din nou la legația germană pentru a-i cere lui Fabricius să precizeze „mai clar” atitudinea germană față de rege, diplomatul german a declarat din nou că „nu se amestecă în chestiuni interne, deci nici în problema dacă și în ce măsură regele trebuie înlăturat”. Dar a adăugat imediat: „Garda de Fier cere abdicarea” [25].

Aceasta era, de fapt, cheia pentru a înțelege poziția Germaniei, fiind recunoscute raporturile acesteia cu Garda de Fier, care în acele zile cerea public abdicarea regelui. În plus, Valeriu Pop reținuse că în timpul primei sale convorbiri cu Fabricius din 4 septembrie, ministrul german îi declarase că factorul legionar „constituie cea mai puternică garanție a sincerității orientării României spre Axă” [26].

Reacția omului politic român este astfel raportată de Fabricius Berlinului: „Pop mi-a declarat că acum vede limpede și că-mi mulțumește foarte mult pentru sfat”.27 Urmările acestei „limpeziri” s-au văzut imediat. Plecat de la legația Germaniei, Valeriu Pop s-a dus la Palat („Sunt convins cu conivența lui Antonescu”, nota regele în jurnal) și i-a declarat lui Carol al II-lea că „singura soluție” este abdicarea, care este „cererea străzii, a armatei și a oamenilor politici” [28].

Se pare că acum regele a aflat și de vizita lui Antonescu la legația germană și, de asemenea, că Ion Antonescu este de acord cu abdicarea sa: „Aflu că (Antonescu - n.n.) a fost astăzi să facă o vizită lui Fabricius, care-l apărase cât timp fusese consemnat la Bistrița. În urma acestei vizite, atitudinea lui s-a schimbat, este semnul că s-a dat cu nemții, că el caută să se sprijine pe Garda de Fier, care azi se vede clar nu numai că (legionarii - n.n.) fac politică nefastă, dar sunt 100% agenții lor” [29].

Fabricius și traseul trenului regal

În seara zilei de 5 septembrie, la ora 21.20, Antonescu a solicitat o nouă audiență regelui, în timpul căreia i-a cerut abdicarea [31]. În vederea luării unei hotărâri, regele s-a sfătuit cu unii apropiați ai săi, dar în același timp a căutat să aibă informații sigure în legătură cu atitudinea legației germane față de această cerere. În acest scop a apelat la Mihail Manoilescu (foto) – apropiat atât de el, cât și de ministrul Fabricius – să meargă la legația germană să se informeze.

Dând curs solicitării regelui, Mihail Manoilescu (încă ministru de Externe), a avut o convorbire cu Fabricius la legația germană. Ministrul german a reluat și de această dată teza „neamestecului în trenurile interne”, după care, treptat, a prezentat punctul de vedere oficial al legației. Astfel, mai întâi el a declarat că „nu pune preț” pe rămânerea regelui Carol al II-lea, pentru ca, în final, să spună că în acel moment tocmai examina „mersul trenului” [31] cu care regele Carol trebuia să părăsească țara! Întors la palat, Mihail Manoilescu nu a avut altceva de făcut decât să prezinte concluziile sale în urma discuției cu Fabricius: „Maiestate, să abdicați” [32].

Acest moment a fost hotărâtor în determinarea regelui Carol al II-lea să abdice. Și ministrul Fabricius era convins că prin răspunsul pe care l-a dat lui Manoilescu a contribuit „la abdicarea regelui, care – raporta el la Berlin –, fără această intervenție a mea, ar fi format un cabinet al generalului Mihail și l-ar fi împușcat pe Antonescu” [33].  În aceste condiții, în dimineața zilei de 6 septembrie 1940, la ora 6.10, regele Carol a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său, Mihai [34]. Nu însă înainte de a primi, la ora 4.00, un ultimatum din partea lui Ion Antonescu, care îi atrăgea atenția că o altă hotărâre ar „arunca țara într-un război civil”, ceea ce ar fi determinat o ocupație străină [35].

De la guvern de uniune națională la stat național legionar

În zilele care au urmat abdicării regelui Carol al II-lea, încercarea generalului Ion Antonescu de a forma un guvern de uniune națională a eșuat, datorită unui complex de factori:

• a) refuzul vechilor partide de a participa la guvernare;
• b) reținerea lui Ion Antonescu însuși de a folosi elemente ale acestor partide „compromise”;
• c) convingerea acestuia că oamenii partidelor istorice nu ar fi putut acționa „cu sinceritate” pentru schimbarea politicii interne și externe a țării [36];
• d) rezerva arătată de legația germană pentru o astfel de soluție și
• e) nu în ultimul rând, refuzul Mișcării Legionare de a colabora cu vechii politicieni (cu unele excepții), Horia Sima dorind „un guvern compus din gardiști și ofițeri, cu câțiva tehnicieni puri” [37].

Aceasta va fi și formula guvernului creat în noaptea de 14 spre 15 septembrie: legionari, militari și câțiva tehnocrați, ultimii numiți în guvern cu consimțământul Legației Germaniei la București [38].

În ceea ce-i privește pe legionari, ministrul german Herman Neubacher, însărcinat cu probleme economice ale Germaniei în România, considera că aceștia nu aveau „un program limpede și oameni capabili” care, în situația grea în care se afla România, să formeze un guvern „capabil să lucreze” [39].

Prezența legionarilor în guvern reprezenta însă, în acel moment, garanția că România va urma o politică de apropiere de Germania. Antonescu însuși era conștient de acest lucru și, deși mărturisea că legionarii „îi mai fac griji” (dar spera să se înțeleagă cu Horia Sima) [40], la 4 septembrie România era declarată „stat național-legionar”, Mișcarea Legionară devenea singura mișcare recunoscută în țară, Ion Antonescu însuși era proclamat „conducătorul statului național-legionar și șeful regimului legionar”, iar Horia Sima era recunoscut oficial drept „comandantul Mișcării Legionare” [41].

Chiar decretul de proclamare a „statului național-legionar” conținea în sine germenii confruntării viitoare dintre generalul Ion Antonescu și legionari: primul dorea să-și exercite controlul asupra statului și să-și subordoneze Mișcarea Legionară, ceea ce aceasta și Horia Sima nu vor accepta și vor căuta să preia ei puterea în stat.

Se crea astfel o dualitate a puterii ce nemulțumea ambele părți și acest fapt va deveni repede evident [42]. Acest regim hibrid, în care autoritarismul conducătorului statului se confrunta cu totalitarismul Mișcării Legionare, va lua sfârșit în ianuarie 1941, prin victoria generalului Ion Antonescu și înfrângerea rebeliunii legionare. De această dată, în conflictul I. Antonescu – Gardă, atât Hitler, cât și ministrul de Externe german și armata germană l-au sprijinit pe Ion Antonescu.

În patru luni de zile de „guvernare”, Mișcarea Legionară se compromisese în ochii germanilor: haos economic, dezordine socială, incapacitate de a face față problemelor guvernării, nemulțumiri sociale. Hitler însuși a dispus, în ianuarie 1941, ca armata germană să-l sprijine pe conducătorul statului [43].

Pentru germani, o Românie care să-i asigure aprovizionarea cu petrol și alimente și o armată română capabilă să facă față sarcinilor ce îi reveneau în planurile militare germane era mai importantă decât „camarazii ideologici”. Era și o victorie a lui Ion Antonescu, omul ordinii, incoruptibil, autoritar și cu prestigiu în armată, în fața lui Horia Sima. Ion Antonescu era exact omul de care Germania avea nevoie.

În raportul înaintat la 19 septembrie OKW (Oberkommando der Wehrmacht), după o vizită în România, generalul Kurt von Tippelskirch (foto) spunea despre Ion Antonescu că „dă impresia unui om cu voință puternică”, ce „atacă sarcinile pe care și le-a stabilit cu o energie de fier”. Generalul german aprecia că Ion Antonescu se bucura de o mare autoritate în țară, deoarece dovedise în repetate rânduri că „respinge fără compromisuri pe fostul rege și anturajul său” și că lupta „cu o hotărâre nemiloasă” împotriva corupției.

Kurt von Tippelskirch își încheia raportul astfel: „Părerea generală este că generalul Antonescu se găsește cu mult deasupra nivelului pe care îl are conducătorul Legiunii, Sima, atât în ceea ce privește puterea de voință, cât și capacitatea intelectuală. Personal, generalul A(ntonescu) produce o impresie foarte plăcută și sinceră” [44].

Generalul și simpatia Führerului

Hotărâtor însă în impunerea personalității generalului Ion Antonescu în ochii germanilor și în special în fața lui Adolf Hitler a fost generalul Ion Antonescu însuși. Momentul: convorbirea dintre cei doi din 22 noiembrie 1940, de la Berlin. Întâlnirea aceea – arată istoricul Andreas Hillgruber – „a fost hotărâtoare pentru raporturile viitoare dintre Germania și România. Din ziua aceea Hitler a văzut în Antonescu omul de încredere pentru cauza comună a Germaniei și României” [45].

Este evident că în „statul naționallegionar” arhitectul construirii noilor relații româno-germane nu au fost legionarii, ci „conducătorul statului”, generalul Ion Antonescu. Om practic, Hitler nu a dat importanță factorului ideologic și, obligat să opteze între Legiune și general, l-a ales pe ultimul. Aceasta explică sprijinul acordat generalului Ion Antonescu în conflictul cu Mișcarea Legionară și Horia Sima, care în aceste condiții apare normal, logic.

De aceea, în cea de-a doua întâlnire dintre Ion Antonescu și Adolf Hitler, la 15 ianuarie 1941, după o lungă discuție despre situația din România și raporturile lui Ion Antonescu cu legionarii, Hitler declara conducătorului statului român că „este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României” [46]. A călăuzi destinele României? Încotro?

NOTE

1. Vezi, în acest sens: Traian Bunescu, Lupta poporului român împotriva dictatului fascist de la Viena (august 1940), Editura Politică, București, 1971.
2. Despre regimul carlist, vezi: Al. Gh. Savu, Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, București, 1970.
3. Dana Honciuc Beldiman, Statul naționallegionar. Septembrie 1940 - ianuarie 1941, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005, p. 80.
4. Documents on German Foreign Policy (în continuare: DGFP), 1918-1945, Series D, vol. XI, documentul nr. 9.
5. Ion Calafeteanu, Septembrie 1940: unde s-a ascuns Horia Sima?, în „Historia”, an VIII, nr. 8, septembrie 2008, p. 3-9.
6. Academia Română, Istoria Românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 64.
7. Arhiva Națională Istorică Centrală, Arhiva Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (în continuare: Arhiva ISISP), fondul nr. 10, dosar nr. 9G, fila 90, telegrama nr. 1142 din 9 iulie 1940, semnată Fabricius.
8. Loc. cit.; A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 20.
9. Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I (septembrie- decembrie 1940), București, 1997, p. 325.
10. Arhiva ISISP, fondul 10, dosar nr. 9G, fila 29, telegrama nr. 1516 din 4 septembrie 1940, semnată Fabricius.
11. Ibidem.
12. Loc. cit., filele 86-87, telegrama nr. 1525 din 4 septembrie 1940, semnată Fabricius.
13. Loc. cit., filele 83-84, telegrama nr. 1530 din 5 septembrie 1940, semnată Fabricius.
14. Valeriu Pop, Amintiri politice, 1936-1945, Editura Vestala, București, 1999, p. 118.
15. Ibidem, p. 119, notă.
16. Arhiva ISISP, fondul 10, dosar nr. 9G, fila 86, telegrama nr. 1525 din 4 septembrie 1940, semnată Fabricius.
17. Loc. cit., fila 85, telegrama nr. 1530 din 5 septembrie 1940, semnată Fabricius.
18. Valeriu Pop, op. cit., p. 120.
19. Ibidem.
20. Ibidem, p. 119.
21. Ibidem, p. 120.
22. Ibidem, p. 116.
23. Ibidem, p. 119.
24. Arhiva ISISP, fond. nr. 10, dosar 9G, fila 86, telegrama nr. 1525 din 4 septembrie 1940, semnată Fabricius.
25. Loc. cit., fila 83, telegrama nr. 1530 din 5 septembrie 1940, semnată Fabricius.
26. Valeriu Pop, op. cit., p. 117.
27. Arhiva ISISP, fond nr. 10, dosar nr. 9G, fila 83, telegrama nr. 1530 din 5 septembrie 1940, semnată Fabricius.
28. Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), p. 256, ediție îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, Casa de Editură și Presă „Ćansa” SRL, București, 1996, p. 256.
29. Ibidem.
30. A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, p. 29.
31. Arhiva ISISP, fond nr. 10, dosar nr. 9G, fila 27, telegrama nr. 2303 din 14 decembrie 1940, semnată Fabricius.
32. A. Simion, op. cit., p. 30. Despre acțiunea lui Mihail Manoilescu din noaptea de 5 spre 6 septembrie, vezi: Mihail Manoilescu, Memorii, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 391-395.
33. Arhiva ISISP, fond nr. 10, dosar nr. 9G, fila 27, telegrama nr. 2303 din 14 decembrie 1940, semnată Fabricius.
34. Pe marginea prăpastiei, vol. I, Editura Scripta, București, 1992, p. 47.
35. Textul scrisorii-ultimatum: Ibidem, p. 65.
36. Iuliu Maniu - Ion Antonescu. Opinii și confruntări politice, 1940-1944 (ed. Ion Calafeteanu), Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1994, p. 43.
37. A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, p. 21.
38. Arhiva SISP, fondul nr. 10, dosarul nr. 9G, fila 81, telegrama nr. 1608 din 15 septembrie 1940, semnată Fabricius.
39. A. Simion, op. cit., p. 20.
40. ARHIVA SISP, fondul 10, dosarul nr. 9G, fila 84, telegrama nr. 1530 din 5 septembrie 1940, semnată Fabricius.
41. Universul din 16 septembrie 1940.
42. Academia Română, Istoria Românilor, vol. IX, p. 67.
43. Ion Calafeteanu, Rebeliunea legionară văzută din cabinetul lui Antonescu, în „Historia”, an VI, nr. 55 (iulie) 2006, p. 20- 26; Andreas Hillgruber, op. cit., p. 157.
44. DGFP, Series D, vol. XI, doc. nr. 75.
45. Andreas Hillgruber, op. cit., p. 151.
46. Ion Calafeteau, Români la Hitler, p. 80, notă asupra convorbirii Hitler - Ion Antonescu din 14 ianuarie 1941.