Zburătoarea - Mariana Drăgescu, ultima legendă feminină a aviaţiei române din cel de-Al Doilea Război Mondial

Mariana Drăgescu (Marie-Ane-Aurelia Drăgescu) este ultima legendă feminină a aviaţiei române din cel de-Al Doilea Război Mondial – singura femeie care a văzut de sus, de la manşa unui avion sanitar, toate fronturile din faţa ostaşilor români. De la est la vest, din Stalingrad până la Viena, tot. Peste 1.500 de militari au scăpat cu viaţă din tranşeele necruţătoare în carlinga sa. E cea mai longevivă membră a Escadrilei Albe – singura unitate de avioane sanitare pilotate de femei din lume. Despre cer şi despre pământ şi despre tot ce-a fost vreodată la mijloc, are răbdare să povestească oricât, căci şi timpul a avut răbdare cu ea. Mariana Drăgescu are 100 de ani.

Pe Mariana Drăgescu am cunoscut-o în luna septembrie a anului trecut. Am povestit, sintetic, reportericeşte, despre tot – Craiova, sportul, cerul, războiul, strigătele, resemnarea, liniştea, nenorocirile de pe pământ şi speranţele din cer. În câteva cuvinte, am cuprins un secol, iar secolul pe care Mariana Drăgescu tocmai îl împlinise în acel septembrie, secolul ei, secolul Zburătoarei, arăta exact ca toamna descurajantă din spatele ferestrelor:cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi.

Mariana Drăgescu are 100 de ani şi încă zâmbeşte când primeşte flori. Nu-şi mai aminteşte de câte ori i s-a spus că e frumoasă – „Doamne fereşte!, n-au îndrăznit!“.Viaţa i-a împodobit cu şanţuri tainice umerii obrajilor, coada visătoare a ochilor, şi fruntea, care le ştie pe toate, dar nu e nimic mai seducător decât ridurile care se alătură farmecului, căci aşa se nasc adevăratele poveşti.

Mariana Drăgescu are privirea elegantă, liniştită, aproape de neînţeles, a celor care au cucerit văzduhuri. Aşa e când ştii să priveşti cerul:încetezi, pur şi simplu, să mai aparţii acestei lumi, nu te mai tulbură decepţiile aproape fireşti ale avioanelor de hârtie care se întâlnesc cu gravitaţia şi nici neputinţa zmeielor care nu se pot hrăni cu adieri. Despre toate acestea, Mariana Drăgescu povesteşte cu o modestie aproape patologică – căci ştim încă de la greci că soarele nu îngăduie nimănui să fie trufaş.

Păsările de fier din Marele Război

Încă îşi aminteşte, cu aceeaşi claritate a ochilor pe care-o avea atunci, de Marele Război – de Primul Război Mondial! –, când a văzut, pentru întâia oară, păsări de fier pe cerul răzvrătit al Bucureştilor. „Când a început războiul, am venit cu familia aici, de la Craiova. Aveam 4 ani. Avioanele germane bombardau oraşul, noi eram adăpostiţi într-un subsol, iar eu n-aveam stare:voiam să ies, să văd aeroplanele. Eram nerăbdătoare. M-am potolit numai când mi-a dat cineva să mănânc un corn“, povesteşte Zburătoarea de astăzi despre visătoarea de atunci.

„De la 4 ani, deja mă interesau sporturile. Bicicletă, călărie, patinaj, înot, îmi plăcea să fac sport, dar în Vechiul Regat, cum i se spunea, mai rar vedeai fete sportive. Înainte, vai!, fetele nu se puteau duce cu băieţii să facă sport.“Dar mica Mariana i-a semănat mereu mamei sale, avea mândria libertăţii şi energia care dărâmă bariere, oricât de tolerate social ar fi fost ele. „În 1909, mama era nemăritată şi mergea cu bicicleta. Într-un oraş de provincie!“Mama sa, educată la un pension francez din Craiova, studiase pianul, era profesoară de muzică şi era independentă. Tatăl său, ofiţer în armata regală, făcuse războiul şi era colonel. „Erau vremuri în care puteai să vezi nişte figuri pe care acum nu le mai vezi. Viaţa era altfel, era mai liberă.“

Când prinţesele şi cerul se iubeau

În 1934, Mariana Drăgescu avea 22 de ani, se scurseseră deja doi ani de când venise în Bucureşti şi alţi opt de când traversase pentru prima dată Dunărea înot. Mergea la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi la Şcoala de Călărie a Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria“ şi era aceeaşi romantică domnişoară care ştia să îmbrace tenacitatea în catifea. Mariana Drăgescu însă voia tot, şi avea dreptate să vrea tot, căci era vremea când prinţesele şi cerul se iubeau, iar infinitul albastru era puţin mai aproape.

În 1935, se înscria, pe ascuns, la Şcoala de Pilotaj din Băneasa a răposatului Miki Cantacuzino, condusă atunci de prinţesa Ioana Cantacuzino. Era instruită de faimosul căpitan de aviaţie Constantin Abelas, obţinea al şaptelea brevet feminin din România, iar cerul – din nou cerul – devenea ceva mai mult decât o simplă iluzie încăpătoare.

Antoine de Saint-Exupéry, un galant şi un timid

Mariana Drăgescu se angajase la Aeroclubul Regal al României şi, pe undeva, era bine, căci Bucureştii erau îngăduitori, poate chiar cordiali cu elitele lor. Se făceau dineuri şi banchete, domniţele îşi dezveleau picioarele pe charleston, iar junii purtau monoclu şi mustăţi. La Aeroclub veneau aviatori celebri:colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, René Fonck, asul aviaţiei franceze, cu 75 de victorii în bătăliile aeriene, chiar Antoine de Saint-Exupéry a venit aici, în Băneasa. „Cu francezii ne simţeam foarte aproape. Parcă erau de-ai noştri, nu vedeam diferenţa. Pe Antoine de Saint-Exupéry îl ştiam mai bine, mă simţeam aşa, mai degajată cu el. Citisem isprăvile lor, eram, fireşte, impresionată, dar el era atât de timid. Atât de elegant, atât de bine educat, dar atât de timid...“

Erau aviatoarele din Băneasa – Mariana Drăgescu, Smaranda Brăescu, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Marina Stirbey, Victoria Pokol sau Irina Burnaia – vedetele clubului, dar pe bună dreptate, că erau şi meseriaşe. Ştiau cu manşa, rupeau norii. Zburau cu copii cu tuse convulsivă, îi urcau la 1.000 de metri, plafonau 10 minute, apoi la 2.000 de metri, schimbau presiunea atmosferică şi le vindecau sufocările. Pe cei mai mici îi ţineau în braţe, adormeau la sânul lor şi era bine.

Începutul. Escadrila Sanitară.

1938, toamna. Europa începea să se îmbolnăvească uşor, dar malign, că asta-i războiul, un cancer. Capriciile sfidătoare ale dictatorilor care-şi încordau forţele şi armau tineri entuziaşti le-au schimbat definitiv traseul visătoarelor de odinioară. Într-o zi a venit acest anunţ:toate cele 17 femei care aveau brevet trebuiau să se prezinte la Comandamentul Forţelor Aeriene pentru mobilizare. În 24 de ore, altfel riscă închisoare! Au fost alese însă doar cinci, pentru manevre militare la Galaţi:Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Marina Stirbey şi Irina Burnaia. Ce se întâmpla la Galaţi? „O joacă mai serioasă“, spune Mariana Drăgescu:misiuni contra cronometru, zboruri de noapte, simularea luptelor aeriene.

În 1939, Mariana Drăgescu şi-a luat primul avion personal, un Messerschmitt M35 cu 220 de cai putere, superbă piesă!

Echipa se formase, iar prinţesa Marina Stirbey a avut ideea înfiinţării unei escadrile sanitare pentru transportul răniţilor. O escadrilă pilotată de femei, căci după război, cineva trebuia să facă curăţenie. În 1939 a depus un memoriu la Ministerul Aerului şi, după un raid aerian în Suedia şi Finlanda, în iunie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandantul Gheorghe Jienescu, s-a constituit Escadrila Sanitară. Modelul era preluat de la organizaţia finlandeză „Lotta Svärd“, iar cele patru femei au purtat gradul de sublocotenent. Avioanele, de tip RWD-13, de fabricaţie poloneză, vopsite în alb şi cu crucea roşie pe fuselaj şi aripi, i-au dat jurnalistului italian Curzio Malaparte, autorul cărţii Tehnica loviturii de stat, teribila idee de a numi formaţia „Escadrila Albă“.

Frica, mila, curajul

22 iunie 1941. Ostaşii români primesc legendarul ordin şi trec Prutul. Mariana Drăgescu, Nadia Russo şi Virginia Thomas sunt mobilizate la noua bază aeriană de la Focşani. Dorm pe tărgi şi pe paturi de campanie, mănâncă, din gamele, alături de piloţii de vânătoare, mâncare cu gust de metal şi înţeleg că în lume este război. Şi că nu poţi învinge războiul, aşa cum nu poţi învinge un cutremur. „Nu ştiam la ce ne înrolasem“, dar nu e dificil să înţelegi şuieratul gloanţelor, strigătele soldaţilor şi zgomotul tunurilor. Ori privirile tremurânde ale celor care se întorc, răniţi, în spitale şi-şi lasă camarazii în tranşee.

Mariana Drăgescu nu ştie câte drumuri a făcut, nu ştie nume, dar ştie fiecare privire a nenorociţilor pe care i-a luat în carlingă. S-a temut atunci că gemetele lor îndrăcite, ochii inundaţi, cerşetori, cuvintele vlăguite, chiar şi sărutările mâinilor or s-o urmărească aşa cum nu făcuseră niciodată gloanţele. I-a fost şi frică, i-a fost şi milă. „Dar dacă nu-ţi e frică, asta nu se cheamă curaj, ci inconştienţă. Şi nu e niciun merit să înfrângi un sentiment pe care nu-l cunoşti.“Ei i-a fost frică, ea a fost curajoasă. Şi, prin cine-ştie-ce puteri miraculoase, le dădea curaj şi celor care priveau cu neîncredere avionul său, îi convingea să se lase duşi de pe front şi le salva vieţile.

„Aici locuieşte nora marelui scriitor Dostoievski. Vă rugăm să o respectaţi!“

A aterizat pe câmpuri ciuruite, printre tancuri abandonate şi incendiate, lângă mine de teren şi lângă trupuri fără suflet. A fost până în inima stepei calmuce, acolo unde vântul bate aruncând cuţite, unde cerul e decolorat, complet dezbrăcat, şi unde, noaptea, pământul pare că şi-a pierdut răbdarea şi nu mai aşteaptă niciun soare.De laRebnita, Tiraspol, Odessa, Stalingrad, Crimeea, Kuban, Caucaz, Simferopol, Kerci şi înapoi la Simferopol, a mers în cel mai fin echilibru posibil pe linia frontului.

Acolo, în inima Crimeii, le-a cunoscut pe octogenarele Katerina Dostoievskaia, soţia unicului fiu al marelui scriitor, şi pe sora acesteia, contesa Nina Faltz-Fein. Ele îi povesteau despre bogăţiile pe care le stăpâniseră odinioară, viaţa lor care fusese, cu palate şi rochii cu crinolină, cu nobili ruşi şi pedanterii burgheze. Iar ea le aducea cărţi, ciocolată şi medicamente. Nemţii le rechiziţionaseră casa rusoaicelor albe, o singură cameră le rămăsese. Pe zidul casei scriseseră însă, cu litere latine:„Aici locuieşte nora marelui scriitor Dostoievski. Vă rugăm să o respectaţi!“. Pentru Mariana Drăgescu, acele ore formidabile petrecute în singura cameră din Simferopol în care n-avea voie să intre războiul au fost o gură de oxigen.

Ultima nuntă aristocratică din Europa nouă

La fel cum o gură de oxigen a fost scurta vizită, din februarie 1942, de la Palatul Mogoşoaia:departe de neîndurătoarea Rusie, de zgomotul de katiuşă şi de şuieratul proiectilelor, cavaleri şi domniţe ciocneau şampanie şi beau oranjadă. Două şiruri de arnăuţi, îmbrăcaţi în costume brâncoveneşti şi cu torţele mirosind a mirt, întâmpinau elegant invitaţii celui mai important eveniment al elitei bucureştene. În beciurile boltite ale castelului erau firide de cărămidă drapate-n mătăsuri şi altar de icoane. Iar lumânări mari le aprindeau madamelor smaraldele şi diamantele. Era sărbătorită, cu eleganţă şi strălucire, căsătoria Marinei Stirbey cu Constantin Basarab Brâncoveanu – ultima nuntă aristocratică din Europa nouă, cum spunea Eduard Palin, ambasadorul Finlandei. Diadema, colierul şi paftaua lui Constantin Brâncoveanu erau purtate de Martha Bibescu, mama mirelui, şi Marina Stirbey.

Şi iar, înapoi pe front, înapoi în nemiloasa stepă, că aşa e viaţa, ca un zbor în valuri. „Am transportat, odată, un bolnav căruia nu-i fusese administrat bine calmantul. Era aşezat jos, pe targă, de-a lungul podelei, iar în spatele meu altul stătea aşezat. Cel de pe targă şi-a desprins bandajul de pe cap, lăsându-şi dezgolită gaura de glonte şi m-a apucat de braţul cu care pilotam. Era speriat, voia să se ridice, ţipa de durere, mă ţinea strâns de mână, iar pe cel din spatele meu îl lovea cu piciorul. M-am luptat cu el, în timp ce avionul pierdea înălţime şi se balansa în aer, până a obosit şi a căzut inconştient“, povesteşte Zburătoarea.

Botezul Leonidei

Altă dată, când era în localitatea Plodovitoje, unde se mutaseră după bombardamentele asupra bazei de la Kotelnikov, a fost la câţiva metri de proiectilele eliberate de avioanele ruseşti. Era cu Nadia Russo, dar s-au adăpostit şi au scăpat. „Auzeam cum treceau schijele peste capetele noastre“, îşi aminteşte.

Într-o duminică, s-au trezit în tabără cu bătrâni, femei şi copii dintr-o comună vecină cu Kotelnikovul. Fuseseră nevoiţi să închidă biserica, pentru că nu mai aveau bani să plătească taxele mari, iar copiii le rămăseseră nebotezaţi. „Femeile îşi puseseră toate cămăşi curate, erau gătite, deşi era o mizerie cumplită în jur. Iar copiii deja mergeau în picioare. S-a făcut o ceremonie cu un preot român, iar noi, în uniformă militară, am fost naşele lor. Eu am botezat o fată pe nume Leonida.“ Astăzi, nu mai ştie nimic despre ea.

O prietenie care n-a existat niciodată

23 august a găsit-o pe Mariana Drăgescu pe terenul de zbor de la Clinceni. Era decorată cu Ordinul „Virtutea Aeronautică“ cu spate, clasa Crucea de Aur (1941), Ordinul „Vulturul German“, clasa a III-a (1942) şi Crucea „Regina Maria“, clasa a III-a (1943), iar jurnaliştii scriau despre isprăvile sale în gazete ca „Hamburger Illustrierte”, „Berliner Illustrierte Zeitung”, „Aripi Româneşti”, „Tempo” sau „România Aeriană”. Iar în 1944, Ion Sava regiza coproducţia româno-italiană „Squadriglia Bianca“, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra şi Mariella Lotti.

Mariana Drăgescu era celebră pentru curajul de pe Frontul de Est, iar acum trebuia să mimeze o prietenie care n-a existat niciodată. Să-i tolereze pe ruşii care urcau alcoolizaţi în avionul său, pe mojicii care-i făceau avansuri necioplite şi, poate cel mai crud, să tacă. Şi să vadă această imagine, de nepermis pentru o domnişoară. Să vadă Viena însângerată:„Cea mai lungă stradă din Viena, Mariahilfer Strasse, care mergea până în centrul Vienei, era bombardată. Când am intrat în oraş, am găsit o populaţie înfometată, canalizarea era spartă. Îi aşteptau pe englezi şi pe americani. Ruşii intraseră cu o lună înainte în oraş. Vienezii ne-au înconjurat şi au început să cerşească! Oameni bine îmbrăcaţi ne ofereau inele de aur în schimbul mâncării!“.

Cea mai mândră dactilografă

Mariana Drăgescu se transferă în aviaţia civilă şi îşi găseşte un post de monitor la şcoala de aviaţie de la Chitila şi lucrează câţiva ani ca instructor de zbor la Şcoala de Aviaţie Ghimbav-Braşov. A mai zburat un timp, până în 1955, când statul i-a retras livretul militar, căci, în noul regim, cerul putea să aibă un sfârşit pentru cei cu origine nesănătoasă. Mariana Drăgescu a ascuns zbuciumul dureros al sufletului sub o salopetă de muncitor şi sub ochelarii de dactilografă de la Policlinica C.F.R. „Ana Ipătescu“ din Bucureşti. Până în 1967, când a fost pensionată.

Camaradele sale, prinţesele zborului de altădată, s-au risipit în afara graniţelor sau în puşcării. Căpitanul Abelas a reuşit să plece în Istanbul, dar soţia, Virginia Duţescu a fost trimisă la Mislea. Smaranda Brăescu, moldoveanca lipsită de cochetărie, ajunsă până la Sumanele Negre în lupta sa anticomunistă, a fost judecată şi condamnată la doi ani de închisoare. Prinţesa Marina Stirbey era ajutată să supravieţuiască de prieteni, după ce, în ’47, soţul său a fost arestat, iar ea-şi vânduse deja toate obiectele de valoare. Nadia Russo, care avea rădăcini în nobilimea rusă, a fost arestată şase ani şi-apoi deportată în Bărăgan, alături de Maria Antonescu, soţia Mareşalului, şi de Elena Codreanu, soţia Căpitanului. A sfârşit într-o mănăstire, iar pe mormântul ei a fost scris un nume de împrumut.

1.200 de lei, anonimatul, igrasia

La policlinică, Mariana Dragescu a fost ispitită şi mai elegant, şi mai brutal să fie mai prietenoasă, să stea la poveşti, să spună ce ştie. Deşi nu mai avea brevet, Zburătoarea nu a coborât nicio clipă în mocirla turnătoriei. A rămas, aşa cum a fost mereu, mai prietenă cu cerul. Mariana Drăgescu, eroina de altădată, era aproape anonimă într-o România care nu mai era a ei.

Astăzi, după ce a salvat peste 1.500 de oameni de pe frontul teribil, trăieşte cu 1.200 de lei pe lună într-o mansardă închisă, de pe pereţii căreia îi zâmbeşte zilnic o pată mare de igrasie. Are pensie civilă, ca şi când trecutul său n-a existat niciodată în afara acestor pereţi.

Înaintată în grad, de ziua ei

Vineri, 7 septembrie 2012, cu ocazia împlinirii a 100 de ani, ministrul Apărării, Corneliu Dobriţoiu a înaintat-o în gradul de comandor în retragere pe Mariana Drăgescu. „Doamna Drăgescu este singura femeie-pilot în viaţă, care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi şi a contribuit la salvarea vieţii a peste 1.500 de militari. În cadrul unei scurte ceremonii marcate de emoţie, cu prilejul căreia doamna Drăgescu a fost decorată cu Emblema Onoarea Armatei României, ministrul Dobriţoiu a spus că este o mare onoare să participe la sărbătorirea centenarului «acestei legende vii» a aviaţiei româneşti“, scria într-un comunicat MApN.

La ceremonie au mai participat şeful Statului Major General, generalul-locotenent Ştefan Dănilă, şeful Statului Major al Forţelor Aeriene, generalul-locotenent Cârnu Fănică, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din România, generalul (ret.) Marin Dragnea, reprezentanţi ai asociaţiilor aeronautice române şi italiene, foşti elevi de pilotaj, rude şi prieteni.

SCRISORI DE PE FRONT

„Mă întrebi cum fac cu spălatul părului. Ne vârâm capul în benzină şi gata”

13 septembrie 1942

Azi am fost cu Nadia la slujbă, în faţa bisericii, că înăuntru era plină de grâne. Oamenii plângeau de bucurie şi cântau în cor răspunsurile. Pe lângă biserică, numai morminte de ostaşi români şi germani. Poporul rus, adevărat, e blajin. Am văzut câţiva bătrâni cu părul pe umeri, ca din romanele lui Tolstoi. Populaţia e foarte apropiată de români şi susţine că românii sunt oameni frumoşi şi buni. De aliaţi se ţin în rezervă. [...] Mă întrebi cum fac cu spălatul părului. Ne vârâm capul în benzină şi gata. Cu restul corpului e mai greu. Câteodată, ne spălăm pe corp, altă dată pe picioare. Totul prin rotaţie. Mi s-a urât de bombe, explozii, incendii, ruine şi partizani răniţi şi morţi. E greu pentru un bărbat şi mult prea greu pentru o femeie, fie ea curajoasă şi sfidătoare a pericolului. E un fel de pericol pe care nu poţi să-l bravezi. Te ia în mod laş şi hoţesc. Când te dezmeticeşti, e prea târziu. De aceea suntem într-o încordare şi tensiune nervoasă continuă. Comandorul spune că are un ordin, în sensul că odată cu terminarea Stalingradului, ne-am întoarce acasă. Aştept ca niciodată reîntoarcerea asta. O lună de zile aici e mai mult decât de 10 ori 5 luni în campania trecută. Dar totul trece! Are să treacă şi asta odată! Să dorm liniştită, fără grija dezgustătoarelor avioane inamice şi a milioanelor de muşte, tot atât de dezgustătoare, ce ne chinuie zi şi noapte. Îţi intră în mâncare, în gură, în ochi, în urechi, un chin perpetuu, în puţinele momente de odihnă.

Nu mai vreau să aud de război! Vreau acasă! Vă sărut şi vă doresc pe toţi mult!

„De fiecare dată când auzeam zgomot de avion rusesc, aveam durere de inimă”

23 septembrie 1942. Plodovitoje.

Dragă mamă,

Sunt la 30 de kilometri de Stalingrad. Satul e înecat în praf, care îţi ajunge până la glezne. Stau într-o colibă de lemn, iar generalul Dragalina a dat ordin să se tragă un fir de la electromotorul colibei comandamentului, aşa că avem un bec electric. Aici e un spital de campanie care primeşte răniţii din bătăliile ce se dau zi şi noapte, iar nouă ni se dau cei mai grav răniţi pentru transportul la Kotelnikovo. Lucrurile merg greu de tot acum. Aerodromul Kotelnikovo a fost părăsit, deoarece, fiind descoperit, e bombardat de câte două ori pe zi. La al doilea bombardament, de-abia am avut timp să sar într-o groapă. Bombele au căzut tot la câteva sute de metri, ca şi întâia oară. [...] Când am ajuns în dreptul satului situat înainte de Plodovitoje, acolo era dezastru. Casele din margini ardeau, pământul şi şoseaua pline de găuri negre de bombe din care ieşeau flăcări încă, maşini răsturnate şi animale moarte. Cu câteva momente înainte se terminase un bombardament rusesc. În sat se găseau câteva trupe germane şi române. Se pare că victime nu prea au fost, din fericire. Am sosit pe câmp foarte tulburată. Am aterizat şi am dispersat avioanele. M-am aşezat cu Nadia lângă un avion şi i-am povestit ce am păţit în lipsa lor, la Kotelnikovo. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că aici se simte în siguranţă. Nu au trecut nici 10 minute, că aud zgomotul acela caracteristic de motoare care se îngână, al avioanelor ruseşti. O iau pe Nadia de mână şi îi spun să ne îndepărtăm de avioane. Îi spun că acestea se învârtesc pe loc în jurul nostru. „Culcă-te la pământ!“, strig. Nu am terminat de strigat că aud oribilul fâsâit:şuu-u-u-bum! Şi cad o serie de bombe, la 50 de metri în spatele avioanelor. Apoi, linişte. Ne ridicăm un moment şi le vedem întregi. Îi spun Nadiei că avionul rusesc nu s-a îndepărtat încă. Alergăm mai departe, către o vale şi ne trântim la pământ. Ridic capul şi ascult. Avionul se depărtează. Privesc şi mă înfior. La stânga mea, la 30 de metri, o gaură din care ieşeau flăcări şi gum. Aici căzuse, lângă noi, una din cele 4 bombe, iar schijele ne şuieraseră la urechi. Ne-am sculat distruse. Ne descoperiseră şi aici! Şi ce o să mai urmeze? Un soldat mecanic al nostru şi câţiva nemţi alergau spre noi. Suntem toţi teferi. O schijă a găurit unul din avioanele noastre. La al meu, una mică e înfiptă în fuselaj. Găurile fumegă. Ne scuturăm de praf şi de pământ. Un neamţ mai în vârstă ne mărturiseşte că în viaţa lui nu a văzut şi nu şi-a putut închipui ca o femeie să poată suporta cu atâta resemnare să fie ţinta bombardamentelor inamice. Da, suntem ţinte fără nicio apărare. Nici antiaeriană, nici vânătoare, nimic. În voia soartei. Ne-a ocrotit Dumnezeu şi de data aceasta. [...] Nadia îmi spunea că nu mai poate. E prea mult pentru noi! Eu nu spuneam nimic, dar simţeam că inima mi-a slăbit. Am stat două zile în repaos, în sat. De fiecare dată când auzeam zgomot de avion rusesc, aveam durere de inimă. Doctorul mi-a dat bromural, iar noaptea luam Phenobarbital, că mă chinuiau vise urâte. Sunt liniştită, nu tremur, am un calm perfect, dar simt că mi-au pierit puterile şi am gheaţă în stomac. [...] Avioanele noastre nu mai sunt sigure ca înainte. Încep să ne lase. Şi atât de expuse! Da, la război eşti expus, dar ai şi arme cu care să te aperi! Pe noi, doar Dumnezeu a mai rămas să ne apere. E greu de tot.

Trupele germane au intrat în Stalingrad, dar oraşul are o lungime de 24 de kilometri şi trebuie cucerit pas cu pas. Românii sunt la 5 kilometri şi cuceresc cazemată cu cazemată. Am vizitat un sat calmuc, cu generalul Dragalina. Câteva case îngropate în praf, mizerie şi murdărie de nedescris. Calmucele şi calmucii stau turceşte şi beau un fel de ceai de culoarea nămolului, din boluri de lemn. Sunt budişti. Satul în care stăm noi e rusesc. Într-un bordei de lut, lângă noi, stă o femeie de 7 copii. I-am dat nişte lucruri de îmbrăcat şi a plâns de bucurie. Când le-am dat o pâine, era să se încaiere două familii. Mi-a povestit că soţul ei, cumpărând o chitanţă de pâine de la un colhoz, într-o zi când nu se dădea pâine, a fost condamnat la 7 ani, apoi au venit şi i-au luat singura oaie, iar dacă nu le-o dădea, o luau pe ea în loc.