Zaharia Buruienescu - Un comediant uitat
Teatrul românesc de revistă și-a aflat începuturile în reprezentațiile date în grădinile de vară ale locantelor de tot felul, acolo unde evoluau atât profesionişti aflați în pauza interstagională, cât și o puzderie de amatori înzestrați, care, cu toții, flatau simțul comun al vremii cu comedii și vodeviluri ușoare. Un public lipsit de exigență, dar plin de entuziasm asalta aceste reprezentații, unde muzica, dansul și satira își dădeau mâna. Această piață a divertismentului citadin a crescut exponențial începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată ce industria ospitalității a prins aripi, iar viața urbană s-a branșat rapid la modelul occidental. Printre animatorii acelor vremuri s-a numărat și Zaharia Buruienescu.
S-a născut în anii ’40 ai secolului al XIX-lea în Imperiul țarist, nu știm exact unde și când, în spațiul delimitat astăzi de Republica Moldova și Ucraina, într-o familie de evrei. Nu se cunoaște numele său real. A emigrat la o vârstă fragedă, iar primii ani și-i petrece la Focșani. A fost atras de mic de scenă, inițial de cea de circ, o trupă de gen angajându-l și luându-l în turnee la vârsta copilăriei. Ceva mai târziu descoperă teatrul, iar în anii ’60 ai secolului al XIX-lea era deja un fenomen ‒ atunci se pare că a fondat prima sa trupă, cu care dădea reprezentații în sala Jignița din București1.
După acest moment, Buruienescu a urmat o carieră de „pălmaș” pe drumurile prăfuite ale provinciei, dând reprezentații, în prima perioadă a carierei, mai ales prin târgurile de peste Milcov. El este unul dintre cei care au stârnit interesul pentru teatrul de revistă tânărului Constantin Tănase: când trupa lui Buruienescu poposea la Vaslui, viitorul mare actor era nelipsit de la reprezentațiile acesteia.
„Imitațiile pe care Buruienescu le scotea cu foița de mesteacăn erau uimitoare”
Punctul forte al lui Buruienescu era unul nițel excentric pentru zilele noastre – cânta în concert cu ajutorul unei frunze. Avea un repertoriu bogat – de la melodii patriotice, până la hore și doine.
Prestațiile sale erau apreciate nu doar de publicul neofit, ci și de numele artistice mari ale vremii, cum era Constantin Nottara:
„Partea cea mai atrăgătoare era aceea că Buruienescu în fiecare seară cânta cu foiță de mesteacăn. Execuția aceasta era un lucru de mare artă: foița de mesteacăn o punea pe limbă și atingea cu ea cerul gurii, mișcând-o în sus și în jos cu multă îndemânare, în vederea sunetelor ce trebuia să scoată, strângând și dilatând în același timp, după cerințele și variația melodiei ieșită dintr-un instrument sau a cântecului executat de vreo pasăre. Imitațiile pe care Buruienescu le scotea cu foița de mesteacăn erau uimitoare: cânta doine, hore, imita flautul, cavalul, imita ciripitul și cântecul păsărilor, de la notele cele mai grave, până la cele mai acute, imita cu multă exactitate trilurile privighetoarei, de-ți pătrundea în suflet” 2 .
Dar Buruienescu nu era numai un rapsod din frunză, ci și un veritabil one man show. Pe lângă că era un bun dansator și interpret vocal, el compunea mici piese de teatru și excela și ca mim. La început, piesele sale erau într-un singur act, iar mai apoi, când trupa sa s-a mărit – aceasta devine în timp una de familie –, acestea încep să cuprindă trei, patru acte. Este și un excelent manager: în timpul crizei economice, inventează cheta publică ca modalitate de plată a prestației scenice.
Ecoul succeselor sale de pe scenele de provincie ajunge și la București, iar un restaurator vestit al vremii, Mitică Georgescu, îl angajează să dea spectacole la locanta ce-i purta numele, aflată în apropierea fostului Teatru Național. Trupa a avut evoluții apreciate de publicul bucureștean, dar succesul a venit prea târziu pentru Buruienescu, uzura zecilor de ani petrecuți în condiții precare, pe scenele din târgurile Vechiului Regat spunându-și cuvântul. După o serie de spectacole date în grădina Hotelului „Bristol” din București, starea sa de sănătate s-a înrăutățit brusc, iar ultima reprezentație o dă la Focșani, orașul copilăriei, unde bucla destinului său s-a și închis. Era în anul 1906.
Acest articol a fost publicat în numărul 240 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Note:
1. Nicolae Niculescu-Buzău, Suveniruri teatrale – 1889-1956, București, ESPLA, 1956, p. 102.
2. Constantin I. Nottara, Amintiri din teatru, publicate și adnotate de Tatiana Nottara și Ioan Massoff, Editura „Adevărul”, p. 257.