Viaţa Reginei Victoria (prima parte)
Victoria, născută Alexandrina Victoria (24.05.1819, palatul Kensington, Londra, Anglia – 22.01.1901, Osborne, în apropiere de Cowes, insula Wight). Regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiei (1876-1901). A fost ultima reprezentantă a casei de Hanovra şi şi-a împrumutat numele unei epoci, cea victoriană. În timpul domniei sale monarhia engleză şi-a asumat caracterul ceremonial modern. Împreună cu soţul ei, prinţul consort Albert de Saxa-Coburg-Gotha, a avut nouă copii, prin ale căror căsnicii a avut descendenţi în multe dintre familiile regale din Europa.
Victoria a învăţat prima dată despre viitorul său rol în timpul unei lecţii de istorie, pe când avea zece ani. Aproape patru decenii mai târziu, guvernanta Victoriei îşi aducea aminte că viitoarea regină a reacţionat faţă de ce descoperise declarând „Voi fi bună”. Această combinaţie de sinceritate şi egocentrism a marcat-o pe Victoria ca un copil al epocii care îi va purta numele.
Regina însă a respins importante valori şi mişcări victoriene. Deşi ura perioada de sarcină şi naşterea, detesta nou-născuţii şi se simţea stânjenită în prezenţa copiilor, Victoria a domnit într-o societate care idealiza maternitatea şi familia. Nu o interesau chestiunile sociale, dar sec. XIX a fost o perioadă de reforme în Marea Britanie. S-a opus schimbării tehnologice chiar pe măsură ce inovaţiile mecanice şi tehnologice remodelau chipul civilizaţiei europene. Fapt chiar mai semnificativ, Victoria a fost o regină hotărâtă să ţină frâiele puterii politice, însă, fară să vrea şi fară a băga de seamă, a prezidat transformarea rolului politic al suveranului într-unul ceremonial şi astfel a asigurat dăinuirea monarhiei engleze. Când a devenit regină, rolul politic al coroanei nu era în nici un caz unul clar, cum nu era clară nici măcar perenitatea tronului britanic însuşi. Când ea a murit, iar fiul ei, Eduard VII, şi-a mutat reşedinţa de la Marlborough House la palatul Buckingham, schimbarea a fost una de însemnătate mai curând socială decât politică, fiindcă nu existau îndoieli privind continuitatea monarhiei. Aceasta a fost moştenirea îndelungatei sale domnii.
Descendenţa şi primii ani ai vieţii
În 1817, la moartea prinţesei Charlotte, fiica prinţului regent (ulterior George IV), nici unul dintre cei 15 copii ai lui George III nu avea un urmaş legitim. În consecinţă, în 1818, trei dintre fiii acestuia, ducii de Clarence, Kent şi Cambridge, s-au căsătorit, pentru a asigura succesiunea dinastică. Câştigătorul cursei pentru a da naştere următorului monarh britanic a fost Eduard, ducele de Kent, al patrulea fiu al regelui George III. Unicul său copil a fost botezat Alexandrina Victoria. După moartea lui şi ascensiunea la tron a lui George IV în 1820, Victoria a devenit a treia în linia succesiunii dinastice, după ducele de York (m. 1827) şi ducele de Clarence (devenit ulterior Wîlliam IV), ai căror copii au murit în fragedă pruncie.
Victoria, conform spuselor ei, a fost „crescută cu deosebită simplitate”, îndeosebi la palatul Kensington, unde persoanele cele mai apropiate ei, în afară de ducesa de Kent, mama sa, de origine germană, erau sora sa vitregă, Feodore, şi guvernanta (ulterior baroneasă) Louise Lehzen, din Coburg. O figură paternă importantă pentru prinţesa orfană a fost unchiul ei Leopold, fratele mamei sale, care locuia la Claremont, în apropiere de Esher, Surrey, până ce a devenit rege al Belgiei în 1831.
Copilăria Victoriei a fost marcată de uneltirile consilierului ducesei de Kent, Sir John Conroy. Având deplin control asupra obedientei ducese, Conroy spera să o domine şi pe viitoarea regină a Marii Britanii. Convinsă de Conroy că ducii regali, „unchii cei răi”, constituiau o ameninţare la adresa fiicei ei, ducesa a căutat să o educe pe Victoria conform „sistemului Kensington”, prin care ea şi Conroy au izolat-o sistematic pe fată de contemporanii şi familia tatălui ei. Conroy plănuia astfel să o facă pe prinţesă dependentă de el şi uşor manevrabilă.
Încăpăţânată şi sprijinită de Lezhen, ea a supravieţuit sistemului Kensington. Când a urcat pe tron în 1837, a făcut-o singură. Acţiunile mamei sale au înstrăinat-o pe Victoria şi au învăţat-o pe viitoarea regină valoarea precauţiei în prieteniile ei. În plus, memoria pătrunzătoare a împiedicat-o să ierte prea curând.
Ascensiunea la tron
În primele ore ale zilei de 20 iunie 1837, Victoria a primit o vizită din partea arhiepiscopului de Canterbury şi a lordului şambelan, aflând astfel de moartea lui William IV, al treilea fiu al lui George III. Mai târziu în acea dimineaţă, Consiliul Privat al Majestăţii Sale a fost impresionat de siguranţa graţioasă vădită de conduita noii regine. Era mică de înălţime, avea o ţinută distinsă şi o încântătoare voce cristalină, pe care a păstrat-o de-a lungul vieţii. Ascensiunea la tron a unei tinere femei era privită cu o simpatie izvorâtă din romantism. însă din cauza legii salice din regatul de Hanovra, care împiedica succesiunea pe linie feminină, coroanele Marii Britanii şi Hanovrei s-au separat, cea din urmă revenindu-i celui mai în vârstă dintre fraţii lui William IV, Ernest, nepopularul duce de Cumberland.
Regina, care nu avusese niciodată până atunci propria ei cameră, şi-a exilat mama într-un grup de apartamente îndepărtat când s-au mutat în palatul Buckingham. Conroy a fost forţat să se pensioneze. Doar Louise Lehzen, de care Victoria era încă ataşată, i-a rămas aproape reginei. Chiar şi iubitul ei unchi Leopold a fost avertizat cu politeţe să nu abordeze subiectul politicii engleze. „Singură” în sfârşit, îşi savura nou-găsita libertate. „Victoria”, scria vărul ei, prinţul Albert, cu care mai târziu s-a căsătorit, „se zvoneşte că ar fi incredibil de încăpăţânată şi că îndărătnicia ei acerbă ar fi în război continuu cu natura ei binevoitoare;găseşte încântare în ceremoniile de curte, în normele de etichetă şi formalităţile banale… Se spune că nu apreciază câtuşi de puţin natura şi că îi face plăcere să stea trează noaptea şi să doarmă până târziu ziua.”
A fost, la o privire retrospectivă, „cea mai puţin raţională şi satisfăcătoare perioadă a întregii ei vieţi”, însă în acele momente a fost captivantă şi plăcută, în mare parte datorită prieteniei cu tente romantice cu lordul Melbourne, prim-ministrul ei. Melbourne a avut o influenţă crucială, şi în multe privinţe nefericită, asupra Victoriei. Om rafinat şi sofisticat, el a cultivat în noua regină încrederea în sine şi entuziasmul faţă de rolul său, dar totodată a încurajat-o să ignore sau să minimizeze problemele sociale şi să atribuie toate nemulţumirile şi tulburările sociale activităţii unui mic grup de agitatori. De asemenea, datorită lui Melboume, Victoria a devenit o susţinătoare înfocată a partidului Whig.
Partizanatul politic al Victoriei, periculos din punct de vedere constituţional, a contribuit la izbucnirea primelor două crize din domnia ei, ambele petrecute în 1839. Afacerea Hastings a început când lady Flora Hastings, o domnişoară de onoare care avea legături cu partidul Tory, a fost obligată de Victoria să se supună unei examinări medicale din cauza bănuielii că ar fi fost însărcinată. Clevetirile, care au început când s-a constatat că regina se înşelase, au devenit mai dăunătoare pentru reputaţia reginei când, spre sfârşitul anului, lady Flora a murit din cauza unei boli nediagnosticate de doctorul care o examinase. Entuziasmul populaţiei faţă de încoronare (28 iunie 1838) s-a risipit cu repeziciune.
Între cele două faze ale cazului Hastings a survenit şi „criza dormitorului”. Când Melboume a demisionat, în mai 1839, Sir Robert Peel, liderul conservatorilor, a condiţionat preluarea funcţiei de prim-ministru de înlăturarea de la curte a doamnelor de onoare care erau soţii ale celor din partidul Whig. Regina, nu fără încurajări din partea lui Melboume, a refuzat pe un ton poruncitor. „Regina Angliei nu se va supune unor asemenea şarlatanii”, a spus ea. Prin urmare, Peel a refuzat să preia funcţia guvenamentală, pe care Melbourne şi-a reluat-o, însă fără deosebit aplomb. „Eram foarte tânără pe atunci”, scria regina cu mult timp după aceea, „şi poate aş acţiona altfel dacă totul s-ar petrece din nou.”
Monarhia albertină
Nunta Victoriei cu prinţul Albert a servit drept scenă pentru manifestări de partizanat politic:foarte puţini membri ai partidului Tory au fost invitaţi şi ei înşişi au respins cererea Victoriei ca lui Albert să-i fle acordate rang şi întâietate inferioare doar celor deţinute de ea. Victoria a răspuns violent:„Monştri! Voi cei din partidul Tory veţi fi pedepsiţi. Răzbunare! Răzbunare!” Căsătoria cu Albert a atenuat însă entuziasmul reginei faţă de Melbourne şi de partidul Whig. Ea a recunoscut mulţi ani mai târziu, în privinţa lui Melbourne, că „Albert crede că toată strădania mea a devenit până la urmă oarecum absurdă”. Albert a deplasat astfel simpatiile politice ale Victoriei, devenind, de asemenea, figura şi influenţa dominantă în viaţa ei. Curând a ajuns să depindă de el pentru orice şi nici măcar „nu alegea o rochie sau o bonetă până ce el nu-şi dădea acordul”. Victoria nu mai conducea singură.
Mariajul cu Albert
Atrasă de înfăţişarea plăcută a lui Albert şi încurajată de unchiul ei Leopold, Victoria l-a cerut pe vărul ei în căsătorie pe 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce acesta sosise la Windsor într-o vizită la curtea engleză. Ea a descris impresia pe care i-o făcuse în jurnalul pe care l-a ţinut pe parcursul vieţii:„Albert e într-adevăr foarte fermecător şi din cale-afară de chipeş… un chip frumos, lat în umeri şi cu un mijloc subţire;inima mea a început într-adevăr să bată”. S-au căsătorit pe 10 februarie 1840, regina fiind îmbrăcată integral în veşminte produse în manufacturile britanice.
Copiii au urmat curând. Victoria, prinţesa moştenitoare, s-a născut în 1840;în 1858 s-a căsătorit cu prinţul moştenitor al Prusiei şi ulterior a devenit mama kaiserului Wilhelm II. Prinţul de Wales (mai târziu Eduard VII) s-a născut în 1841. Apoi au urmat prinţesa Alice, ulterior mare ducesă de Hesse, în 1843;prinţul Alfred, devenit duce de Edinburgh şi duce de Saxa-Coburg-Gotha, în 1844;prinţesa Elena (prinţesă de Schleswig-Holstein), în 1846;prinţesa Louise (ducesă de Argyll), în 1848;prinţul Arthur (duce de Connaught), în 1850;prinţul Leopold (duce de Albany), în 1853, şi prinţesa Beatrice (prinţesă de Battenberg), în 1857. Primul nepot al reginei s-a născut în 1859, iar primul ei strănepot, în 1879. La moartea ei lăsa în urmă 37 de strănepoţi.
Victoria nu şi-a pierdut niciodată pasiunea pentru Albert:„Fără el, toate lucrurile îşi pierd farmecul”. În ciuda conflictelor produse de temperamentul incontrolabil al reginei şi de crizele ei recurente de depresie, care de obicei se petreceau în timpul sarcinii şi al lăuziei, cei doi au avut un mariaj fericit. Victoria însă nu s-a împăcat niciodată cu perioadele de graviditate care îi însoţeau fericirea casnică – „aspectul mohorât al căsătoriei”, cum îi spunea ea. Ea îi explica fiicei sale celei mai mari în 1858:„Ceea ce îmi spui despre mândria de a da viaţă unui suflet nemuritor este foarte frumos, draga mea, dar eu recunosc că nu pot să îmi asum acel rol;îmi pare că suntem mai degrabă ca nişte vaci sau ca nişte căţei în asemenea momente;când sărmana noastră natură devine atât de animalică şi de puţin încântătoare”.
La începutul căsniciei, regina a insistat ca soţul ei să nu se implice în guvernarea ţării. După o perioadă de şase luni, la îndemnurile repetate ale lui Melbourne, prinţului i s-a permis să înceapă să citească rapoartele oficiale, apoi să fie prezent la întâlnirile reginei cu miniştrii ei. Concesiile au devenit o rutină şi, în timpul primei ei sarcini, prinţul a primit o „cheie pentru cutiile secrete”. Pe măsură ce o sarcină nedorită era urmată de alta şi Victoria devenea tot mai dependentă de soţul său, Albert şi-a asumat un rol politic de şi mai mare anvergură. În 1845, Charles Greville, observator al chestiunilor regale, putea să scrie:„este evident că, deşi ea deţine titlul, el este de fapt cel care exercită funcţiile suveranului. El este regele din toate punctele de vedere”. Victoria, odinioară atât de entuziasmată de rolul ei, a ajuns să conchidă că „noi, femeile, nu suntem făcute să conducem”.
Relaţiile cu Peel
Prinţul a iniţiat el însuşi negocieri cu Peel pentru un compromis în privinţa chestiunii dormitorului, după ce guvernul lui Melbourne a fost învins în alegerile generale din 1841. Prima întrevedere a reginei cu Peel a decurs bine, fiind uşurată de sfatul dat de Melbourne succesorului său:„Regina nu este îngâmfată – este conştientă că există multe lucruri pe care nu le poate înţelege şi îi place ca acestea să i se explice în mod elementar, nu pe larg şi în detaliu, ci scurt şi clar”.
Dacă, aşa cum a notat odată lady Lyon, „exista o «venă de fier» care parcurgea caracterul extraordinar al reginei”, fierul putea fi îndoit. Victoria a fost capabilă să-şi revizuiască opiniile şi să-şi reevalueze aprecierile. Frământările autentice ale lui Peel în vara lui 1842 – când a avut loc o tentativă de asasinat asupra reginei-, împreună cu afinitatea dintre prinţ şi noul prim-ministru, l-au tranformat imediat pe „omul rece şi ciudat” din impresiile mai vechi ale reginei într-un „mare om de stat, un om care se gândeşte doar puţin la propriul său partid şi niciodată la el însuşi”. Lordul Aberdeen, ministrul de externe, a devenit, de asemenea, un mare favorit. „Ne-am simţit în siguranţă împreună cu cei doi”, i-a spus ea regelui Leopold.
Plecarea posesivei Louise Lehzen în Germania în 1842 a însemnat victoria lui Albert în lupta dintre cei doi pentru loialitatea Victoriei şi pentru putere în familia regală. El a devenit practic secretarul privat al reginei – conform propriilor lui spuse, „ministrul ei permanent”. Ca rezultat al sârguinţei lui Albert şi al refuzului său de a accepta obstacolele pe care miniştrii le aruncau în calea sa, administrarea proprietăţilor reginei a fost raţionalizată şi veniturile ei au crescut.
Un semn vizibil al puterii şi influenţei prinţului a fost construirea reşedinţelor regale de la Osborne, de pe insula Wight, şi a castelului Balmoral din Scoţia. Albert, care a învăţat-o pe odinioară petrecăreaţa Victoria să dispreţuiască Londra, a jucat un rol central în achiziţionarea ambelor proprietăţi, precum şi în proiectarea caselor pe care el şi Victoria le-au construit între 1845 şi 1855. Deşi Victoria a descris Osborne drept „insula-casă” şi se retrăgea acolo frecvent, era totuşi mai fericită la Balmoral. Cuplul regal şi familia aveau posibilitatea să trăiască acolo „cu cea mai mare simplitate şi tihnă”, scria Greville. Regina a ajuns să aibă o stimă mai mare pentru muntenii Scoţiei decât pentru toţi ceilalţi supuşi ai ei. Îi plăcea viaţa simplă din ţinutul muntos, aşa cum avea să dezvăluie jurnalul său publicat;şi-a folosit cât mai bine puţinul sânge scoţian care îi curgea în vene. De asemenea, atât timp cât predicile erau suficient de scurte, a ajuns să prefere forma scoţiană de serviciu religios. „Ştii”, avea să-i spună prim-ministrului William Ewart Gladstone, „nu mă dau în vânt după episcopalism”. A găsit alinare în predicile reverendului Norman Macleod şi era încântată de vorbirea simplă a lui John Brown, servitorul provenit din munţii Scoţiei care îl însoţea pe Albert la vânătoare şi care apoi a devenit servitorul ei personal.
Retragerea cuplului regal în Scoţia şi pe insula Wight a stat mărturie pentru un nou tip de monarhie britanică. În dorinţa lor de izolare şi intimitate, Albert şi Victoria au adoptat un mod de viaţă care îl oglindea pe cel al supuşilor din clasa de mijloc, ce-i drept, la o scară mai mare. Cu toate că Albert era interesat de probleme intelectuale şi ştiinţifice, gusturile Victoriei erau mai apropiate de cele ale majorităţii supuşilor săi. Aprecia romanele lui Charles Dickens şi patrona circul şi expoziţiile de figuri de ceară. Totuşi, Victoria şi Albert se deosebeau de mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc prin preferinţa lor comună pentru nud în pictură şi sculptură. Victoria nu era persoana pudică pe care mulţi o prezentau astfel. Nu era nicio adeptă a respectării duminicii ca zi de odihnă:„Nu sunt deloc o admiratoare sau susţinătoare a duminicilor noastre foarte anoste”.
Faptul că Victoriei îi plăcea să intre în contact cu pătura de jos a scoţienilor din Balmoral nu prea i-a ridicat nivelul de conştiinţă socială. Deşi, în 1846, ea şi Albert au sprijinit respingerea Legii cerealelor (legislaţie protecţionistă care menţinea în mod artificial preţul cerealelor britanice la cote ridicate), pentru a alina suferinţele unei Irlande lovite de foamete, ei erau mult mai interesaţi şi implicaţi în proiectele de construcţii de la Osborne şi în politica externă decât în tragedia din Irlanda.
În plus, Victoria a sprijinit în totalitate politica guvernamentală de represiune împotriva mişcării cartiste (care pleda pentru reforme sociale şi politice profunde) şi credea că muncitorii din regatul ei sunt mulţumiţi şi loiali. În 1848, jubilând după eşecul ultimei mari demonstraţii cartiste în Londra, regina scria:„Loialitatea marii majorităţi a oamenilor a fost remarcabilă şi indignarea lor faţă de asemenea indivizi ticăloşi şi neruşinaţi care le-au deranjat liniştea – imensă”.
Consecinţele revoluţiilor de pe continent au determinat-o să concluzioneze:„Revoluţiile sunt întotdeauna dăunătoare pentru ţară şi cauză a unor nenorociri inexprimabile pentru popor. Supunerea faţă de legi şi faţă de suveran este supunere faţă de o putere superioară, instituită divin pentru binele poporului, nu al suveranului, care are în mod egal datorii şi obligaţii.”
Pentru regină şi pentru prinţul consort apogeul domniei a fost anul 1851, odată cu deschiderea Marii Expoziţii. Albert s-a cufundat în planurile de organizare ale expoziţiei internaţionale de comerţ care a devenit un simbol al epocii victoriene. Găzduită în minunea arhitecturală numită Crystal Palace, o clădire splendidă, înălţată în stilul unei sere în Hyde Park, Marea Expoziţie a etalat bogăţia şi realizările tehnologice ale Marii Britanii înaintea unei lumi înmărmurite de uimire. Succesul Marii Expoziţii i-a întărit Victoriei credinţa în geniul soţului său. „Mă simt mândră când mă gândesc la ce a conceput minunata minte a iubitului meu Albert.” Profiturile obţinute în urma Marii Expoziţii au finanţat ceea ce avea să devină complexul de colegii şi muzee din South Kensington.
Albert a fost considerat cel care a învăţat-o pe Victoria importanţa de a rămâne deasupra luptelor partinice. Cu siguranţă, el a simţit pericolul în susţinerea făţişă a reginei pentru partidul Whig înainte de căsătoria lor, întrevăzând cu mai multă luciditate decât Victoria delicatul simţ al echilibrului necesar unui monarh constituţional. Pe de altă parte, propriile acţiuni ale lui Albert, cum ar fi apariţia în Camera Comunelor în timpul discursului lui Peel din prima zi a dezbaterilor privind Legea cerealelor (şi astfel exprimarea deschisă şi partizană a sprijinului său pentru Peel), i-au relevat simpatiile politice. Gladstone remarca în 1846 că:„Prinţul este deosebit de conservator în politicile sale şi influenţa asupra reginei este absolută;prin el a devenit atât de ataşată de ideile conservatoare încât cu greu mai poate accepta ideea de a avea membri ai partidului advers ca miniştri”.
Asemenea reginei, Albert credea că suveranul trebuie să joace un rol important şi activ în politica britanică. Situaţia politică flexibilă din timpul vieţii prinţului făcea ca un astfel de rol activ să pară posibil. După respingerea Legii cerealelor (1846) a existat o perioadă – care a luat sfârşit abia la alegerile din 1868 – când politica britanică a fost predispusă spre alianţe temporare între facţiuni din cadrul partidelor dominante, nici una dintre aceste grupări nereuşind să garanteze controlul veritabil asupra Camerei Comunelor:era vârsta de aur a parlamentarului de mâna a doua, o stare de fapt în care intervenţia politică activă din partea coroanei era nu doar posibilă, ci uneori chiar necesară. Cel responsabil pentru formarea cabinetului avea un rol vital, mai ales în a facilita formarea coaliţiilor. Nu trebuie, totuşi, să exagerăm importanţa sa;deşi Victoria probabil că nu ar fi recunoscut, rolul reginei, chiar dacă unul „substanţial”, a fost întotdeauna „secundar”.
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 16, Editura Litera, 2010
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/12/viata-reginei-victoria-prima-parte/