Viața lui Maurice Ravel, după Primul Război Mondial: izolare și bijuterii muzicale

După Primul Război Mondial, Ravel se mută la sud-vest de Paris, în orășelul Montfort-l'Amaury, unde va locui până la moarte. O moștenire primită în 1921 îi permite să își cumpere Le Belvédère, o vilă pe care o îndrăgește foarte mult (construită în 1907) cu o formă ciudată, pe care un prieten al său a descris-o ca fiind „o felie prost tăiată de Camembert”. Aici, Ravel începe să ducă o viață în semiizolare, îngrijit de menajera sa, înconjurat de pisicile siameze pe care le adora, de un câine botezat Jazz, o colecție de jucării mecanice și de multe țigări.

Viața personală a lui Ravel a fost mereu înconjurată de mister, probabil pentru că, de fapt… nu există niciun mister. Și atunci când oamenii nu știu cum să umple spațiile libere din intimitatea unei celebrități preferă să fabuleze. Lumea s-a întrebat dacă Ravel a fost homosexual. Nu există dovezi în acest sens, așa cum nu există mărturii ale vreunei pasiuni pentru vreo femeie sau vreun bărbat din viața sa.

În anul 1920 i s-a oferit Legiunea de Onoare, pe care a refuzat-o, poate dintr-o supărare încă rămasă legată de nedreptatea cu Prix de Rome. Însă a acceptat alte distincții: titlul de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Oxford și o decorație din partea Regelui Leopold al Belgiei.

În mica sa cameră cu pian din vila Belvédère a continuat să compună alte bijuterii muzicale. Una dintre acestea este La Valse, lucrare intitulată inițial Viena și dedicată lui Johann Strauss fiul, o creație superbă ce continuă atracția lui Ravel pentru genul valsului. Compozitorul a scris cum a conceput-o în imaginație: „Printre norii învolburați, se pot distinge vag cupluri care valsează. Norii se împrăștie treptat: se vede o sală imensă, populată de o mulțime agitată. Scena este luminată treptat. Lumina candelabrelor izbucnește. Se petrece într-o curte imperială, în jurul anului 1855.”

Au urmat Tzigane (lucrare concepută inițial pentru vioară și pian), Concertul pentru pian pentru mâna stângă (compus pentru pianistul Paul Wittgenstein, care își pierduse brațul drept în Primul Război Mondial), Concertul în Sol major pentru pian și orchestră. După mărturisirile compozitorului, acesta din urmă este o partitură concepută în maniera lui Mozart (pe care îl admira enorm) și Saint-Saëns, puternic influențată și de jazz, de care Ravel a fost fascinat în timpul turneului său nord-american din 1928, când l-a cunoscut și pe George Gershwin (foto sus).

Ravel a remarcat: „Cea mai captivantă parte a jazzului este ritmul său bogat și distractiv... Jazzul este o sursă foarte bogată și vitală de inspirație pentru compozitorii moderni și sunt uimit că atât de puțini americani sunt influențați de el”. Premiera concertului a avut loc la Paris, în 1932, cu pianista Marguerite Long ca solistă, alături de Orchestre Lamoureux, dirijată de compozitor. În următoarele luni, lucrarea a fost interpretată în marile orașe ale Europei și în SUA.

Ravel a fost mereu considerat un muzician cu un talent extraordinar pentru orchestrație. Una dintre lucrările altor mari creatori orchestrate de el este celebra suită Tablouri dintr-o expoziție, compusă pentru pian de compozitorul rus Modest Musorgski (în 1874) și orchestrată de Ravel în 1922.

Cea mai cunoscută partitură

Exotic, obsesiv, erotic sau banal? Oricum a fost definit de-a lungul timpului, Bolero-ul compus de Ravel este o creație spectaculoasă, inedită și a rămas în istoria muzicii drept cea mai cunoscută partitură a sa. În 1928, Ravel a primit propunerea de a compune Bolero-ul din partea dansatoarei ruse Ida Rubinstein, care i-a cerut inițial să orchestreze șase piese dintr-o suită pentru pian semnată de compozitorul spaniol Isaac Albéniz și intitulată Iberia.

Ulterior însă, Ravel a aflat că un dirijor spaniol realizase deja o astfel de orchestrație. Deși acesta i-a cedat drepturile de autor lui Ravel, compozitorul francez s-a decis în final să creeze o lucrare proprie de inspirație hispanică. Pe baza ritmului caracteristic dansului spaniol, Ravel a imaginat o structură muzicală simplă, pe care o repetă obsedant pe parcursul întregii lucrări de 15-20 de minute. Se naște un permanent efect de acumulare și tensiune, prin faptul că lucrarea debutează cu un simplu ritm interpretat la tobă, căreia i se alătură treptat, în crescendo, restul instrumentelor orchestrei, până la un efect sonor exploziv. Bolero-ul a reprezentat un demers radical și curajos în istoria muzicii, un ritm repetat la nesfârșit, cu variație orchestrală, dar cu o putere cumulativă extraordinară.

Premiera a avut loc la Opera din Paris, pe 22 noiembrie 1928, în coregrafia semnată de Bronislava Nijinska (sora lui Vaslav Nijinski). În montarea originală, acțiunea avea loc într-o tavernă din Spania, unde o dansatoare dansează pe o masă. Spre surpriza compozitorului însuși, care credea că lucrarea sa va fi un eșec, considerând-o mai degrabă un fel de experiment muzical, Bolero-ul a devenit un succes imens și imediat.

„Bolero-ul înseamnă 17 minute de țesătură orchestrală fără nicio muzică”, declara compozitorul, cu umor și autoironie, despre propria sa creație. Ravel nu și-a imaginat niciodată că lucrarea sa va avea atâta succes și că va fi cântată în sălile de concert mai des decât este interpretată ca balet. Una dintre montările celebre ale Bolero-ului este cea din 1961, semnată de marele coregraf francez Maurice Béjart.

Acest text este un fragment sin articolul „150 de ani de la nașterea lui Ravel” publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil în format digital pe platforma paydemic.

_{Foto sus: Maurice Ravel la pian, în timpul turneului din SUA. În dreapta: compozitorul George Gershwin (© Getty Images)}