Vasile Marin: „Vreau să fiu al şaptelea sicriu”

Vasile Marin s-a născut la 29 ianuarie 1904, la Bucureşti, unde şi-a petrecut întreaga viaţă. Provenea dintr-o familie proletară, după primii ani de şcoală, iese din mahalaua Griviţei şi începe studiile liceale la “Sf. Sava”, însă le-a finalizat la “Gheorghe Şincai”. A urmat Facultatea de Drept din cadrul  Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa în 1927.Pe la începuturile studenţiei îl cunoaşte pe Mihail Polihroniade, viitorul său biograf:„Aşa l-am cunoscut pe cînd eram încă în clasa a şaptea de liceu, iar el student. Era în toamna lui 1923. Ne întîlneam foarte des, de două-trei ori pe săptămînă, în odaia unui prieten comun care locuia la mine, Nicu Carandino. Se formase un mic cenaclu în care, afară de Marin, de Carandino şi de mine, mai luau parte:N. N. Matheescu, Mircea Eliade, Ion Anghel, Bălan, Petrişor Viforeanu. La nouăsprezece ani, Vasile Marin era un om format. Avea o maturitate de gîndire, o siguranţă, o precizie la care noi nu ajunsesem încă” .

Prima opţiune politică:Partidul Naţional Ţărănesc

Cum lupta studenţească era în toi, Vasile Marin s-a angajat în ea, dar pentru început departe de cercurile ce vor genera legionarismul. A fost ales preşedinte al Cercului Studenţilor Ilfoveni, făcând agitaţie şi ţinând conferinţe în Bucureşti şi în provincie. În 1927, frecventează cursurile lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, căruia îi păstrează respect şi simpatie ani buni după aceea, până în momentul în care savantul intră în conflict cu generaţia tânără. Tot în 1927 şi-a făcut stagiul militar, ca şi Moţa, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti, obţinând gradul de sublocotenent.

Recent licenţiat în Drept, Vasile Marin a fost secretarul lui Ion Lugojeanu, membru însemnat al Paridului Naţional Ţărănesc.  Prin 1927-1928 l-a cunoscut pe Nae Ionescu.

Adeziunea la Mişcarea Legionară

 Se poate spune că ruptura definitivă a lui Vasile Marin de ţărănism a avut loc abia în februarie 1933, deşi el cocheta cu Garda de Fier încă din toamna anului anterior, în varianta intelectualistă a grupului de la Axa. În ultimele  luni ale anului 1932 şi primele luni ale anului 1933, viaţa lui Vasile Marin, s-a schimbat, atât pe plan social (în februarie 1933 s-a căsătorit), cât şi pe plan politic (ţărănismul l-a dezamăgit şi legionarismul l-a atras).

În 1932, şi-a susţinut şi publicat parţial teza de doctorat, iar în 1933, teza sa a fost editată, vădit sprijin legionar: Fascismul. Organizarea constituţională a Statului Corporativ Italian, (Serviciul şi Editura Colportajului Legionar, Bucureşti, 1933). Lucrarea lui Vasile Marin a fost cea mai exactă şi bine sistematizată expunere pe tema respectivă din bibliografia de limbă română. . În mare parte, autorul îşi respectă poziţia declarată în prefaţă:“Lucrarea de faţă, căutînd să cerceteze modul în care fascismul italian a înţeles să-şi realizeze crezul constituţional, nu implică neapărat o preferinţă. Şi nu-şi găseşte un merit, dacă îl are, decît în stricta obiectivitate în care autorul a înţeles să prezinte cititorului român, lipsit adesea de informaţii precise în acest domeniu, criteriile doctrinare şi piesele constituţionale de bază, care, angrenate la locurile lor, pun în mişcare şi întreţin funcţionarea acestui modern mecanism politic, economic şi social, care este fascismul”.Faimoasa ironie a lui Vasile Marin, patosul lirico-retoric, verva polemică şi pamfletară, caracteristice scrisului gazetăresc, au fost cenzurate.

Democraţia şi naţionalismul în viziunea lui Vasile Marin

Vasile Marin, într-un volum de articole politice, „Crez de generaţie”, stabilea o conexiune între sistemul democratic şi un anume tip uman, identificat negativ drept o persoană care punea mare preţ pe  formulele exterioare ale existenţei. A stbilit o ruptură între naţionalism şi democraţie, naţionalismul putând să aibă o dimensiune ostilă democraţiei. Conform lui Vasile Marin, democraţia reprezenta un sistem politic care inventase o formulă de supunere a corpului civic:votul universal a deschis calea unor solicitări de tip populist, demagogic în interiorul corpului civic, fără ca democraţia să dovedească faptul că îndeplineşte necesităţile acestuia.

Vasile Marin opunea o elită axată pe valori etice, spirituale, care trubuia să construiască sistemul totalitar. Antisemitismul ocupa un loc important în explicarea sistemului democratic, însă nu a dezvoltat o teorie antisemită precum A.C. Cuza[1].

 Articolele lui publicate în Axa“formează un adevărat manual asupra problemei Statului şi elitelor. În ele regăsim pe Vasile Marin din carte şi din viaţă. O dialectică viguroasă, o argumentare strînsă, o iuţeală în scris colorată cu epitete tari, cu formule plastice”. Sub presiunea evenimentelor, gazetăria trece pe un loc secund în viaţa profesională a lui Vasile Marin, „Ca avocat aduce, fără nici o exagerare, imense servicii Legiunii. Ne amintim cu toţii ce a însemnat primăvara şi vara lui 1933. Guvernul Vaida, împins de finanţa şi presa evreiască, nu îndrăznea să ne dizolve, dar pornise împotriva noastră o luptă de distrugere. Calomnii, ofense, insulte, lovituri, schingiuiri, arestări arbitrare se abăteau asupra noastră. Pe urmă, deşi înduram – din ordinul Căpitanului – cu resemnare orice lovitură, tot noi eram daţi în judecată. Procesele se ţineau lanţ. De la un capăt la altul al ţării era chemat să apere «avocatul Legiunii, Vasile Marin”.

Prima arestare

La sfârşitul anului 1933, era înscris pe listele electorale ale Grupării “Corneliu Zelea Codreanu”, denumire sub care legionarii încercau să participe la alegeri, după ce Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier, au fost dizolvate de guvernul I. G. Duca. Tentativa rămâne zadarnică. Decizia de dizolvare a fost extinsă în scurt timp şi asupra noii grupări. S-a trecut la arestarea legionarilor, fiind vizaţi cu precădere, liderii. În aceast context, Vasile Marin a fost arestat în Ardeal, unde se afla în campanie electorală şi a fost reţinut la Jilava timpt de două săptămâni. În ajunul Crăciunului, legionarii au fost puşi în libertate, cu excepţia lui Ion Moţa, Vasile Marin şi Sterie Ciumetti, până în după-amiaza zilei de 29 decembrie:„“În ziua de 29 decembrie, la spital, a sunat telefonul şi Vasia mi-a spus:«Sînt liber, mergem la cinematograf după-masă, la Harry Piel». Căpitanul nu fusese printre cei arestaţi. Ne-am bucurat, am fost la cinematograf şi apoi la un mic restaurant, faţă în faţă cu «Cartea Românească». Am auzit pe chelner şoptindu-i la ureche unui domn gras:«L-au ucis pe Duca!». I-am repetat lui Vasia ceea ce auzisem şi am plecat fără să mîncăm. Pe drum ne-am sfătuit cum să-i ajutăm pe ultimii închişi. I-am telefonat lui Ionel Moţa şi nu l-am găsit acasă pe Sterie Ciumetti. Apoi am plecat la mama lui acasă şi i-am spus cum stă situaţia. Desigur, nu se putea crede că din Jilava se pot înjgheba atentate, dar să omori un bănuit e uşor. Vasia se ascundea şi căuta să afle cine fuseseră atentatorii”.

Gazetar la ziarul Cuvântul

După câteva luni de tensiune, Vasile Marin şi-a reluat activitatea ca avocat şi gazetar (în toamna lui 1933, era şi redactor la Cuvântul lui Nae Ionescu, dar la 1 ianuarie 1934 ziarul a fost suspendat). Colaborarea de la Cuvântul a prilejuit o apropiere între el şi Nae Ionescu, fiind vorba şi de un traseu politic asemănător:dinspre ţărănism spre legionarism. În prefaţa la volumul postum al lui Vasile Marin, Nae Ionescu scria:„ deşi simpatiile dintre el şi noi erau mai vechi, de pe vremea cînd cu toţii stăteam pe meterezele – azi ştirbe, vai! – ale revoluţiei ţărăneşti, el nu s-a îndreptat totuşi spre noi decît în momentul în care, sub presiunea anacronismului grotesc al reînscăunării liberale, act greu de urmări tragice, nelichidate încă decît în parte,  Cuvântul – forţat să-şi exprime doctrina nu în consideraţiuni de filosofia istoriei (cum o făcuse pînă atunci), ci în formule de luptă – s-a apropiat fatal de Mişcarea Legionară. Aşa fiind, a încerca să aşezăm pe Vasile Marin într-o altă grupare decît cea către care s-a crezut dator cu jertfa vieţii lui, ar însemna să facem violenţă adevărului. Cu atît mai mult cu cît, la urma urmelor, nu el a venit înspre noi, ci mai degrabă noi ne-am apropiat de el, în drumul nostru spre militanţii revoluţiei naţionale”.

Între vara lui 1934 şi vara lui 1936 Legiunea trece printr-o perioadă mai liniştită:Codreanu,   şi-a pregătit cartea Pentru legionari, care a apărut la începutul lui octombrie 1936, devenind biblia legionarismului, iau naştere, pe rînd, Partidul “Totul pentru Ţară”, Asociaţia “Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, ambiţioasa întreprindere a Comerţului Legionar,  taberele de muncă se înmulţesc pretutindeni. Pe Vasile Marin îl regăsim nu doar la bară sau în presă, dar şi pe şantierele de lucru, el realizând “minunata tabără de la Hotarele”, devenită “un fel de Academie legionar㔺i care “rămîne în istoria Mişcării noastre ca un model de organizare”, conform lui Mihail Polihroniade.

Pe 28 iulie 1935, “Căpitanul” i-a acordat gradul de Comandant legionar, iar câteva săptămâni mai tîrziu i-a fost încredinţată conducerea organizaţiei din Ilfov.

„Morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii”

Între timp Axaşi Cuvântulau dispărut, iar Vasile Marin a scris în publicaţii de dreapta mai puţin cunoscute (Cuvântul Studenţesc, Revista Mea,  Cuvântul Argeşului), iar în martie 1936 a scos o revistă,  Vestitorii, care a apărut doar patru numere (“sugrumată de cenzură”, zice M. Polihroniade). Apare în scrierile lui, ca şi în cele a le lui Moţa, stranii presimţiri:“Îngemănaţi cu eternitatea, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii. Mormintele lor sînt pretutindeni;ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti. Morţilor noştri le închinăm cîteva clipe de reculegere în fiecare zi din viaţa noastră, sub ocrotirea lor începem şedinţele în cuiburile noastre. Ei sînt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre. Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”. Nu are puterea de exaltare a lui Moţa, dar ajunge,  la acelaşi punct esenţial al morţii creatoare şi la acelaşi “nod divin” care leagă lucrurile “ convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” [2].

Participarea la războiul civil din Spania

După ce află de intenţia lui Moţa de a participa la războiul civil din Spania, Vasile Marin îşi exprimă dorinţa de a merge şi el. A vorbit cu Corneliu Zelea Codreanu:„Se roagă de Căpitan – el, care nu se rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, niciodată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, din sărăcia lui, din apriga, din amarnica lui sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere să i se dea voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi spune domnului General:«Vreau să fiu al şaptelea sicriu»”(Mihail Polihroniade).

Nae Ionescu a înţeles mecanismul prin care a acţionat Vasile Marin, exista posibilitatea ca acţiunea să nu conducă la moarte:„Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaşi duşman. Dar a căzut altfel decît Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel. Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s-a dus acolo să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate”.

NOTE

[1]Florin Muller, Metamorfoze ale politicului românesc:1938-1944, București, Editura Universității din București, 2005,  pp.72-73.

[2]  Ioan Scurtu(coord.),  Ideologie si formațiuni de dreapta în România:1934-1938,  București, Institutul Național pentru  Studiul Totalitarismului, , 2003, vol 4, p., 166.