Traian, OPTIMVS PRINCEPS
O vastă tradiție literară antică ni s-a transmis sintetic în formula, devenită emblematică, pe care Breviarul lui Eutropius o atribuie urărilor Senatului roman la proclamarea noilor împărați: felicior Augusto, melior Traiano (8.5.3): „să fii mai norocos decât Augusus și mai bun decât Traian”. Istoriografia modernă reia, cel puțin odată cu Istoria decăderii și prăbușirii Imperiului roman, datorată lui Edward Gibbon, și până foarte aproape de noi, evaluarea superlativă a personalității și rolului istoric al lui Traian: optimus princeps, prin moderația cu care și-a exercitat puterea, dar mai ales prin excelența vădită în extinderea hotarelor Imperiului pe calea armelor.
Dacă războaiele cu parții din ultimii ani de domnie a lui Traian sunt evaluați în literatura de specialitate cu un scepticism de variate nuanțe, dar care, în esență, recunoaște că expansiunea spre est a fost o aventură riscantă, cucerirea Daciei rămâne supusă dezbaterii, inclusiv în lucrările care i-au fost consacrate recent, cu prilejul bimilenarului războaielor dacice. Pentru unii istorici, și acestea au reprezentat un efort excesiv pentru forțele imperiului, ca să nu mai vorbim de consumul de resurse și de energie dedicat apărării noii provincii în anii care au urmat, până la „retragerea Aureliană”. Pentru alții, dimpotrivă, acest efort a fost răsplătit cu prisosință de bogata pradă de război – mai ales aur și sclavi – ca și de pământurile prielnice instalării veteranilor armatei romane, bogate în aur, cupru și sare. Se adaugă stoparea definitivă a incursiunilor devastatoare ale dacilor dincolo de Dunăre, în provinciile moesice, ca și rolul, cel puțin la fel de important, al acestui pinten, devenit o zonă-tampon fortificată și bine apărată, în calea migrațiilor care se anunțau deja dinspre stepa nord-pontică.
Oricum ar sta lucrurile, numele și gloria acestui „cel mai bun dintre împărați” rămân legate pentru totdeauna de ținuturile din interiorul arcului carpatic, pe care le-a înscris durabil în spațiul civilizației imperiale romane. Roma – orașul prin excelență al autorilor latini, Urbs, este și azi martor al fastului triumfal pe care împăratul l-a pus în scenă pentru a înscrie în memoria comună victoria contra dacilor: Forul lui Traian, având în centrul său Columna Traiană, acest adevărat film sculptat în piatră al campaniilor dacice, stă mărturie până azi pentru importanța pe care a ținut Traian să o confere victoriilor care i-au adus cele mai multe salutații imperiale, triumful și epitetul de Dacicus. Constantin cel Mare, care i-a utilizat reliefurile pentru a-și împodobi arcul de triumf, spunea despre Traian că seamănă cu iedera care crește în neștire pe ziduri, din pricina nenumăratelor inscripții care îl comemorau pe toate clădirile de la Roma. Ammianus Marcellinus, care citează această prea puțin prietenoasă observație, o interpretează în legătură cu faptul că Traian și-a atribuit și gloria factice a unor edificii construite de alții. De fapt, el terminase câteva clădiri începute de Domitian – Odeonul, completat de Apollodor din Damasc, arhitectul lui Traian, iar Termele „lui Traian” erau, de fapt, o transformare întreprinsă de Domitian a palatului lui Nero, Domus Aurea, care devenea un edificiu deschis tuturor.
Cine era Traian?
Marcus Ulpius Traianus s-a născut în orașul Italica, din provincia Baetica, acum 1960 de ani, în septembrie 53 d.Hr. Izvoarele antice păstrează amintirea faptului că adversarii împăratului îi reproșau acestuia că ar fi străin nu doar de Roma (și Vespasian fusese luat în râs pentru originea lui italică, nu romană), ci chiar de Italia și de latinitate în genere, în ciuda faptului că era descendent al unei vechi familii din orașul Tuder, din Umbria, care participase la colonizarea Hispaniei atunci când, după războiul cu Hannibal, în 206 î. H., Scipio Africanus lăsase pe câțiva dintre veteranii săi răniți lângă Sevilla, unde aceștia întemeiaseră colonia romană Italica (azi Santiponce, în sudul Spaniei). Spre deosebire de coloniștii greci, cetățenii romani care întemeiau o colonie își păstrau și-și transmiteau din generație în generație calitatea și privilegiile de cetățeni ai Romei, indiferent de domiciliu, așa că strămoșii lui Traian și însuși viitorul împărat erau doar hispanienses, domiciliați în Hispania, și nu hispani, peregrini originari din Hispania.
Cetățean roman, deci, cu drepturi depline, Traian rămâne totuși primul împărat care nu e născut măcar în Italia, cum fuseseră Flavii, urmași ai unui arendaș de colectare a impozitelor din orășelul Falacrina, de lângă Reate, în ținutul Sabinilor, dacă nu chiar la Roma, cum fuseseră toți iulio-claudienii – reprezentanți ai unora dintre cele mai vechi și mai ilustre familii romane.
Roma, Italia, imperiul
Semn clar al încheierii procesului de expansiune a cetății Roma mult dincolo de hotarele ei tradiționale, accesul acestor reprezentanți ai Romei imperiale este însoțit încă din sec. I d.Hr. de lărgirea similară a bazei de recrutare a elitelor culturale ale imperiului, tot astfel cum, în secolul următor, vom asista la recrutarea împăraților înșiși din rândul elitelor romanizate ale provinciilor. Contemporan cu Traian, istoricul Tacitus, probabil el însuși originar dintr-o familie de coloniști romani din Gallia Narbonensis, a exprimat în mai multe rânduri în opera sa opinii favorabile acestui proces, ba chiar și celui, complementar, de conferire a calității de cetățeni romani unor non-latini romanizați. Tacitus a reprodus în Anale un discurs al împăratului Claudius – pe care altminteri nu l-a prețuit din cale-afară – care explica Senatului roman că forța Romei stă și în capacitatea cetății de a asimila și integra pe cei mai valoroși reprezentanți ai neamurilor cu care venea în contact, nu odată chiar în conflict. O celebră inscripție descoperită la Lyon, în plin teritoriu al provinciei Narbonensis, confirmă autenticitatea relatării lui Tacitus și păstrează un amplu rezumat al discursului original adresat de Claudius Senatului roman.
Exemplul patern
Genealogia viitorului împărat ilustrează succint aceste procese esențiale în istoria socială a imperiului. Tatăl lui Traian, Marcus Ulpius Traianus, pare a fi primul din familie cu o carieră politică și militară importantă, devenind senator și comandant al legiunii a X-a Fretensis în Războiul Iudaic din 67-68 d.Hr., sub comanda viitorului împărat Vespasian, care îl recomandă apoi pentru funcția consulară și îl înscrie printre patricieni – cea mai înaltă categorie nobilă din ordinul senatorial. Ulterior, probabil în anul 75, este desemnat guvernator al provinciei Syria – cheia întregului Orient Apropiat atunci ca și acum, iar apoi al provinciei sale natale, Baetica.
Traian și-a însoțit părintele în aceste misiuni, cel mai târziu în timpul mandatului din Syria, când devine ofițer sub comanda propriului său tată. Este apoi ales mai întâi quaestor și apoi, în 85, praetor la Roma, intrând astfel în Senat: e posibil ca la această perioadă să se refere mai târziu Plinius cel Tânăr când scrie că Traian „a împărțit cu noi – senatorii romani ostili lui Domitian – și viața, și primejdiile, și fricile”. După asta, primește comanda legiunii a VII-a Gemina, staționată la Legio (Leon), în Hispania Tarraconensis. În 88/89 d.H, la cererea expresă a împăratului Domitian, el își conduce ostașii în Germania Superior, unde o răscoală condusă de Saturninus punea în pericol imperiul. Deși Traian ajunge abia după înfrângerea rebelilor, Domitian e plăcut impresionat de rapiditatea și zelul său, răplătindu-l cu un prim consulat în anul 91.
Conjurații
În septembrie 96, Domitian este însă asasinat de o conjurație senatorială, care îl susține pentru funcția imperială pe bătrânul și inofensivul jurist Marcus Cocceius Nerva, aclamat de Senat și acceptat în ultimă instanță și de pretorieni. Deși Nerva avusese o carieră politică – mai ales civilă – destul de spectaculoasă nu doar în vremea lui Nero, ci și sub cei trei Flavii, inclusiv sub Domitian, el e investit cu prestigiul unui opozant persecutat de împăratul asasinat, pe care senatorii îl detestau din pricini pe care nu este aici locul să le analizăm în amănunt. Ascendența și firea însăși a noului împărat garantau reluarea tradiției de bună înțelegere și colaborare între împărat și aristocrația senatorială, așa cum se afirmase ea în vremea lui Vespasian și Titus. Pretorienii, care se temeau că își vor pierde privilegiile acordate de ultimul dintre Flavii, îl silesc totuși pe împărat să-i execute pe complotiștii care îi oferiseră purpura imperială. Nici comandanții legiunilor de graniță nu erau liniștiți, așa că timiditatea lui Nerva, care îi sedusese pe senatori, se dovedea destul de riscantă.
Acesta e contextul în care bătrânul împărat îl adoptă drept fiu și succesor desemnat, în octombrie 97, pe Traian, care exercita atunci mandatul de guvernator al Germaniei Superioare. La 1 ianuarie 98, Traian devine pentru a doua oară consul, împreună cu împăratul însuși; acesta moare însă înainte de sfârșitul aceleiași luni, lăsând imperiul moștenire fiului său adoptiv. Nepotul lui Traian, Hadrian – Publius Aelius Hadrianus – se grăbește să ajungă la Moguntiacum, în Germania superioară, pentru a-i duce vestea proclamării ca împărat.
Succesiunea imperială
Adopția era încă din tradiția republicană o modalitate foarte frecventă prin care cetățenii romani își asigurau succesiunea când nu aveau fii naturali de sex bărbătesc, dar care era în același timp, alături de căsătorii, și un instrument care consolida legăturile dintre familiile de rang înalt, aparținând așa-numitei nobilitas, pătura superioară a ordinului senatorial, formată din familiile celor care exercitau consulatul.
Transferul puterii imperiale a reprezentat o problemă extrem de dificilă încă pentru Augustus, care, formal, exercita o putere excepțională conferită de Senatul roman, și, deci, tot formal, nu avea cum să o transmită unui succesor. Cu toate acestea, experiența dramatică a războaielor civile izbucnite la moartea lui Caesar dovedea că puterea imperială devenise inevitabilă, dar și că e nevoie de reguli precise care să asigure o tranziție cât mai lină de la un împărat la altul. El însuși adoptat de unchiul său Gaius Iulius Caesar, Augustus s-a străduit să-și asigure succesiunea în fruntea imperiului prin adoptarea, rând pe rând, a nepoților săi și apoi a lui Tiberius, fiul soției sale Livia din prima căsătorie. În secolul care a urmat, succesiunea imperială a fost asigurată mai ales prin adopție, uneori chiar atunci când existau succesori naturali, ca în cazul urmașilor lui Claudius.
Vespasian păruse a înclina balanța în favoarea moștenitorilor naturali, dar, odată cu asasinarea ultimului fiu al acestuia, Nerva revenise la ceea ce putem considera a fi, la această dată, aproape o tradiție. În aceeași vreme de altfel, Tacitus formulează chiar o doctrină a adopției ca modalitate de desemnare a celui mai bun dintre sucesorii posibili la purpura imperială, în vreme ce Plinius cel Tânăr insistă îndelung asupra meritelor acestei forme de desemnare în discursul solemn – Panegyricus – pe care îl rostește în Senat în ianuarie 100, când devine consul împreună cu Traian.
Virtuți militare și civilitas
Noul împărat, acum numit Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus, a fost acceptat fără vreo dificultate aparentă, atât de Senat, cât și de armată. E destul de clar că desemnarea lui de către Nerva era un soi de garanție implicită a colaborării acestor două forțe fondatoare ale puterii imperiale. Forma specifică a noului pact politic va fi imediat afirmată de noul împărat, care nu a ezitat ca, imediat după asumarea prerogativelor funcției supreme, să îi condamne la moarte pe pretorienii care îl siliseră pe predecesorul său să-i pedepsească pe asasinii lui Domitian, ceea ce afirma nu doar refuzul rolului de arbitru al puterii imperiale pe care prea adesea îl jucase garda imperială, ci și continuitatea în raport cu opoziția Senatului contra ultimului dintre Flavii. În felul acesta, era atenuată și amintirea, altminteri de netăgăduit, a faptului că Traian își datorase ascensiunea în cea mai mare parte protecției lui Domitian.
Panegiricul lui Plinius subliniază cu o insistență semnificativă această alianță între armată și Senat, întrupată în persoana împăratului. Pe de-o parte, el exagerează meritele militare ale lui Traian, care, la data adoptării sale de către Nerva, avusese o carieră obișnuită, alternând comanda militară cu funcțiile de administrare, și nu se distinsese prin fapte excepționale de arme; pe de altă parte, Panegiricul abundă în detalii și argumente referitoare la excepționala civilitas vădită de împărat mai ales în relația sa cu Senatul. Etimologic, civilitas derivă de la civis, „cetățean” – ca și românescul „politicos”, care provine de la grecescul polis, „cetate” – dar unește ideea de cuviință, respect – în cazul dat, respect față de Senat și de tradiția augustană a deferenței formale față de această venerabilă instituție – și pe cea de superioritate a puterii civile față de cea militară.
Încă Augustus făcuse eforturi importante pentru a atenua pe cât posibil percepția rolului predominant pe care factorul militar îl juca în noua alcătuire politică pe care o instaurase. Calitatea de imperator – comandant militar suprem – era esențială pentru puterea imperială, și generează chiar un prenume sui generis pentru cel dintâi împărat, ale cărui tria nomina oficiale sunt, începând din anul 27 î.H., Imperator – prenume, Caesar – nume gentilic, Augustus – cognomen. Acestora, Traian le va adăuga și cognomenul Nerva al părintelui său adoptiv, precum și așa-numitele cognomina ex virtute, nume personale datorate victoriilor în bătălii: Germanicus din 97, Dacicus de la sfârșitul anului 102, Parthicus din 114, împreună cu Optimus, „cel mai bun”, epitet care aduce inevitabil în memoria oricărui locuitor al Imperiului, fie el roman sau nu, numele zeului celebrat în întregul spațiu controlat de Roma – Iuppiter Optimus Maximus.
Cu toate acestea, comportarea noului împărat pare să contrazică, oarecum discret, dar indubitabil, imaginea de armonioasă îmbinare a virtuților militare și a celor civile pe care Plinius o construiește cu atâta efort în Panegiric. Desigur, discursul este mai degrabă o „oglindă a principelui” decât o relatare a faptelor reale ale acestuia, în sensul că Plinius îmbracă în veșmântul elogiului nu atât faptele lui Traian, cât mai degrabă dezideratele sale ca exponent al viziunii senatoriale despre puterea imperială. Fapt e că, vreme de aproape doi ani, Traian rămâne departe de Roma – și de senat – inspectând granița de la Dunăre și organizând manevre în Pannonia.
Și Vespasian continuase să-și exercite comanda în estul imperiului, mai bine de un an după ce devenise împărat, dar, spre deosebire de Traian, cel dintâi dintre Flavii avea de dus la bun sfârșit un război. E foarte probabil că Traian, desemnat de Nerva pentru a da satisfacție armatei, avea nevoie tocmai de aceea să-și consolideze prestigiul militar, destul de banal până atunci: formula lui Plinius, „iubirea pentru taberele militare” a împăratului, poate răspunde tocmai acestei intenții. Pe de altă parte, e verosimil ca, având în vedere apriga polemică stârnită în cercurile senatoriale în jurul războiului dacic al lui Domitian, Traian să fi simțit nevoia de a evalua personal problemele graniței danubiene a imperiului. E greu de spus în ce măsură el ar fi luat încă dinainte în calcul necesitatea unei soluții militare definitive a amenințării dacice, dar e foarte probabil, în schimb, că timpul petrecut în Pannonia și pe Dunăre să-l fi convins de oportunitatea, dacă nu chiar de necesitatea unui nou război.
Oricum, cei doi ani de absență sunt și semnul unei puteri care se exercită la nivelul întregului imperiu, și nu neapărat în capitala acestuia: Traian se va afla în afara Romei mai bine de jumătate din anii să de domnie, iar succesorii săi îl vor întrece, cel puțin sub acest aspect.
Un principe accesibil
Întoarcerea la Roma este însă spectaculoasă: împăratul renunță la costumul și la cortegiul militar care îl însoțise până atunci și intră în cetate pe jos, fără arme – așa cerea o tradiție străveche pe care predecesorii săi nu o prea respectaseră – și face o adevărată baie de mulțime, salutând cetățenii care îi ieșiseră în întâmpinare, pe fiecare după rang, ne spune Plinius: pe senatori îi sărută, pe cavaleri îi salută rostindu-le fiecăruia numele, își recunoaște numeroșii clientes și se vădește accesibil și modest față de toți.
Sărutul cu care împăratul îi întâmpină pe senatorii veniți să-l primească nu trebuie să ne surprindă: aceasta era forma normală de salut între membrii elitelor imperiului. Cicero identifică pe susținătorii lui Clodius, dușmanul lui, pentru că aceștia îl întâmpină pe tribun sărutându-l. În tratatul Despre mânie (de Ira 2.24.1), Seneca imaginează un personaj care se plânge de impolitețea altuia: „nu m-a salutat cuviincios, nu mi-a întors sărutul”. Iar Martial se arată plictisit de mulțimea de „pupăcioși”, basiatores (Ep.11.98.1). Pe bună dreptate de altfel, căci în vremea domniei lui Tiberius, acesta se văzuse obligat să interzică cotidiana oscula, sărutul cotidian, din pricina unei epidemii de mentagra, un fel de herpes contagios.
Sărutul este prin excelență un semn de intimitate, așa că înțelegem de ce Plinius ține să amintească de încântarea generală față de îmbrățișările dintre senatori și împărat (Pan.23.1) Mai mult chiar: tot Plinius (Pan.24.2) îl laudă pe Traian și fiindcă nu i-a silit pe cetățeni să-i îmbrățișeze picioarele, și nici nu le-a oferit mâna spre a fi sărutată. După Suetonius (Gaius 56.2), Caligula se străduia să-și înjosească dușmanii oferindu-le mâna să fie sărutată.
Tot în acest dispozitiv simbolic al egalității, invitația la cină, adresată de împărat unor senatori, joacă un rol foarte important. Banchetul – sumposion în greacă, convivium în latină – presupune o întreagă scenografie a parității participanților și generează explicit amicitia, philia convivilor. Cum scria Plutarh, „cina e o manifestare democratică, nu are vreun loc mai înalt, ca un fel de acropolă unde cel bogat să se lungească și să domine pe cei de rang mai modest” (Mor. 616d–f). Faptul că Traian avea casa deschisă și masa întinsă pentru toți (Pan. 49.5) este de aceea cât se poate de lăudabil pentru panegirist, cu atât mai mult cu cât exprimarea liberă a comesenilor venea în contrast cu tristele experiențe din vremea lui Domitian.
Acest tip de comportament, cvasi-codificat în secolul de când experiența imperială se instalase tot mai solid în relația sa cu ordinele privilegiate ale Romei, vădește acea civilitas de care vorbea Plinius – convenția unanim acceptată după care împăratul se purta de parcă ar fi fost un simplu cetățean, iar supușii, de parcă l-ar fi crezut, dar lăsând totuși să se vadă, prin chiar gratitudinea și admirația lor, că știu prea bine care e adevărul.
Traian declară încă din acest moment inaugural că nici un „om de bine” nu va avea de ce să se teamă că ar putea fi executat sau privat de libertate, și în fapt în timpul domniei sale nu s-au înregistrat decât două episoade soldate cu condamnări pentru înaltă trădare, dintre care unul, cel puțin, a fost judecat de Senat, nu de împărat.
Tradiția contemporană, chiar dincolo de cea apologetică, de felul Panegiricului sau discursurilor Despre regalitate ale lui Dion din Prusa, îi recunoaște de altfel lui Traian moderația și condescendența față de Senat. Până și Tacitus, a cărui atitudine critică în raport cu instituția imperială este bine cunoscută, nu consemnează nici măcar în treacăt rezerve față de ilustrul său contemporan, chiar dacă nu-i dedică nici vreun elogiu. Abia dacă un autor sau altul – Fronto, de exemplu – amintește de prea vădita înclinație a lui Traian pentru băutură sau pentru compania efebilor.
O polemică întârziată
Cu atât mai frapant este faptul că un text cu mai bine de 200 de ani posterior epocii lui Traian, dialogul Cezarii al împăratului Iulian Apostata, păstrează urmele unei tradiţii pertinente pentru o polemică în jurul războaielor de cucerire. Pasajul din Caesares este una din foarte rarele atestări ale adversităţii faţă de Traian şi de cuceririle lui. Retorica ce califică domnia lui Domitian drept o tiranie generatoare de neputinţă şi descompunere – Traian însuşi spune, în cuvintele lui Iulian, „după ce am asumat conducerea unui imperiu parcă anesteziat, sub narcoză şi disolut din pricina tiraniei prea îndelungate” – datează destul de precis tradiţia pe care se întemeiază textul lui Iulian cândva în primii ani ai lui Traian. În acest cadru, devine semnificativă opoziţia pe care textul Apostatului o instituie explicit, între excesele războinice ale lui Traian şi tradiţia augustană a fluviilor ca hotare naturale ale Imperiului, amplificată prin prezentarea ostilă a lui Traian, ironizat ca beţiv şi nu atât ignorant, cât prea leneş – şi prea mahmur – pentru a rosti discursuri bine construite.
Textul lui Iulian este una dintre puţinele mărturii ale unei polemici pe tema transformării Daciei, apoi şi a teritoriilor cucerite în preliminariile războiului cu parţii, în provincii ale Romei. Ruptura dintre Traian şi Hadrian în acest domeniu esenţial al definirii puterii imperiale nu a fost provocată însă, ca în cazul lui Augustus, de vreo catastrofă militară, ceea ce tinde să dovedească faptul că ideea unei înţelepte limitări a teritoriilor, corelată cu o mai bună administrare a acestora, fusese elaborată ca proiect politic, nu ca soluţie de avarie, cu mult încă înainte ca Hadrian să o pună în practică.
În ciuda faptului că activitatea militară a lui Traian este de departe cea mai vastă și mai novatoare de la constituirea imperiului sub Augustus, decizia de a purta un nou război cu dacii mai avea o componentă generatoare de posibile conflicte politice: întreaga propagandă senatorială contra lui Domitian denunțase războiul dacic purtat de acesta drept zadarnic, stârnit doar de delirul de grandoare al unui împărat ilegitim. Un vast aparat de propagandă literară şi vizuală s-a pus în mişcare pentru a dovedi că războiul dacic al lui Domitian fusese o farsă păgubitoare pentru Roma. Or, Traian s-a văzut adus să justifice propriile sale războaie dacice, unde îl urma de fapt la foarte scurtă vreme pe Domitian, a cărui conduită tiranică trebuia, pe de altă parte, să o accentueze permanent pentru ca propria sa legitimitate imperială să nu fie pusă sub semnul întrebării.
Investit cu purpura imperială tocmai ca exponent al componentei militare a puterii, Traian încerca să transmită imaginea unui militar supus fără rezerve autorităţii superioare a Cetăţii şi care nu e soldat decît în măsura în care patria i-o cere. În Panegiricul lui Pliniu, aceasta este tema recurentă care organizează elogierea împăratului.
O spinoasă problemă de imagine
În acest context, reluarea războiului cu dacii reprezenta fără îndoială o spinoasă problemă politică. Efigiile și devizele emisiunilor monetare din primii ani de domnie a lui Traian dovedesc că temele majore ale politicii externe promovate de Domitian sunt menținute aproape fără variație. În anii 100/101, în imediata proximitate a primului război dacic, tema cuceririi durabile şi a constituirii unor noi provincii nu este însă enunțată. Senatul este atras în dispozitivul de pregătire a ofensivei la Dunăre, Traian insistând pentru ca Decebal să-și trimită solii la Roma pentru a negocia cu Senatul termenii păcii după primul război, ceea ce duce la rolul foarte vizibil al venerabilei instituții în pregătirea și declanșarea celui de-al doilea război dacic: Senatul îl va declara oficial pe Decebal hostis Populi Romani, dușman al poporului roman, declanșând astfel ostilitățile care se vor încheia în 106.
În Panegiric, Plinius evocă doar premoniţia unui sobru şi binemeritat triumf, pe care Traian nu se grăbeşte să-l provoace, dar pe care va fi adus să-l celebreze, fiind mai întâi silit să poarte un război a cărui victorie îi este sortită dintru început.
Împărat sau oștean?
Nu voi reface aici tabloul confruntărilor militare dintre romani și daci, căci tema mea este cea a personalității împăratului, nu a istoriei militare romane în ansamblu. Unul dintre izvoarele care ar fi putut sta mărturie în acest sens, memoriile de război ale medicului personal al lui Traian, Criton, s-a pierdut aproape cu totul. Din considerente pe care nu le mai reiau aici , am însă convingerea că Istoriile romane ale lui Dio Cassius au folosit mult mai mult decât se crede îndeobște opera lui Criton, și că există posibilitatea ca o sumă de detalii din cărţile 67 şi 68 – transmise exclusiv prin epitome târzii – să-şi fi avut originea în Geticele acestuia.
Rezumatele din opera lui Dio Cassius atestă o construcţie în contrapunct, în care faptele împăratului Traian sunt cu atât mai demne de admiraţie cu cât contrastează mai pregnant cu falsele isprăvi ale lui Domitian, care cheltuise nesăbuit banii Romei înarmându-i de fapt pe daci , în opoziţie cu Traian, care aduce la Roma nu numai gloria adevărată, ci şi aur şi sclavi în cantităţi uluitoare . În contrast, iarăși, cu Domitian, care huzurea în timp ce armata romană trudea prin trecătorile Daciei , Traian împarte cu oştenii săi toate greutăţile unor campanii grele, lente, dar de o eficacitate necruţătoare . În fine, grandoarea lui Traian e cu atât mai evidentă, cu cât se măsoară cu un adversar mai puternic: portretul lui Decebal care a supravieţuit în textul excerptat al lui Dio Cassius are toate datele pentru a proveni de la Criton.
Tot așa, pasajul despre Traian care îşi sfâşie veşmintele ca să panseze rănile soldaţilor are toate şansele de a proveni din însemnările medicului Criton . O a treia categorie de texte înglobate în relatarea lui Dio Cassius şi care au toate şansele de a proveni din Geticele lui Criton sunt consideraţiile referitoare la planurile strategice ale lui Traian, la viziunea acestuia cu privire la războaiele dacice şi la ethosul acestora, atât ca atare, cât mai ales în comparaţie cu ceea ce e denigrat ca eşecul lui Domitian . Aceste accente polemice, respectiv apologetice, provin fără nici o îndoială dintr-un text apropiat în timp de asasinarea ultimului dintre Flavii şi de ascensiunea lui Traian, şi sursa lor cea mai probabilă rămîn comentariile lui Criton, abil curtean și confident al împăratului. Un asemenea personaj putea scrie în chipul cel mai firesc că Traian, care „se distingea mai cu seamă prin simţul dreptăţii, bărbăţie şi simplitatea modului său de a fi, avea un trup vânjos – căci începuse să domnească la vârsta de 42 de ani – şi înfrunta greutăţile la rând cu toţi ceilalţi, înălţându-se însă de-asupra tuturor în ce priveşte sufletul, ca unul care nici nu se avânta cu nesăbuinţa tinereţii, nici nu se poticnea din pricina bătrâneţii” .
Tot Plinius cel Tânăr relatează, de astă dată într-una din Epistulele sale, care citează un poem închinat împăratului de un apropiat al său, un elogiu foarte asemănător: poetul îl înfățișează pe împărat trudind umăr la umăr cu simplii soldați, prietenos cu ofițerii, străduindu-se nu pentr glorie, ci pentru pace. În schimb, pe o friză acum inserată în Arcul lui Constantin cel Mare, același Traian domină prin dimensiuni și solemnitate toate celelalte figuri în afara zeițelor Victoria și Virtutea, care îl însoțesc ca pe un egal.
Primus inter pares sau stăpân?
În fond, chiar dacă e nemărturisită, există o tensiune între portretul senatorial al împăratului și un număr destul de important de împrejurări în care statura imperială depășește vizibil datele acestui portret ideal. Fronto observă că nici măcar Nero sau Domitian nu au organizat jocuri atât de costisitoare ca ale lui Traian. Forul lui Traian depășește suprafețele reunite ale tuturor piețelor publice construite la Roma de Augustus, Vespasian și Nerva, puse cap la cap. Este de departe cel mai mare monument comemorativ din istoria imperiului, iar Columna, având în vârf statuia lui Traian, e construită și ca monument funerar al împăratului, a cărui urnă va fi astfel depusă în interiorul spațiului consacrat, pomoerium, al Urbei, conferindu-i un statut eroic aparte.
Tot astfel, afirmarea publică tot mai pronunțată a ideii de familie imperială depășește de fapt experiențele predecesorilor în această direcție, contrazicând portretul doamnelor din preajma lui Traian – soția sa, Plotina, sora sa, Ulpia Marciana – ambele divinizate după moarte, și nepoata sa, Matidia, care primește și ea titlul solemn de Augusta. Gentiliciul personal al împăratului se regăsește atât în numele noii capitale a Daciei, Colonia Ulpia Traiana Sarmizegethusa, în cel al Basilicii Ulpia din forul lui Traian de la Roma, dar și în numele a mii de beneficiari ai drepturilor de cetățean roman conferite de către Traian.
În corespondența sa oficială cu Traian, căruia îi cere sfatul în calitatea sa de guvernator al provinciei Bithynia, Plinius cel Tânăr i se adresează cel mai adesea cu apelativul „domine”, „stăpâne” . Odinioară, urmând exemplul întemeietorului imperiului (Suet.Aug.53.1), Tiberius mustra în public pe cel care îl numise dominus (Suet. Tib.27; Tac. Ann.2.87). Era firesc ca împărații să evite conotațiile primejdioase ale unui cuvânt folosit în adresările sclavilor către stăpânii lor.
Sucesorul lui Nerva sau succesorul lui Alexandru?
Asociat încă din discursurile Despre Regalitate ale lui Dion din Prusa cu amintirea lui Alexandru cel Mare, Traian pare animat de dorința obsesivă de a întrece faptele de glorie ale Macedoneanului atunci când pornește în marea expediție contra Parților, astfel încât bănuiala că e mânat în luptă nu atât de considerente strategice, cât de o ambiție devorantă, se va fi trezit în mintea multora dintre contemporani.
E însă destul de probabil, dacă examinăm toate aceste date contradictorii dincolo de considerente de psihologie individuală, că acest portret contrastant ilustrează de fapt o fază de maturitate a instituției imperiale și a imperiului însuși: un moment în care societatea romană, inclusiv elitele politice tradiționale, tot mai dependente de favorurile principelui, s-au adaptat și ca mod de gândire, și ca mod de acțiune, raporturilor de putere caracteristice pentru imperiu, foarte probabil și fiindcă acum elitele provinciale se afirmă tot mai mult ca bază a puterii imperiale.
Progresul semnificativ al ordinului ecvestru ca furnizor de resurse umane pentru administrarea imperiului, care se accentuează sub Traian și va deveni predominantă în vremea succesorului acestuia, exprimă în cel mai înalt grad transformarea instituției imperiale în aparat de stat, ceea ce și explică de fapt pacea instaurată între principe și elitele politico-militare ale imperiului. În epoca lui Traian sunt atestați epigrafic primii mari administratori de rang ecvestru – a rationibus, ab epistulis – anunțând deja generalizarea acestui tip de funcție publică din vremea lui Hadrian.
Astfel lua sfârșit tradiția moștenită de primii împărați din epoca republicană, după care auxiliarii acestui magistrat suprem care e principele sunt sclavii și liberții săi – o tradiție care suscitase revolta senatorilor, deși avea nenumărate precedente în funcționarea magistraturilor în perioada republicană. Acum însă, senatorii se confruntau direct cu aceste personaje de condiție inferioară, care aveau însă adesea mai multă putere efectivă – poate și mai multă competență – decât iluștrii descendenți ai Valeriilor sau Publiilor din trecut.
Traian însuși condamna fățiș această practică inaugurată pe scară largă de Claudius. Unui petent care se sfia să atace decizia unui libert al împăratului, acesta îi spune „fii linștit, nici eu nu sunt Claudius, nici el nu e Polyclitus”. De aceea, împăratul numește administratori de rang înalt din rândul ordinului ecvestru, inaugurând constituirea unei adevărate administrații publice, cu tehnicieni nu odată de mare talent, cu trepte clar definite ale unei cariere, și care a generat o birocrație profesionistă fără de care imensa mașinărie a imperiului, a provinciilor, a armatei și a aprovizionării, a corespondenței imperiale în fine, nu ar fi putut supraviețui.
O practică suspectă
Una dintre cele mai interesante secțiuni din cartea a X-a a Epistolelor lui Plinius este reprezentată de schimbul de scrisori dintre guvernatorul Bithyniei și împărat pe tema creștinilor din provincie. E cât se poate de evident că Plinius nu are nicio ezitare în a califica drept cel puțin neautorizate conventiculele creștine de la Nicomedia și din alte centre ale provinciei, dar vrea să afle cum să procedeze în legătură cu cei denunțați ca închinători ai acestei credințe: să considere că simpla apartenență la sectă, fie ea activă sau nu, e o crimă, ori să ia în considerare doar actele efective?
El îl informează pe împărat că i-a pus la încercare pe cei suspecți, cerându-le să invoce zeii Romei cu o formulă rituală, să aducă ofrande efigiei împăratului și să blesteme numele Domnului. Dincolo de toate, suspiciunea de conspirație rămâne mereu prezentă, în ciuda faptului că, nici sub tortură, Plinius nu izbutise să afle vreo dovadă de subversie și uneltiri în aceste collegia illicita ale noii credințe.
Sfaturile împăratului sunt dintre cele mai echilibrate. El îi cere lui Plinius să nu ia în considerare în niciun caz denunțurile anonime, iar în cele pentru care o persoană demnă de încredere își asumă răspunderea, să ceară suspecților un singur lucru, și anume să aducă jertfe de sânge pentru Roma. Abia dacă aceștia perseverează în a refuza sacrificiul, să-i judece să să-i condamne în virtutea lex maiestatis,
Sfârșitul unei epoci
Traian pornea plin de speranțe și animat de o grandioasă viziune în războiul din Orient. Curând însă victoriile lui se vor vădi precare. Bolnav, nu se decide totuși să-și desemneze un succesor – când Alexandru cel Mare ezita și el, regele macedonean abia trecuse de 30 de ani, în vreme ce Traian atinsese, în termeni antici cel puțin, vârsta senectuții – și abia pe patul de moarte îl adoptă pe Hadrian; bârfa care a circulat din plin atunci a fost aceea că împăratul de fapt murise fără urmaș, și că doar Plotina avusese inițiativa de a susține că, in articulo mortis, Optimus Princeps îl desemnase pe Hadrian.
Oricare va fi fost adevărul, prea puțini erau aceia dispuși să redeschidă rănile unei lupte pentru putere, și, aproape fără excepție, legitimitatea lui Hadrian a fost recunoscută, asigurând astfel Romei încă multe decenii de liniște internă.
Astfel, împăratul Traian, care personifică, din unghiul de vedere al istoricului român, integrarea ținuturilor dintre Carpați și Dunăre în Imperiu, personifică deopotrivă și apogeul atins de civilizația romană în momentul ei de maximă expansiune.