Tokugawa Ieyasu - Potret de Samurai şi Shogun

În 1548, în Japonia, Mikawa, provincia controlată de clanul Matsudaira, era atacată de clanul rival, Oda. Apărarea căzuse, iar clanul Matsuidara se afla în pragul disperării. Acesta a cerut sprijin de la vecinul său, clanul Imagawa. Dar clanul Imagawa își făgăduia acordarea sprijinului numai dacă liderul clanului Matsuidara de atunci, Matsudaira Hirotada, își oferea primul-născut ca ostatic în mâinile clanului Matsuidara. Hirotada n-a avut de ales și a făcut întocmai cum i s-a cerut. Dar în timp ce fiul său era escortat de trupe în drum spre Imagawa, acestea au fost surprinse în ambuscadă de forțele Oda, băiatul fiind răpit.

Oda le-a transmis clanului Matsuidara că dacă nu se predau și nu rup tratatul de alianță cu Imagawa, îl vor ucide pe băiat. Dar liderul clanului Matsudaira le-a transmis că dacă îl vor ucide pe băiat, alianța dintre Matsudaira și Imagawa va fi întărită , căci uciderea băiatului nu ar încânta deloc Imagawa și s-ar putea răzbuna pentru acest act. Astfel, Oda l-a cruțat pe băiat. L-a izolat într-un templu. Acest băiat a crescut și ajuns la vârsta maturității, devenind un războinic suficient de apt pentru a purta Katana. A devenit aliatul de nădejde cu cel care inițial îi era dușman, Oda Nobunaga, ajutându-l să obțină multe victorii în bătălii. L-a înfruntat pe marele lord Shingen cu doar 5 oameni. Era un maestru în a-și coordona asasinii și spionii. După moartea lui Nobunaga, războinicul a devenit vasalul regentului imperial, Toyotomi Hideyoshi, care a domnit ca un despot. După moartea lui Hideyoshi, războinicul a devenit membru al Consiliului celor cinci regenți. Avea acum planuri și ambiții mari. Visa să devină Shogun. Acesta era Tokugawa Ieyasu. 

Bătălia de la Sekigahara - bătălia care a încheiat un secol de războaie civile

Hideyoshi, despotul imperial, murise cu doi ani în urmă, iar neliniștea se instalase în țara condusă de Consiliul celor Cinci Regenți care îi țineau locul fiului cel tânăr de 5 ani, Hideyori. În cadrul Consiliului, Ieyasu era și el membru. În acei doi ani, Ieyasu a încheiat alianțe cu diverși lorzi daimyos (lorzi feudali, ce reprezentau elită samurailor, însărcinați să recruteze samurai și să posede feude), în special cu cei care îl urau pe Hideyoshi. Din fericire pentru Ieyasu, cel mai bătrân și respectat dintre regenți, Toshiie Maeda, murise după un an. Ieyasu și-a mobilizat armata la Fushimi și a preluat controlul castelului Osaka, reședința lui Hideyouri, fapt care i-a enervat pe ceilalți trei regenți.

În opoziție, se arată Ishida Mitsunari, un Daimyo puternic, care luptase sub comanda lui Hideyoshi. Mitsunari a complotat împotriva lui Ieyasu. Însă veștile ajunseseră la generalii Tokugawa. Ieyasu era un adevărat maestru strateg.

Japonia era împărțită acum în două facțiuni - Armata Vestică/ grupul lui Mitsunari, și Armata Estică/ grupul anti-Mitsunari, pe care îl sprijinea și Ieyasu. Aliații principali ai lui Ieyasu erau clanurile Mogami, Satake și Maeda. Alături de el era și Tokugawa Hidetada, fiul sau ilegitim. Mitsunari s-a aliat cu ceilalți trei regenți și clanurile lor: Ukita Hideie, Mori Terumoto și Uesugi Kagekatsu.

Bătălia de la Sekigahara

În iunie 1600, Ieyasu și aliații săi și-au trimis trupele să învingă clanul Uesugi, acuzat de rebeliune împotriva administrației Toyotomi. Înainte să ajungă pe teritoriul clanului Uesugi, Ieyasu a primit informații că Mitsunari și aliații săi se mișcau cu o armată masivă împotriva sa. Ieyasu a organizat o întâlnire cu ceilalți Daimyo pentru a ajunge la un acord comun. El avea să conducă armata principala la vest de Kyoto.

În ultima jumătate a verii, forțele lui Ishida au capturat Fushimi. Ieyasu și aliații săi au mărșăluit prin Tokaido, în timp ce fiul său Hidetada mărșăluia în Nakasendo cu alți 38 000 de soldați. O bătălie împotriva lui Sanada Masayuki în provincia Shinano a determinat ca forțele lui Hidetata să întârzie, neajungând la timp să-și sprijine tatăl în bătălia finală.

Mitsunari, aflat în locuința sa din castelul Sawayama, s-a întâlnit cu Otani Yoshitsugu, Mashita Nagamori și Ankokuji Ekei pentru a încheia o alianță și pentru a-l invita pe Mori Terumoto, ce aveau să fie capii armatei vestice. Dar Mori avea să nu fie prezent căci era ocupat cu operațiunea de asediu asupra castelului Osaka, în vreme ce forțele lui Tokugawa l-au abandonat pentru a ataca clanul Uesugi.

Ishida voia să aducă întăriri lui Mori în impregnabilul castel Osaka, ceea ce putea să-i aducă controlul asupra capitalei Kyoto. Ulterior, forțele lui Mitsunari s-au mișcat către castelul Gifu controlat de aliatul său, Oda Hidenobu, pentru a-l folosi că baza pentru atacarea Kyotoului.

Ieyasu, întors la Edo, a primit vești despre situația din regiunea Kansai și a decis să-și plaseze forțele. El însuși comanda o armată de 30 000 de soldați, în vreme ce subordonații săi comandau alți 40 000 de soldați. Și-a împărțit trupele pentru că o parte să se îndrepte spre Osaka, o parte fiind păstrată pentru bătălia finală.

Castelul Edo

Tokugawa și armata sa, fiind departe de Edo, putea să meargă pe două drumuri, ambele convergeau pe castelul Gifu. Tokugawa a mărșăluit spre Gifu în timp ce Ishida întârzia să vină, aflat la castelul Fushimi. Fortăreața era situată între Osaka și Kyoto, controlată de aliatul lui Tokugawa, Torii Mototada. Ishida nu a riscat să-și lase forțele în fața unui atac ipotetic, astfel a continuat să mărșăluiască. I-a luat 10 zile să captureze Fushimi, timp în care Tokugawa a capturat Gifu. La Fushimi, Torii Mototada și-a sacrificat viața alături de forțele sale pentru a întârzia avansul trupelor armatei vestice spre Kyoto. L-a forțat astfel pe Mitsunari să se retragă spre sud, tocmai când începuse ploaia.

Epuizat de marșul din aceea zi, și cu munițiile ude de ploaie, Ishida s-a oprit la Sekigahara unde și-a amplasat trupele pentru a forma o poziție de apărare puternică, flancată de două pârâuri cu pământ înalt pe malurile opuse. Flancul său drept era întărit de daimyoul Kobayakawa Hideaki pe Munele Matsuo.

Pe 20 octombrie 1600, Tokugawa a aflat că forțele lui Ishida erau amplasate la Sekigahara într-o poziție de apărare. Ei au urmărit armata vestică, bucurându-se de avantajul pe care îl oferea vremea proastă.

La răsăritul zilei de 21 octombrie, armata lui Tokugawa a avansat spre armata lui Ishida. Nu s-au putut vedea niciunul căci o ceață s-a instalat după ploaie. Ambele armate s-au panicat și s-au retras.

Ishida și-a menținut poziția curentă, iar Tokugawa și-a amplasat forțele, trimițându-și aliații în linie spre front, menținându-și trupele în rezervă. La ora 8 dimineață, un vânt a împrăștiat ceață, și ambele tabere și-au putut vizualiza pozițiile adversare. S-au dat ordine în ultimul minut și bătălia a început.

Trupele lui Tokugawa, inițial în inferioritate numerică (75 000), au crescut la 88 888. Trupele lui Ishida, inițial fiind în superioritate numerică (120 000), au scăzut drastic la 81 890 în momentul bătăliei din cauza luptelor duse și din alți factori. Tokugawa, pe lângă aliații săi lorzi japonezi din alte clanuri, îl mai avea și William Adams, navigatorul englez ajuns în acel an, de la care Tokugawa i-a cumpărat 19 tunuri de bronz, luându-le cu el la Sekigahara. Armata lui cuprindea trupe de arcași, sulițari, infanteriști și cavaleri.

Arcașii Ashigaru erau o forță formidabilă în grup, fiind capabili să tragă cu arcul, lansând numeroase săgețile la distanțe mari, evitând luptele corp la corp și atacurile cavaleriei. Ca orice armata japoneză din aceea perioada, erau și trupe de trăgători cu archebuze, cu toate că le luau ceva timp să încarce, gloanțele se dovedeau nimicitoare pentru trupe, fumul și zgomotul produse dezorientându-i pe inamici. Mai erau și aruncătorii cu grenade (cu toate că erau cam instabile), dar provocau daune uriașe și multe victime. Erau de asemenea și samuraii arcași care trăgeau cu acuratețe, fiind foarte bine antrenați să tragă și cu săgeți aprinse cu foc.

Trupele de infanterie cuprindeau samurai dispuși să lupte până la moarte, înarmați cu sabia de oțel Katana și cu un pumnal ori cu încă o sabie. Erau echipați cu armuri din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălțăminte din piele de urs, unii având și arcuri și tolbe cu săgeți, precum și un pumnal și două săbii. Toți aveau steaguri colorate și decorate cu emblema clanului pentru care luptau și evantaiuri folosite pentru gesturi marțiale când dădeau ordine trupelor. Samuraii de rând erau echipați simplu, doar cu hatama, fiind desculți sau încălțați cu sandale ușoare de papură, purtând jambiere din cânepă și piele și o halebardă lungă.

Înaintea începerii luptei, samuraiul cel mai curajos și experimentat provoca la luptă un războinic din armata adversă. În caz de înfrângere, se comiteau sinucideri colective în tabăra adversă înfrântă, șefii de clan și alți sute de războinici fiind obligați să facă seppuku. Mai erau și samuraii no-dachi, având săbii lungi și fiind cei mai experimentați.

Sulițarii și lăncierii Ashigaru erau slabi echipați, dar mobili, flexibili, rapizi. Dotați cu sulițe lungi, puteau nimici cavaleria atunci când lucrau împreună, formând un zid de sulițe. Samuraii Yari foloseau și ei sulițe, fiind echipați cu armuri. Samuraii mai purtau și Naginata, o sulița lungă cu o lamă curbată în vârf, fiind foarte flexibilă și mortală în bătălii. Erau și femei samurai care le utilizau.

În ce privește cavaleria, erau călăreți care foloseau săbii Katana, sulițe Yari sau Naginata și arcuri. O noutate era introducerea călăreților echipați cu muschete și archebuze.

În asedii, artileria era compusă în mare din mangonele care aruncă cu proiectile aprinse. Dar în ultima jumătate a secolului al XVI-lea se foloseau cel mai des tunurile europene din import.

Forțele lui Tokugawa au început să se miște când trupele lui Fukushima Masanori, și-a schimbat direcția de la flancul stâng al lui Tokugawa spre râul Fuji împotriva centrului armatei vestice. Pământul era încă noroios după ploaie. Tokugawa le-a ordonat trupelor să atace dinspre dreapta și centru împotriva armatei vestice pentru a sprijini atacul lui Fukushima. Flancul stâng al armatei vestice era nevătămat, așa că Ishida a ordonat trupelor de sub comanda lui Shimazu Yoshihiro să întărească flancul drept. Shimazu a refuzat, căci că daimyos, el susținea că ascultă și îndeplinește ordinele doar comandanților respectabili, iar pe Ishida nu-l consideră respectabil. Între timp, facțiunea Mori ar fi făcut o înțelegere pe ascuns cu Tokugawa cu 2 săptămâni în urmă, rugându-i să fie neutri în bătălia decisivă în schimbul unor garanții teritoriale.

Tokugawa Ieyasu, portret din epocă

Atacul lui Fukushima a fost lent, având flancul expus atacului dinspre râul Fugi de către Otani Yoshitsugu, care a profitat de avantajul oportun. Rezultatul bătăliei era cam incert, dar Ieyasu era în dezavantaj.

Kobayakawa Hideaki, unul dinte aliații lui Ishida, a fost unul dintre lorzii daimyo curtați de Tokugawa, dar cu toate că a decis să i se alăture taberei sale, în bătălie a rămas ezitant și neutru. Ishida Mitsunari, nerăbdător fiind, îi tot trimitea mesageri sa-l cheme la lupta. Bătălia a devenit intensă. Tot atunci, avea să aibă loc punctul culminant al bătăliei care a decis soarta Japoniei. Ieyashu a ordonat trupelor echipate cu archebuze să tragă în poziția armatei lui Kobayakawa Hideaki, situat pe Muntele Matsuo pentru a-l forță să facă o alegere.

Kobayakawa Hideaki, văzându-l pe Ieyashu foarte decis să piardă sau să câștige bătălia, s-a alăturat armatei estice împotriva lui Mitsunari. Își amintise ca Mitsunari tocmai ii luase pământurile cu ceva ani înainte, iar Tokugawa le-a oferit înapoi, și cum Hideyoshi i-a anihilat trupele în invazia sa din Coreea. A atacat poziția trupelor lui Otani, intrând în lupta și cu cu trupele comandate de Todo Takatora, Kyogoku Takatsugu și Oda Yuraku. Otani, văzut copleșit, bătălia luând o turnură favorabilă pentru Ieyasu.

Otoni s-a retras, lăsând armata vestică deschisă atacurilor, astfel Fukushima și Kobayakawa au atacat-o cu toată forța. Flancul drept al lui Ishida a fost anihilat, iar centrul era împins. Ishida s-a retras astfel. 32 000 de soldați din Armata Vestică au fost uciși.

Ultimele forțe rămase ale lui Ishida au rămas pe Muntele Nangu, conduse de Kikkawa Hiroje, unde se află și armata Mori comandată de vărul său Mori Hidemoto. Mai devreme, când Hidemoto era gata să-l atace pe Tokugawa, Hiroie a refuzat și s-a plâns că își lua micul de jun și i-a cerut să-l lase singur. Armata Chosokabe n-a putut nici ea să atace. Când Ishida a ajuns, Kikkawa l-a trădat de asemenea, ținând armata Mori în golf. Ishida era oficial învins. Armata vestică s-a dezintegrat din cauza panicii după ce comandanții lor s-au retras, inclusiv Ukita Hideie. Shima Sakon a fost rănit fatal de o archebuză, iar Otani Yoshitsugu s-a sinucis de rușine.

Archebuzieri japonezi

Mitsunari, Yukinaga și Ekei au fost capturați, în timp ce doar Mori Terumoto și Shimazu Yoshihiro s-au putut întoarce în provinciile lor. Mitsunari a fost executat la ordinul lui Ieyasu.

Din păcate pentru Ieyasu, trupele fiului său au întârziat și n-au mai participat la bătălie. Hidetada încercase să asedieze castelul Ueda împotriva ordinelor tatălui său. Trupele fiului său ar fi fost de mare ajutor. Hidetata era cât pe ce să fie condamnat să comită seppuku, așa cum a comis-o un alt fiu mai mare al lui Ieyasu, Matsudaira Nobuyasu . Motivul era să-și spele onoarea clanului și pentru a dovedi loialitate față de Oda Nobunaga după ce nevasta lui Ieyasu a acuzat-o pe fiica lui Nobunaga , care îi era soția lui Matsudaira Nobuyasu, că nu i-a oferit copii. Această a aranjat să-l împreuneze pe Nobuyasu cu o concubină. La auzul veștii, Nobunaga i-a transmis lui Ieyasu să o execute pe soția sa pentru a menține alianța clanurilor Oda-Tokugawa. Ieyasu a ordonat astfel executarea nevestei sale și l-a obligat și pe fiul său (care îi era apropiat mamei sale) să comită seppuku.

Întristat, Ieyasu l-a iertat, dar relațiile dintre el și fiu s-au răcit de atunci, cu toate că acesta a devenit succesorul oficial. Tokugawa a redistribuit pământurile și domeniile participanților la luptă, recompensându-i pe cei curajoși și pedepsindu-i și exilându-i pe cei lași care au luptat împotriva sa ori s-au retras. A obținut de astfel controlul teritoriilor Toyotomi și s-a îmbogățit.

După execuția publică a lui Ishida Mitsunari, Konishi Yukinaga și Ankokuji Ekei, reputația clanului Toyotomi și a loialiștilor săi a scăzut, timp în care izbucniseră lupte interne între vasalii Toyotomi. Clanul Mori a rămas înfuriat pe Tokugawa și amplasat în provincia Aki, s-a relocat pe domeniul Choshu . Clanul Shimazu, învinovățit pentru înfrângere, au rămas totuși independenți față de Tokugawa. Liderul clanului Chosokabe, Morichika, a rămas fără provincia Tosa și fără funcție, fiind trimis în exil.

Shogunul

După mai bine de 27 de ani de la abolirea Shogunatului Ashikaga, pe 24 mai 1603, Tokugawa Ieyasu a primit titlul oficial de Shogun de la Împăratul Go-Yozei. Ieyasu avea atunci vârsta de 60 de ani.

Cu dobândirea acestui titlu, a depășit mulți oameni de la vremea sa, Oda Nobunaga, Toyotomi Hideyoshi, Takeda Kenshin, Uesugi Kenshin și Ishida Mitsunari, toți fiind morți.

Ca Shogun, în puținii ani în care a condus, a pus bazele Shogunatului Tokugawa care avea să dureze 250 de ani și să unifice Japonia, începând astfel perioada Edo. S-a declarat descendent al clanului Minamoto pe calea clanului Nitta. Astfel, descendenții s-au putut căsători cu membrii din clanurile Fujiwara și Taira. Ieyasu a abdicat din poziția sa oficială ca Shogun în 1605, numindu-l succesor pe Tokugawa Hidetada, oferindu-i îndatoriri pentru consolidarea Shogunatului, cu toate că nu și-a asumat rolul de capul formal al birocrației shogunatului.

Ieyasu a jucat rolul de Ogoshi (Shogunul pensionat),rămânând în continuare liderul de facto al Japoniei până la moartea sa. S-a retras la Castelul Sunpu, coordonând construirea castelului Edo, un proiect masiv, rezultând cel mai mare castel din Japonia, cu toate că acesta a fost incendiat în 1657, devenind locul unde palatul imperial de azi este amplasat pe ruinele sale.

Din 1611, Ieyasu, în fruntea a 10 000 de oameni, a vizitat Kyoto la încoronarea împăratului Go-Mizunoo. Însuși Ieyasu a ordonat remodelarea curții imperiale și a clădirilor și i-a forțat pe lorzii daimyo să semneze un jurământ de loialitate lui.

Echipamentul unor samurai

În 1613, a compus Kuge Shohatto, un document ce punea curtea daimyo sub strictă supraveghere. În 1615, Ieyasu a compus Buke shohatto, un document despre consolidarea Shogunatului în viitor.

Acesta a întreținut relații cu Olanda, Spania și Regatul Unit al Marii Britanii, cu toate că din 1609, s-a distanțat de relațiile cu europenii, izolând Japonia. Totuși, Shogunatul a continuat comerțul de liber schimb cu Companiile Olandeze ale Indiilor de Est. Avându-l pe William Adams drept consilier personal, Ieyasu a putut întreține relații comerciale și cu Compania britanică a Indiilor de Est și i-a alungat pe iezuiții spanioli și portughezi din Japonia. A emis un edict prin care interzicea creștinismul pe tărâmul japonez .

Asediul cetății Osaka – ultimul daimyo rămas

Ultima mare amenințare la adresa conducerii lui Ieyasu era Toyotomi Hideyori, fiul de drept al lui Hideyoshi. Era atunci un tânăr daimyo care trăia la Castelul Osaka. Tokugawa i-a poruncit să părăsească castelul, dar Hideyori a refuzat. Ieyasu însuși a declanșat operațiune de asediu asupra castelului Osaka, alături de fiul său, Shogunul Hidetada. Șanțurile castelului au fost acoperite cu nisip de trupele Tokugawa pentru a asigura trecerea acestora. Armata de 155 000 de soldați au atacat cu toată forța castelul Osaka. După o iarnă de asediu, apărarea castelului a căzut în 1615. Hideyouri a fost ucis. Odată ce linia lui Toyotomi s-a stins, nicio amenințare n-a mai stat în calea dominației clanului Tokugawa în Japonia.

Moartea luminii de la Răsărit

În 1616, Ieyasu s-a stins la vârstă de 73 de ani, murind de cancer sau de sifilis. A primit numele post-mortem de Tosho Daigongen (Marele Gonge- încarnarea lui Buddha, Lumina de la Răsărit). A fost înmormântat la mausoleumul din Kunozan.

Despre Ieyasu s-a spus că era precaut și îndrăzneț simultan, la vremea potrivită și la locul potrivit. Calculat, subtil, și-a schimbat alianțele, așa cum s-a aliat cu clanul Hojo, pe care mai târziu l-a anihilat. Nu era plăcut și popular, dar era de temut și foarte respectat pentru viclenia sa. A fost permanent loial, atât lui Nobunaga și lui Hideyoshi. A subjugat clanurile rivale ca Takeda, Hojo și Imagawa, făcându-le loiale lui. A fost crud și nemilos când a trebuit, dar și înțelept. A patronat o școală de lupte kenjutsu. A luptat în 90 de bătălii, cu victorii și înfrângeri.

Ieyasu spunea că ”atunci când te duci în sălbăticie, înveți să înțelegi spiritul militar și greutatea vieții a claselor sărace. Îți exersezi mușchii și îți antrenezi membrele. Ai mult de mers și de alergat și devii puțin indiferent la căldură și frig, și așa, e mai puțin probabil să suferi de pe urma unei boli”.

Despre viață, Ieyasu scria de parcă transmitea un mesaj pentru societatea modernă de azi, care-i tare grăbită:

”Viața este că o călătorie lungă cu o povară grea. Pasul tău trebuie să fie lent și constant, să nu te poticnești. Convingeți-vă ca imperfecțiunea și neplăcerile sunt niște muritori naturali, și nu va mai fi loc de nemulțumire, nici de disperare. Când în inima ta apar dorințe ambițioase, amintiți-vă de zilele extremităților pe care le-ați traversat. Toleranța este rădăcina liniștei și siguranței pentru totdeauna. Priviți mânia vrăjmașului vostru. Dacă știi doar ce înseamnă să cucerești nu știi și ce înseamnă să fii înfrânt, vai de tine, îmi pare rău de tine. Găsiți-vă mai degrabă vinovăția la voi decât la alții. Cei mai puternici bărbați din viață sunt cei care înțeleg sensul cuvântului răbdare. Răbdarea înseamnă a restrânge înclinațiile. Există șapte emoții: bucurie, furie, anxietate, adorație, durere, teamă și ură, iar dacă un om nu și le dă drumul, el poate fi numit răbdător. Eu nu sunt puternic, dar am cunoscut mult timp răbdarea și am practicat-o. Și dacă descendenții mei doresc să fie ca mine, trebuie să studieze răbdarea. Amintește-ți, încet și moderat, vei câștigă sigur cursa. Răbdarea este cheia pentru orice bătălie. După victorie, strânge-ți firele coifului. Viața înseamnă că pot trăi să văd ziua de mâine”.